Arta Vancu

Un articol de GEORGE NEAGOE

Radu Vancu, Franghia înflorita, Bistrita, Casa de Editura Max Blecher, Colectia „Plantatii“, 2012, 80 p.

 

A sasea carte de versuri a lui  Radu Vancu – „Frânghia înflorita“ – este apasata. De amintire, de traire, de scriere. De nevoia schimbarii unei formule consacrate deja. Vorbim despre un poet pe care câtiva congeneri proeminenti (Dan Coman si Claudiu Komartin) si un lider al optzecismului (Alexandru Musina) îl socotesc, în prezentarile de pe coperta a patra a plachetei, reprezentantul de seama al începutului de mileniu. Li se adauga, fara rezerve, subsemnatul. Comentariile mele pot parea superflue, de vreme ce antevorbitorii au precizat sintetic trasaturile culegerii: apelul la binecunoscuta sfera familiala, ruptura de douamiismul-standard, influentele lui Virgil Mazilescu si Cristian Popescu si – extrem de important – atingerea capodoperei.
Carte de vise/ Câtece-vis
S-ar putea insista totusi asupra marelui intertext care guverneaza opera (termenul este îndreptatit!) lui Radu Vancu. Aceasta caracteristica reiese imediat din culegerea „Amintiri pentru tatal meu“ (Ed. Vinea, 2010), lipsita de ecouri semnificative, din pricina difuzarii precare. Din câte stiu, doar Marius Chivu (în „Dilema veche“), Naomi Ionica (în „Corpul T“) si semnatarul acestei cronici (în „Caiete critice“) au comentat-o. Acolo se observa, si nu doar din titlu, ca sectiunile, trei la numar, comunica. Textele functionau ca reactii în lant. Sectiunile întâi si a doua reluau poeme din „Biographia litteraria“ (2006), respectiv din „Monstrul fericit“ (2009). Iar finalul continea inedite. Regaseam traseul unui program. De la adâncirea traumelor se ajungea la expierea lor. Si nu ar fi reusit fara delicata, mântuitoarea si cizelata experienta a lui „Sebastian în vis“. Cu ajutorul blogopoemului, scriitorul a atins echilibrul interior. De asemenea, exercitiul manierist (în sensul de sigiliu retoric, nu de modalitate sâcâitoare de a redacta) l-a ajut sa se desprinda de tripticul sextinelor întrebuintat de John Berryman în „Dream Songs“.
Astfel, desi abordeaza tot tema tatalui defunct, „Frânghia înflorita“ recurge la alte mecanisme de generare a literaturii. Asistam la înca o reinventare. Iar lucrul merita aprecieri nedisimulate. Strofa de sase versuri lasa locul tertinei. Nu stiu cum sa interpretez cât mai adecvat mutatia prozodica. Ezit sa cred ca provine din adoptarea structurii profetice utilizate de Nostradamus, chiar daca s-ar sustine si precedenta ipoteza, într-una dintre bucatile cele mai impregnate de consistenta înspaimântatoare a realitatii: „Dragule, aici a început deja./ Nu mai poate dura mult/ pâna începe si la voi.// Cubuletele de pamânt sar zi si noapte/ ca dopurile de sampanie/ de pe raposatii pe care îi învelesc“ (p. 54). Aceasta liniste a acceptarii damnarii, rostita cu blazarea celui mai patit dintre muritori, este una dintre însusirile care impun valoarea „Frânghiei înflorite“.
Raspunsul potrivit îi apartine lui Radu Vancu, într-unul dintre textele-pandant, asezate între paranteze drepte, ca si cum ar fi niste interpolari. De fapt, joaca rolul unor exegeze, similare cu „Filozofia compozitiei“, în care Edgar A. Poe explica obtinerea efectelor din „Corbul“. Diferenta consta în detaliul ca poetul sibian priveste situatiile creatoare dintr-o perspectiva domestica. Dar comentariul se transforma în proza lirica, urmând schema tropilor din poezia propriu-zisa. Sintaxa se bazeaza pe juxtapuneri si, în special, pe analogii. Semantica, pe comparatii. În fine, strategia de captatio benevolentiae recurge la exagerarea modestiei, cautând sa ascunda o constiinta etica si estetica inhibatoare: „Poate ca textele astea sunt o încercare de împacare între «Sebastian în vis» si «Amintiri pentru tatal meu». Subconstientul meu mic-burghez vrea sa faca ordine, sa aseze în silogism microarmonia si catastrofa, sa regizeze un cartoon feeric dupa un scenariu deprimist. Ca o gospodina care însiruie pe mileurile etajerei poza barbatului spânzurat alaturi de pozele copiilor. Ca asa-i frumos“ (p. 21).
Cred ca s-ar ivi o cale suplimentara de întelegere a optiunii pentru tertet. O identificam spre sfârsitul colectiei, când Radu Vancu dezvaluie matrita dupa care si-a alcatuit poemele. Constrângerea impusa este reluarea unei formule oraculare de trei rânduri, însotita de o marca afectiva. Si se poate specula oricât despre mistica acelei cifre. Urmeaza o serie de strofe egale în dimensiune cu cea initiala, în care ascultam monoloagele defunctului. Dupa aceea, se produce trezirea din vis si pendularea între doua stari contradictorii – spaima si seninatatea: „Ce-ti spune unul dintre mortii tai/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morti,/ când te lasa inima sa-l visezi// Dragule, (…)“. Si cum banuiesc ca schema de redactare are menirea de a instiga la efectuarea unui test de creative writing, ma încumet sa dau curs provocarii, cu riscul de a ma compromite. Am o mica speranta ca nu voi iesi jerpelit, stiind coordonatele cartii: „Dragule, daca as scrie un vers/ As pata definitiv frânghia/ Însa ne-au dat pensule si culori cum are Dumnezeu“.
Ma întreb cât datoreaza declansatorul poetic romanului „Cel mai iubit dintre pamânteni“, în special propozitiilor din incipit: „Moartea este un fenomen simplu în natura. Doar oamenii îl fac înspaimântator“. Evit sa dau o solutie, din pricina riscului de a exagera filiatiile. Altceva merita scos în relief. Anume ca nicio piesa nu poarta titlu. S-ar deduce de aici intentia de a scrie o macropoezie, dupa un scenariu predefinit. Iar paradigmele sunt Berryman si Leonid Dimov, unul prezent pretutindeni în activitatea lui Radu Vancu, altul stabilizat de la slefuirea lui „Sebastian în vis“, unde liderul onirismului poetic figura cu o coafura decadenta („cu parul mov“): „Ce se poate citi aici e mai degraba o carte de vise decât o carte de poezie“ (p. 31).
Familia Vancu
Chiar daca nedeclarate ori ascunse temeinic, întâlnim si alte surse. De pilda, jocurile de cuvinte practicate de Serban Foarta. Sau critica poematica a lui Lucian Raicu. Si, nu în ultimul rând, titlurile a trei volume de Mircea Cartarescu. Afinii culturali si rudele fac parte din clanul în care se misca Radu Vancu. Dezinvoltura lui vizeaza lejeritatea în a-si apropria strategii diverse si contrazicerea câtorva poncife referitoare la douamiism: „Poezia-ca-arta-de-familie: formula poate parea minimalista, însa la drept vorbind e taman pe dos, de un maximalism utopic. s…t Chiar si în epoca twitter, a topi mia de pagini în lama de ras a unei carti de poemase mi se pare, spuneam, un proiect crâncen de maximalist. Fiindca, daca orice om e un univers, cum dicteaza cliseul, atunci orice familie e un plurivers. În care încape totul – si chiar contrariul lui“ (p. 56).
Poate cel mai interesant, eficient si bulversant intertext provine din raportarile la volumele anterioare. Citind cu rabdare tot ce a publicat pâna acum autorul, întrezarim, prin intermediul poeziei „Vis cu tine“, inclus în „Biographia litteraria“, deschiderea spre configurarea cartii recent editate. Înainte, conversatia cu tatal ramânea defectiva de replica. Acum, arhitectura contine ambele voci. Mai mult, sunt precumpanitoare interventiile barbatului decedat. Tiparirea „Frânghiei înflorite“ era anuntata de „Sfoara de rafie“, ultimul poem din „Amintiri pentru tatal meu“, în care apare imaginea mortilor sarind din cosciuge si a inversarii relatiei filiale între protagonisti. Drept care, parintele devenea copilul literar al fiului. Un alt episod anticipat în „Amintiri pentru tatal meu“ provine din „Pufnetul & chicoteala“, unde auzim blestemul preotului aruncat în biserica asupra suicidului. Secventa se dovedea cruda si trepidanta prin contrastul între chipul plin de ura al clericului si fata linistita a decedatului, gata sa cârcoteasca pe seama excesului de zel al predicatorului, care uitase ca în Casa Domnului lumea cauta alinare, nu amenintari si sentinte: „îl ascultai cu mâinile încrucisate pe piept,/ zâmbind sagalnic/ îmi era teama// ca o sa pufnesti tam-nesam în râs“. Continuarea  se mentine în acelasi registru al rasturnarii conventiilor asa-zis normale. Radu Vancu ofera o literatura a tremurarii din toate încheieturile. Dintii clantanesc. Aerul se codeste în plamâni. Iar inima accepta o infinitate de extrasistole. Contracararea prejudecatilor cu situatii egale si de semn contrar reprezinta un alt punct forte al „Frânghiei înflorite“. Memoria nu naste strigoi, ci entitati a caror veselie îl îngrozeste pâna si pe stapânul iadului, care stie ca a pierdut un suflet bun de torturat. Dragostea îi salveaza pe cei mai pacatosi: „Dragule, de fiecare data când ma visezi/ pe aici se fac niste zile încântatoare,/ de îndata ce în capul tau începe visul// bietul diavol vine fuguta la mine,/ îmi prinde fata-n palme/ si plânge în hohote deasupra sicriului“ (p. 16).
Poezia din „Frânghia înflorita“ seamana cu o sedinta de spiritism. Vestile aduse nu înfioara prin detaliile rupte din „Divina comedie“ sau din „Calatoria Maicii Domnului la iad“. Ci tocmai prin adoptarea unei tonalitati persiflante. Tatal povesteste ca un Ivan Turbinca pus pe sotii. Le joaca renghiuri demonilor, se bucura de ghidusiile divinitatii, în ale carui gratii se afla, si se amuza de metodele folosite de altii ca sa-si ia zilele: „Noi, sinucigasii, ne-am trezit fiecare/ asa cum ne-am facut felul./ Unul cu un cutit în inima,// altul cu glontul în creier,/ altul cu venele deschise./ Însa se lucreaza din greu la imagine.// Eu am primit acelasi maiou flendurit/ în care m-am spânzurat// si te astept tot cu streangul la gât,// dar rafiei i s-a poruncit sa înfloreasca,/ iar Dumnezeu picteaza fluturi/ pe fiecare petala din streangul de flori,// atent de parca mi-ar fi/ cel mai bun prieten/ barbierindu-ma pentru nunta“ (p. 54).
Acesta este Vancu, aceasta este cartea lui. Pe cât se poate omeneste prevedea, pornind de la o constatare din poemul citat mai devreme („Ca de obicei, dupa dezastru/ lumea e perfecta“, p. 55), deja consacratul scriitor detine abilitatea sa transforme adevaratele amintiri în cele mai bune dintre textele posibile.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper