CANNES 2012 (V). …si, dupa toate, a mai si plouat

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

„Piata este invadata de peliculele americane“, „Popcornul cinematografic american a pervertit gustul spectatorului“ etc. Aud asta ori de cate ori am prilejul sa stau de vorba cu colegi de pe continentul nostru, de la Est la Vest si de la Nord la Sud. Sigur ca astfel de asertiuni arunca si copilul odata cu apa din copaie, sigur ca susnumitul cinema nu este o apa si un pamant. Plangerile au in vedere productia comerciala care nu se da nici traversata de fiorii creatiei, nici independenta, nu se revendica de la Scorsese sau Spielberg, nu-si ascunde pragmatismul de industrie aducatoare de bani. Mai exista o certitudine: blamat sau adulat, marile festivaluri nu pot trai fara ceea ce numim „cinematograful american“. Nu din spirit de echitate, nu pentru a respecta nu stiu ce democratie geografica, ci tocmai pentru ca nu este o apa si un pamant. Dar mai este ceva si niciun sef de la Cannes, Venetia sau Berlin nu a ezitat sa-i spuna pe nume. De acolo, de peste Ocean, vin starurile, de acolo se transporta glamour-ul, sclipiciurile, freamatul ce da in nebunie. Fara ele, pamantul Croazetei, mai ales al ei, ar fi mai putin trepidant, aerul mai statut si parca si palmierii ar fosni mai agale. Cine nu a vazut agitatia la limita dementei dezlantuite la sosirea lui Brad Pitt in sala conferintei de presa nu-si poate face o idee exacta despre incarcatura, potentialul detonator al unui star: fotoreporteri si cameramani tarand dupa ei nu numai aparatura specifica ci si o mica valiza de calator, semn ca veneau direct de la aeroport, scopul descinderii la Cannes fiind doar acela de a-l prinde pe Brad la premiera mondiala a filmului „Killing Them Softly“ si atat. „Cate filme americane sunt in competitie?“ este una dintre primele intrebari pe care si-o pun ziaristii, de fiecare data, dupa anuntarea selectiei si s-a intamplat, uneori, ca numarul lor sa-l depaseasca pe cel al tarii gazda. Asa cum s-a petrecut si in acest an, cand scorul, ca sa spun asa, a fost de 5 (americane) la 3 (franceze). Scriam in numarul trecut ca festivalul demarase bine pentru francezi, cu „De rouille et d’os“. Si pentru americani inceputul a fost fagaduitor: un autor iubit si stimat in Europa, Wes Anderson (cunoscut si spectatorilor nostri din „Familia Tanenbaum“) pentru umorul lui deopotriva excentric si rafinat, nume actoricesti rasunatoare, Bruce Willis, Edward Norton, Bill Murray, intr-o comedie hiperstilizata si poetica, „Moonrise Kingdom“ despre regatul reconstruit al copilariei. Lui Anderson i-a revenit, de altfel, si onoarea de a inaugura aceasta a 65-a editie. Doi (aproape) adolescenti firoscosi ai anului 1965 isi iau lumea in cap. Se joaca de-a adultii, in timp ce maturii se copilaresc, daca nu cumva chiar se prostesc. Bruce Willis, in rolul unui politist cam tontalau si fara noroc in dragoste, a facut deliciul primei zile de festival. Iar genericul si postgenericul au fost printre cele mai inspirate si amuzante dintre cele vazute in ultima vreme: copiii deschid filmul analizand „stiintific“ creatia muzicala a lui Purcell, pentru a-l inchide aplicand acelasi procedeu compozitorului filmului, Alexandre Desplat. Au fost si s-au dus, au navalit celelalte filme deloc de neglijat, care pot impaca toate gusturile, si ale criticii, si ale publicului. „Lawless“ al cineastului de origine australiana John Hillcoat, crescut in SUA, sporeste dosarul cinematografic al prohibitiei cu drama (inspirata din realitate) a trei frati angajati pe viata si pe moarte in razboiul cu o politie la randul ei corupta. Protagonistul Shia Laboeuf, mezinul familiei Bondurant, inca pastrand candoarea novicelui, dar gata sa invete din mers lectia duritatii, a fost pe lista candidatilor la premiul de interpretare. Brad Pitt nu s-a aflat decat pe lista farmecului, asa cum ni l-a livrat filmul „Killing Them Softly“ al unui alt australian transplantat in America, Andrew Dominik. Spre deosebire de operatiunea din precedentul „Asasinarea lui Jessie James de catre lasul Robert Ford“, criminal-story somptuos, de data aceasta Dominik loveste scurt si repede. Intr-o epoca a unui alt vis american, ce poarta numele lui Obama, intr-un New Orleans post uraganul Katrina, gangsterii par obositi iar cei chemati (Brad Pitt) sa-i spulbere stiu in ce hatis au intrat si, mai ales, au o idee despre lumea contemporana. „Te uiti la ce spune tipul asta la televizor?“ il intreaba Pitt pe cel care l-a angajat. Tipul era candidatul la presedintie Obama, ale carui discursuri intretaie ciclic ecranul. „Asculta-ma pe mine, America nu este o tara, este o afacere si da-mi dracului odata mai repede banii aia…“ Asta conteaza. Banuiesc ca putini si-ar fi imaginat-o pe Nicole Kidman reluand, la distanta in timp si in spatiu, intr-o alta maniera, revazuta si adaugita, celebrul gest al lui Sharon Stone din „Basic Instinct“: picioarele nu mai sunt, aici, in filmul lui Lee Daniels „Paperboy“ doar incrucisate, ci indepartate de-a binelea, lasand sa se vada un chilot ce-i drept minuscul, instrument al excitarii adresantului, un dubios detinut. „Nu va place glamour-ul?“ a fost intrebat Moretti la conferinta de presa finala, unul dintre numele invocate fiind, evident, si cel al lui Nicole Kidman. „Imi place, atunci cand il gasesc intr-un film bun“. Scurt si cuprinzator. Ultimul titlu american proiectat avea sa fie si cel mai apreciat: „Mud“, de Jeff Nichols. Inca tanarul cineast (34 de ani) a venit la Cannes aureolat si de statutul de discipol oficial al lui Terrence Malick. Doi baieti cu gustul aventurii, hraniti cu lecturi din Mark Twain, sar in ajutorul unui fugitiv iremediabil indragostit, devenind intermediatori ai eroului ascuns pe o insula de pe Mississippi. Ecouri din „Badlands“, al unui Malick incepator (1973), razbat in unduirea acvatica a acestui filmului. Unul dintre comentatorii ziarului „Le Monde“, Aureliano Tonet, considera ca toate titlurile americane ale acestei editii poarta, intr-un fel, marca maestrului, fie si numai prin propensiunea autorilor „de a reinvesti sudul Statelor Unite, destabilizand bipolarizarea productiei intre New York si Hollywood“. Poate ca nu ar fi lipsita de interes o paralela intre revansa tarzie pe care si-a luat-o Sudul, in literatura, prin Faulkner, Tennessee Williams. Oricum, amintitul tavalug nu a tinut seama de niciun semnal venit de peste Ocean. Nici celebrii si atat de fideli Cannes-ului David Cronenberg sau Kiarostami nu au avut parte de un tratament mai bun. O lectie de economie politica despre moartea capitalismului (sloganul „Un sobolan umbla prin lume“, parca ne aminteste ceva) tinuta intr-o limuzina alba, intre doua partide de sex – in cazul primului cu al sau „Cosmopolis“, o ratacire intr-o Japonie care il fascineaza pe autor mai mult decat micile drame si istorioare ale eroilor sai – in cel de al doilea. „Like Someone in Love“ nu este nici mai mult, nici mai putin decat ce ii spune numele, „un fel de“, intr-o traducere a sensului. Din pacate, a disparut din ochii jurIului si atat de asteptata ecranizare a brazilianului Walter Sales dupa „On the Road“ al lui Kerouac, prima confruntare cu literatura acestuia, dupa cincizeci de ani de incercari. Cineast al romanescului, al parcurgerii distantelor in cautarea unui ideal vecin cu himerele, Sales (pentru care nu-mi ascund o anumita slabiciune, dupa ce am vazut „Gara Centrala“/ „Central do Brasil“) parea, in orice caz, cel mai bine inarmat pentru a nu-l banaliza pe Kerouac si Beat Generation. A trecut neremarcat de juriu si filmul ucraineanului Serghei Loznitza „In ceata“, impresionant prin dramatismul raporturilor calau-victima in timpul razboiului, evocate de-a lungul a trei flash-back-uri geometric calculate si printr-o vizualitate netulburata de nicio stridenta, de la primul la ultimul cadru, asigurata de directorul de fotografie Oleg Mutu. Actorul nostru Vlad Ivanov mai adauga o masca (de ofiter neamt, de data aceasta) performantelor sale in registrul rolurilor secundare. Din fericire, juriul criticii internationale (Fipresci) a rasplatit filmul, impingand  in prim plan un nume (Loznitza este la al doilea lung metraj, dupa „My Joy“, selectionat la Cannes acum doi ani). Altfel, in chipul cel mai derutant, au fost onorate productii oneste, cu economicoase accente comice precum „The Angel’s Share“ al lui Ken Loach (Premiul jurului) sau atat de cumintele „The Hunt“, al unui cineast candva provocator, danezul Thomas Vinterberg, care i-a adus un premiu de interpretare lui Mads Mikkelsen. Actorul, interpretul unei rascumparari morale, parea el insusi surprins, cunoscand, probabil, concurenta. Banuiesc ca, pentru a zdruncina putin previzibila acuzatie de a fi distins productii academice, juriul a luat taurul de coarne, acordand  Premiul pentru regie, binemeritat de altii, uneia dintre cele mai controversate (si fluierate, dar asta nu mai spune mare lucru) creatii, „Post tenebras lux“, al mexicanului Carlos Reygadas. M-am numarat printre cei care nu au intors spatele acestui film, dintre ale carui hatisuri ajunge pana la noi o intrebare ce nu te poate lasa rece: cum e cu putinta ca cineva sa fie atat de nefericit, cand totul in jur clameaza implinirea, pacea, de la natura solemna ca o catedrala la armonia familiala? Ce demon nestiut salasluieste in om, ale cui soapte il arunca in disperare? Cineast exasperant in hieratismul lui („Japon“, „Silent Light“) Reygadas va trebui, de acum incolo, sa faca fata si noului set de indoieli ale criticii, care nu va ezita sa foloseasca rasplata de la Cannes drept unitate de masura a viitoarelor sale filme. Vom trai si vom vedea. Tinand seama de realitatea meteorologica a editiei din acest an, imi ingadui sa evoc, in incheiere, o replica dintr-un mai vechi film al lui André Téchiné, „Souvenirs d’en France“. Iesind dintr-o sala de proiectie, regretata actrita Marie-France Pisier rostea, cu glasul ei cantat: „…si, dupa toate, mai si ploua“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper