„Bal mascat“ de Verdi…

Un articol de COSTIN POPA

…noua productie a Operei Nationale bucurestene a dorit sa marcheze prin doua serate succesive, dupa un obicei mai vechi, încheierea stagiunii 2011-12. E bine, e rau? În privinta plasarii premierei, parerile diverg. Personal, nu cred ca este oportun ca dupa o munca intensa de pregatire, un spectacol complicat sa intre într-o stare de gestatie latenta, peste vara, timp în care deprinderile se estompeaza si reluarea, dupa aproape trei luni, presupune în buna masura o restudiere muzical-regizorala. Iata o problema de constructie a stagiunii si, nu în ultimul rând, de marketing, întrucât publicul doreste sa vada cât mai rapid noua realizare. La primele doua spectacole salile au fost arhipline.
Dupa acest bemol, as continua însa cu un arpegiu în tonalitate minora, dureroasa. Activul Birou de Presa al Operei a emis doua comunicate care, printre altele, prezinta istoria reprezentarii opusului în România. Textul s-a publicat si pe website. Ei bine, productia a carei premiera a avut loc în 1963 a fost uitata. Îmi place sa cred ca involuntar. Au auzit tinerii care redacteaza asemenea comunicate de montarea lui Jean Rânzescu, care a tinut afisul vreme de peste doua decenii? De baghetele lui Egizio Massini si Constantin Petrovici? Au auzit de distributia plina de vedete ale timpului? Sa amintesc doar câteva nume la rostirea carora ne plecam cu respect: Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Ludovic Spiess (Riccardo), Nicolae Herlea, Dan Iordachescu, Ladislau Konya, Octav Enigarescu (Renato), Elena Dima, Mariana Stoica (Amelia), Zenaida Pally, Iulia Buciuceanu, Mihaela Botez (Ulrica)… Marii nostri cântareti! Lipsa documentarii serioase, absenta verificarii textelor sunt carente inadmisibile. Cum sa ne omagiem trecutul liric daca nu si prin rememorarea macar scriptica a unor asemenea stele?
Dupa aproape jumatate de veac, a fost aleasa o echipa mixta de realizatori condusa de regizorul Plamen Kartalov (directorul Operei si Baletului din Sofia), însotit de asistentii Vera Beleva, Catalin Voineag si de semnatarul decorurilor, Ivo Knezovic. Programul de sala nu pomeneste numele creatorului sau creatoarei costumelor, dar îi noteaza pe maestrul de cor Stelian Olariu, pe asistenta pentru coregrafie Madalina Slateanu, pe autoarea miscarii scenice Mirela Simniceanu si pe light designer-ul Cornel Dume.
La vremea sa, „Bal mascat“ a suferit prefaceri operate chiar de compozitor si libretistul sau Antonio Somma. Cenzura napolitana nu i-a iertat si opusul initial „Gustav al III-lea“, cu actiune desfasurata la Stockholm, a devenit mai întâi „Razbunare în domino“ ale carui întâmplari se petreceau la Szeczin, pentru ca mai apoi trama sa fie mutata la Boston sub titlul „Bal mascat“. Muzica a ramas aceeasi, doar personajele si-au schimbat numele. La Bucuresti, realizatorii au optat pentru aceasta ultima versiune de libret, care avusese si premiera absoluta si care a cunoscut succese mari înca de atunci, urmate în mod curent de reprezentari pe toate scenele lumii. „Bal mascat“ este o opera celebra, pretentioasa vocal, ce îl reprezinta puternic pe maestrul de la Busseto în marea sa creativitate romantica matura, prin dramaturgia consistenta si prin tipologiile stricte de glas pe care le-a fondat si pe care le definim astazi ca „voci verdiene“.
Incoerente
La Opera Nationala Bucuresti rar mi-a fost dat sa vad o montare atât de eclectica, venita din dorinta de modernitate. Pare ca timpul actiunii nu a fost mutat, dar simtul stilizarii este evident si s-a transpus prin austeritatea si schematismul decorurilor. Vorbind de încaperi, camera de primire a guvernatorului este strajuita de coloane neornate, pe un fundal vitrat, biroul lui Renato are o simplitate a peretilor care nu inspira, draperii grele din catifea rosie si, neasteptat, traditionale împodobesc cancelaria lui Riccardo iar sala de bal este dominata de cariatide gigantice, „siliconate“, semi-grotesti, de inspiratie incerta. Scena vrajitoarei si cea a „padurii spânzuratilor“ sunt singurele puternice, datorate unui peisaj industrial dur, strabatut de liniile de forta ale constructiilor din metal. Exista în câteva tablouri un numitor comun, o macheta închisa într-o piramida de sticla (sau plastic), ca simbol al convergentei si cresterii ascensionale. Poate fi a unui teatru, a unui palat, orice. Era guvernatorul Boston-ului un vizionar al constructiilor? Poate. Ce legatura are cu trama? Nu stim, este doar o idee. Numai ca daca în primul tablou macheta troneaza în centrul salii de primire, admirata de toti cei de fata, culmea este ca respectiva piramida domina din înalturi si „caverna“ vrajitoarei si este prezenta chiar pe „câmpia“ esafoadelor. Ciudat. În biroul lui Renato macheta dispare, dar se regaseste imediat pe masa guvernatorului, care este un obiect de mobilier minutios decorat, contrastant cu restul design-ului. Sunt incoerente care nasc permanente semne de întrebare si fac ca gândirea regizorului sa nu fie permeabila.
Si înca. Doua perechi de balerini, lebada alba, lebada neagra si însotitorii lor, întretin atmosfera în asteptarea lui Riccardo, în prima scena. Entertainment? Desigur, întrucât curtenii îi aplauda. Cu scop similar, este foarte clar, aceiasi dansatori revin în scena balului, numai ca la tragicul sfârsit al lui Riccardo ei continua sa baleteze marcând finalul printr-un soi de „moartea lebedei albe“, în timp ce lebada neagra se tine tantosa. Triumful raului asupra binelui? Poate, dar a întina sublimele pagini ultime ale operei cu o simbolistica de care nu era nevoie pare arta naiva, profana. Mai ales ca mesajul scenei este durerea întregii suflari ce se îngemaneaza cu nobletea lui Riccardo care îsi iarta asasinii. Nu-i vorba ca în contradictie cu Verdi, acestia sunt dusi catre locul de executie cu cagule pe cap, în timp ce guvernatorul îsi da duhul… urcat de curteni pe jiltul sau propriu, adus special de undeva, din spate. Vezi, Doamne, sa nu i se uite rangul.
Am descris poate mai mult decât era necesar, numai pentru a semnala incongruentele, incoerentele si stângaciile montarii.
În primul act si la final, miscarea scenica a ansamblului este destul de schematica. Stereotipie marcata si prin costumele de la bal, în fapt niste… uniforme monocrome, voit extravagante, dar de îndoielnic gust. Singurele momente bine prinse, datorate si diversitatii planurilor, sunt scenele vrajitoarei si spânzuratorilor, când circulatia pe pasarele si scari metalice elimina liniaritatea. De fapt, aceste doua secvente sunt cele mai realizate din unghi regizoral.
Ar mai fi câteva solutii bine gasite si ma gândesc, în primul rând, la furtunoasa si sugestiva trecere succesiva prin scena a celor trei eroi – Amelia, Riccardo si Renato, urmarindu-se si protejându-se –, pe tumultul orchestral al introducerii la actul al II-lea. Sau schimbarile între tablouri si acte, operativ facute. Chiar plasarea în scena balului a unor instrumentisti în loja artistilor si a complotistilor în fosta loja a directiei Operei Nationale sunt gaselnite inedite care implica spectatorul. Mai ales prin focul armei ucigase tras ca din public.
Vedeta
Soprana bulgara Radostina Nikolaeva (Amelia) a fost vedeta serii de premiera. O voce frumoasa, timbrata cu generozitate, cu stralucire pe tot ambitusul si cu omogenitate îndeosebi la trecerile de la registrul central catre cel grav cu note „de piept“. Sintagma „soprana verdiana“ i se potriveste, chiar daca pianissimele înalte nu merg pâna la fir de voce.
Tenorului Daniel Magdal, rolul Riccardo îi ofera o partitura în care acutele îl servesc de minune. Sunt „squillante“ si spectaculoase, totusi nota de Do din finalul duetului cu Amelia, nescrisa de Verdi, dar intrata în traditie pare neconvingatoare pe de-a-ntregul. Desi mobilitatea vocii este bine pusa în valoare de agilitatile baladei-barcarola „Di’ tu se fedele“ sau ale cvintetului „È scherzo od è follia“, pentru restul registrului, lipsa de omogenitate se simte si impulsurile pe care le da în rezolvarea rigorilor tesaturii vocale îl gasesc obosit în aria „Ma se m’è forza perderti“. Artistul nu impresioneaza prin expresivitate si, iata, contributia sa în marele duet cu Amelia ramâne monotona.
Lipsa de omogenitate, sunt nevoit sa repet observatia, s-a facut simtita si la Andrada Ioana Rosu (Ulrica), mezzosoprana cu sonoritati impresionante în registrele grav si central, luate separat, dar conexate fara fluenta. Trebuie notat ca fortarile si atitudinile de extractie verista pe care le-a înfatisat artista nu au nimic comun cu fraza si personajul romantic verdian, chiar daca acesta cere o compozitie complexa.
O buna remarca merge catre tânara soprana Ioana Mitu (Oscar) care, cu dezinvoltura în cânt si joc, a conturat un personaj lejer articulat si credibil. Ca si catre dificila nota de Do acut din cvintet, abordata în continuitatea frazei, fara respiratie.
Din distributie singurul star autohton a fost, în rolul creolului Renato, baritonul Iordache Basalic, un cunoscut glas cu timbralitate placuta si fluiditate în expunerea discursului melodic. Corectitudinea lecturii îi este caracteristica, numai ca vocea sa eminamente lirica este privata de culoarea de bariton autentic verdian.  Prima arie „Alla vita“ a fost lipsita de maretie, exclamatia esentiala „Che! Amelia! (Fa diez, actul secund) s-a pierdut în fata orchestrei (nu a fost numai vina artistului) iar presiunea marii arii „Eri tu“ din actul al III-lea si a declamatiilor eroice ce urmeaza l-a obosit, cu rezultanta în nesiguranta exprimarii unei fraze simple din final („Di qual sangue e qual vendetta m’assetò l’infausto error“).
În roluri mai mici, dar importante în economia lucrarii au cântat baritonul Florin Simionca (voce frumos condusa în Silvano), basii Iustinian Zetea (remarcat în Tom) si Horia Sandu (Samuel).
În fosa am regasit un specialist în teritoriul liric, Iurie Florea, care s-a aratat si de aceasta data drept un narator grabit pe care fiorul si poezia nu-l strabat întotdeauna. Sonoritatile impuse de dirijor au fost deseori excesive. Orchestra a cântat cu acuratete iar corul a demonstrat, ca întotdeauna, un studiu solid, cu rezultate performante.
Cu plusuri si minusuri, noua productie a Operei Nationale Bucuresti este totusi un câstig în pregatirea anului 2013, An Verdi-Wagner. Asteptam celelalte premiere alese dintre opusurile celor doi titani, ca si anuntarea programului stagiunii viitoare care, ca de obicei, întârzie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper