Cartea cliseelor bine ciufulite

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Cristina Rusiecki, Radu Afrim. Tesuturile fragilitatii, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012

 

Într-o vreme în care se poarta dezvrajirea si evaluarea la baioneta, Cristina Rusiecki debuteaza editorial cu o „carte îndragostita“. O carte „frumoasa“ (o citez, iarasi, pe autoare), cu titlul „Radu Afrim. Tesuturile fragilitatii“, aparuta la Editura Tracus Arte, lansata la Bookfest, la Baia Mare si, recent, la Libraria Carturesti din Capitala. Ofer cititorilor aceste ultime amanunte tocmai pentru ca stiu cât de greu ajung, în România, astfel de carti la cei ce si le doresc si, cum sper ca sirul lansarilor va continua, le urez pasionatilor sa fie pe faza.
Trebuie scris de la început ca debutul acesta ciufuleste bine o panoplie de clisee. Nu e un volum de cronici culese de prin ziare si reviste si asezate, cu sau fara o constructie la minima rezistenta, într-o carte care îsi asteapta elogiile (în aceleasi amintite publicatii) si rândul la premiile pe care le ofera, periodic, breasla pentru debuturi „merituoase“. Nu e un interviu în care intervievatul e lasat sa spuna multe si marunte, conform principiului ca „marturia conteaza“, casetat cu ditirambice consideratiuni, de obicei scoase din context, ale unor „nume“ si… cartea-i gata. Nu e nici un album de spectacol, de spectacole, cu text minuscul si multe imagini (chiar daca însumeaza peste doua sute de splendide, revelatoare fotografii, majoritatea purtând semnatura subiectului). Nu e nici partiala (cum altfel, în cazul de fata) monografie. Si nici eseu suta la suta, fie ancorat în portul teoriei cu morga si al exegezei doct-abisale, fie lasat liber sa zburde pe câmpii bune la toate. Dupa ce a scris prima cronica la un prim spectacol, „Black Milk“, dupa ce a vazut tot Afrim-ul si s-a exprimat despre, dupa interviuri, dupa ce a primit informatiile necesare de la unsprezece teatre din Bucuresti si din tara, unde regizorul si-a montat „show-urile“ (lista exista la finalul cartii, acolo unde se afla inventarul productiilor afrimiene de pâna acum – un acum care se opreste în 2011 – si palmaresul lor), Cristina Rusiecki a deschis larg, pentru specialisti si pentru civili, deopotriva, usile atelierului Radu Afrim. Într-o carte „îndragostita“, care însa nu e un encomion. Ci un mare risc asumat, atâta vreme cât autoarea e contemporana cu subiectul si, dupa propria-i afirmatie, „s-ar putea ca volumul de fata sa nu fi câstigat totdeauna necesara distanta critica pe care ar fi îngaduit-o trecerea timpului“. Urmarindu-l, cum recunoaste franc, din start, „cu toata pasiunea si entuziasmul pe regizorul care a spart barierele teatrale ale vremii“, într-un proiect care s-a copt pe parcursul unui deceniu, autoarea a triplat miza riscului anuntat mai sus. Dupa asumarea perspectivei apropiate, a ocheanului întors, a lupei pe detalii, Cristina Rusiecki a pus biografia subiectului cartii sale între paranteze. O biografie de star cu foarte multi fani, atipica pentru un regizor de teatru, cel putin la noi, ofertanta în a fi exploatata spre succes publicistic garantat. E adevarat ca aceste paranteze sunt usor întredeschise – câteva elemente de biografie de creator transpar din interviul cu Radu Afrim, „Portia de efemer e transportabila în vehicule de mare tonaj…“, de la sfârsitul cartii, din confesiunile actorilor Elena Popa, Rodica Mandache, Marius Manole, Constantin Cojocaru, Cezar Antal, din câteva referiri la artistul complex care e regizorul cu studii de filolog, cu începuturi de poet, cu pregatire pentru o viitoare profesie de arhitect, la care a renuntat, talentat fotograf (cu expozitii profesioniste), fan al minimalismului în arte decorative si muzica etc.
În atelierul deschis despre care scriam, Radu Afrim e prezent doar printr-un inspirat portret pe care i-l face autoarea în argumentul cartii pe care nu pot sa nu-l reproduc: „Ce se ascunde în spatele celui ce produce când aclamatii, când imprecatii? Maruntel de statura, cu par roscat de irlandez, cu perciuni si maxilare pronuntate, Radu Afrim reprezinta suma tuturor contradictiilor. În privirea lui albastra se ghicesc straturi succesive de fragilitate. Apoi, inocenta, melancolie si o sensibilitate adânca. Ochii scormonesc lenes-atent în interiorul celui din fata sa. Paradoxal, însa, aceasta aparenta se spulbera cât ai clipi când începe sa vorbeasca. O face amuzant-enigmatic, minimal, cu fraze scurte, cel mai adesea lasate în suspensie. Pe de o parte, instaureaza un soi de complicitate cu interlocutorul, pe de alta, pufneste într-un fel specific, numai al lui, ca si când s-ar lua în raspar si pe el, si pe cei ce emit judecati în privinta lui. Nimic nu pare serios sau fixat pe veci în discursul sau.“ Dar charisma, vulnerabilitatea, magnetismul marca Afrim sunt prezente în toate cele aproape doua sute de pagini. Si astfel ajungem la a treia crestere a mizei riscului. Fata în fata cu spectacolele afrimiene într-un atelier deschis, Cristina Rusiecki îsi prezinta chiar din primul capitol, „Dureri cu amortizor duios“, ce urmeaza argumentului cartii, strategia pe care o va folosi în investigarea „Tesuturilor fragilitatii“. Care sunt, dupa cum afirma ea, „încarnarea gândirii slabe teoretizate de Vattimo, pe care filosoful italian o opune celei tari, cea a miturilor fondatoare, a constructiilor si a energiilor canalizate“. Articulata ca un portret în evantai din „show-uri“, evantai ce se va deschide în totalitate la final, cartea e „ conceputa simfonic, prin reluarea temelor, motivelor si leitmotivelor pe diferite calupuri de spectacole“. Parcursul acesta pasionant, când prin interstitii, când pe canavaua pe care broderia, nodurile si punct-contrapunctul alcatuiesc un desen caleidoscopic, favorizeaza lectura dintr-o respiratie, asa cum – sa ramânem în spatiul muzicii –, se interpreteaza o partitura pe care muzicienii noteaza attaca – fara pauza între doua motive contrastante.
Cristina Rusiecki combina arsenalul criticii de teatru cu acela al jurnalismului cultural. Dezghiocând straturi-straturi spectacolele afrimiene, fara a fi un critic spoiler, ea îsi pliaza limbajul perfect pe model si ciufuleste bine poncifele si cliseele de receptare. Abordarea critica aplicata, care nu ocoleste nici huiduielile – vezi furibunda punere la punct a spectacolului „Trei surori, scenariu (ne)firesc de liber dupa Cehov“ de catre cunoscutul critic britanic Michael Billington în „The Guardian“, sub titlul „Send off The Clowns“ – primeste în pandant titluri jucaus-revelatorii, în sfera afrimiana, precum „Ciumpavirea afectiva“, „De la tapul ispasitor la victima remix“, „Cu fundul (afectelor) în sus“, „Împaiati cu paiete“, „Te maritezi cu mine?“, „Sex incert, sexualitate evidenta“, „Se ia cliseul si se ciufuleste bine“.
Lumea teatrului lui Radu Afrim, nu una paralela realitatii, ci continuta, în miezul ei, de aceasta realitate, pe care personajele o privesc, din când în când, printr-o fanta subtire, prin „crapatura îngusta a realitatii“ (fragment din replica unui personaj din „joi.Megajoy“ – unul dintre spectacolele cel mai bine închegate ale regizorului –, pe care o pune în evidenta remarcabil, autoarea se îmbiba de „fluidele“ telenovelei, ale vodevilului, ale stirilor five o’clock ce fac ravagii în zilele noastre. E o lume populata de abulici, de copii ce nu vor sa mai creasca, de familii ciudate în care asa-zisa normalitate e facuta praf si pulbere. Inventarul de teme predilecte, obsesive, rafinate prin repetare accentuata de deceniul afrimian e urmarit, recombinat, dezvaluit în cele mai intime articulatii de autoarea cartii pâna când reuseste sa gaseasca raspuns la întrebarea reper a întregului volum: prin ce se strecoara aceste „show“-uri „pe sub pielea“ publicului si îl fac sa rezoneze la aceste insolite fapte de arta? Împrumuturile din film, mai ales de la Emir Kusturica, Quentin Tarantino si Pedro Almodóvar, dar si de la „familistul“ Fellini, proiectiile video, songurile (semnate de Ada Milea si Vlaicu Golcea), coregrafia, inefabilele „proteze“ de viziune, sunt si ele puse în evidenta, dând ocol, din ce în ce mai spre centru, odata cu înaintarea prin paginile cartii, pâna la revelatorii, transante afirmatii bine acoperite de demonstratie, precum aceea ca „Radu Afrim recompune zeitgeist-ul european cu abrupte infiltratii românesti“.
Spectacol de spectacole cu volute, explozii de artificii si paiete stilistice vii, foarte potrivite subiectului abordat, regal al vizualului infinitezimal dozat ca sa nu sufoce, sa nu puna în umbra textul, ci sa-i potenteze palierele de subtilitate afectiv critica, „Radu Afrim. Tesuturile fragilitatii“ e o carte rara, de citit si de privit în interactiune cu sentimentul ca, ei, da!, ai în fata un adevarat eveniment editorial. Care îi poate face sa… afrimeze, macar pe parcursul lecturii (si, va asigur, si la relectura al carei gust îti vine cu grabire) pâna si pe cei mai înraiti sceptici de serviciu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper