„Xilogravura este un univers crestat intr-o placa de lemn“

Un articol de Mihai Zgondoiu

Mircia Dumitrescu în dialog cu Mihai Zgondoiu

 

La cei 71 de ani proaspat inpliniti (pe 3 iulie a.c.), maestrul Mircia Dumitrescu a ramas un „entuziast“ incurabil (asa cum il portretiza criticul Dan Grigorescu la începutul anilor ’90) în fata artei si a prietenilor sai. Gravor, ilustrator de carte, sculptor, universitar cu rezultate deosebite la catedra si o remarcabila activitate de creator de carti de arta si de editii bibliofile, Mircia Dumitrescu este un nume important, de referinta, în constructia scolii românesti de grafica. Chiar daca opera sa este cunoscuta si premiata în tara si peste hotare, „Mirciiia“, cum îi spunea bunul sau prieten Nichita Stanescu, continua sa fie un artist fara orgolii si ifose si un bonom în boema intelectuala a Bucurestiului.
Zilele trecute mi-am permis sa bat la usa atelierului domniei sale cu rugamintea de a-mi acorda un interviu legat de practicile gravurii clasice fata cu metodele de  imprimare tipografice a textului si a imaginii. Venisem cu un set de întrebari pregãtite de acasa, dar în atmosfera primitoare a atelierului în care artistul e gazda buna pentru toti oaspetii care îi calca pragul, „strategia“ s-a cam schimbat. L-am surprins gravând tocmai o lucrare dintr-o noua serie de xilogravuri, „Apocalipsa“, pe o placa de lemn de tei de 50×70 cm. Dialogul s-a legat firesc, între amintiri si proiecte de viitor, între evocarea unor prieteni ilustri si amanunte ale unei vieti dedicate gravurii si tipografiei, unele dintre ele spectaculoase prin ineditul lor. Prezenta lui în preajma scriitorilor si a oamenilor de film, dar si pasiunea povestitului, destul de rara printre confratii artistului, fac din Mircia Dumitrescu un interlocutor în fata caruia nici nu stii ca trece timpul.

 

M.Z.: Odata cu începutul anilor ’90 ati pornit un proiect de lunga durata ce viza cartea ca obiect bibliofil, cartea de colectie manufacturata. Ati simtit nevoia sa reveniti la metodele tipografice traditionale pentru a le conserva în carti – opere de arta?

M.D.: Sunt un colectionar de carte, un bibliofil prin definitie. Apreciez cartea bine legata cu coperti cartonate îmbracate în piele, cu ilustratii gravate în original si cu litere culese manual. Multe dintre aceste tehnici nu mai sunt folosite aproape deloc astazi din motive financiare sau de timp. Dragostea mea pentru gravura ca un principiu de multiplicare m-a facut sa investesc moral în acest proiect care astazi functioneaza mai departe prin fostii mei studenti. Îmi aduc aminte cu mare drag de prima mea promotie de absolventi (1992) cu care am si facut o expozitie în acelasi an la Galeria Caminul Artei din Bucuresti cu titlul „Cartea bibliofila“.

Totusi primele gânduri legate de acest proiect sunt putin mai vechi.

Prin ’86 am vrut sa fac o carte dupa un poem al Angelei Marinescu „Parcul“, având deja o experienta anterioara cu poemul „Decalog pentru Mircia“ daruit de Nichita Stanescu. I-am facut o mica poligrafie prin care lipeam litere decupate dupa care le fotografiam, transferam imaginea pe placa de zinc (printr-o emulsie foto procurata de la Casa Scânteii) pentru a tiparii aceste pagini. Nu vroiam sa imprim decât maximum cinci exemplare pentru a se deosebi de o carte cu tiraje mari. Din pacate, un securist al vremii a aflat de preocuparea mea artistico-literara (în afara tipografiei) si m-a împiedicat sa duc la bun sfârsit acest proiect fiindu-i frica de multiplicarea textelor.

M.Z.: Exista diferente între cartea obiect si cartea bibliofila?

M.D.: Nu sunt de acord cu conceptul de „carte obiect“ pentru ca nu respecta legile cartii tiparite. Pentru mine, cuvântul scris înseamna la fel de mult ca o imagine plastica, un poet înseamna la fel de mult ca un grafician. Este inutil sa te joci de-a cartea. Ea trebuie sa transmita ceva prin text si imagine, nu separate una de cealalta. Chiar daca eram vecin de atelier si bun prieten cu regretatul Ion Bitzan care performa în zona „cartii ca obiect de arta“, viziunile noastre legate de aceasta matrice erau diferite.

M.Z.: Ati afirmat într-un interviu recent ca cele 36 de volume cu „Manuscrisele lui Eminescu“ nu sunt tiparituri ci sunt mai degraba „o redare“ a lor prin mijloace ce ne amintesc de principiul de imprimare al gravurii traditionale. Ce procedee ati folosit tinând cont de dificultatile pe care le întâlnesti atunci când fotocopiezi si imprimi un manuscris vechi de peste 100 de ani?

M.D.: Daca majoritatea oamenilor ar avea notiuni legate de tiparul înalt, de zincografie ori de imprimarea de tip offset, lucrurile ar fi stat mult mai simplu. Ei bine, tipografia si gravura sunt înca lucruri tabu chiar si pentru artisti, scriitori sau colectionari. Am separat culorile de pe manuscris folosind principiul tiparului înalt (de data aceasta aplicat pe offset) liniarizând tonurile existente într-unul singur. Cele trei nuante ale cernelii (violet, sepia si negru) cât si culorile creionului (rosu, albastru sau grafit), le-am autonomizat, prin izolare, iar pentru imprimare am folosit exact culoarea dorita, preparata în afara masinariei de tipar. Prin simpla scanare sau xeroxare, manuscrisele nu mai puteau fi citite deoarece cerneala scriiturii de pe verso trecuse pe partea cealalta lasând ca literele sa se încalece. Cu acest procedeu am reusit sa redau caligrafia lui Eminescu, lizibila si pe foaie alba. Hârtia s-a îngalbenit din cauza timpului si nu pentru ca asa a vrut poetul. Mi s-a parut extrem de important sa se descifreze cât mai bine cuvântul cu intelesurile lui si nu patina manuscriselor. Pe de alta parte, fiecare carte este însotita de un CD-rom în care se pot vedea fotografii cu starea actuala a manuscriselor ca sa se poata face o comparatie cu originalele. O mare problema a fost sa redam creionul de pe manuscris. Fiind negru, am folosit un raster care este insesizabil cu ochiul liber, doar cercetând amanuntit cu o lupa ai putea sa descoperi în spatele scrisului aceste puncte. Cred eu ca a fost cea mai bunã si mai economica solutie, altfel ar fi trebuit sa mai pregatim o placa separata doar pentru griul creionului. A fost o întreprindere laborioasa în urma careia m-am simtit de parca as fi fost partas la scrierea acestor manuscrise. Partas la modul de lucru al poetului. Eram fascinat de cum corecta el. Am învatat foarte mult, asa ca acum am curaj sa gresesc si în desenele mele.

M.Z.: Ca împatimit bibliofil, ce relatie aveti cu cartile în format digital si cu programele computerizate care imita orice tehnica plastica de exprimare într-un suport computerizat?

M.D.: O sa te mire ce am sa îti dezvalui: de curând mi-am cumparat Biblia pe CD-rom. Eram curios cum poate arata într-un format digital. Toate aceste descoperiri sunt firesti. Odata cu tehnologizarea si transformarea modului nostru de viata (aparitia computerului, a internetului s.a.m.d.) se transforma si perceptia noastra fata de functionalitatea unor obiecte, artefacte. Importanta cartii este sa transmita print cuvânt si text o idee, un mesaj. Daca aceste lucruri le putem gasi si într-un limbaj digitalizat, eu cred ca nu este rau deloc, ba dimpotriva le poti stoca sau raspândi cu o mai mare usurinta. Pe de alta parte, cartea tiparita nu-si poate pierde utilitatea si interesul tocmai prin conditia ei de artefact. 4 Majoritatea oamenilor prefera cititul tactil, sau mai bine spus implicarea mai multor simturi în acest act. Referitor la tehnicile digitale ce imita perfect manierele plastice de creatie eu cred ca sunt binevenite si ele. În grafica publicitara, mai ales, se economiseste foarte mult timp folosind computerul. Poti sa gresesti dar în acelasi timp sa revii la imaginea initiala pe când într-o xilogravura odata ce ai crestat asa ramâne. Vizualizezi mai repede etapele si le poti prezenta într-un format final impecabil. Din pacate, pentru noi graficienii care nu am prins aceste tehnologii avansate de prelucrare a imaginii si a textului în format digital a fost mult mai greu. Noi trebuia sa avem pe lânga partea creativa si o buna întelegere si colaborare cu tipografii. Pregatirea pentru tipar (DTP) o faceam manual. Era un dezavantaj din punctul acesta de vedere, dar pe de alta parte stiam cum functioneaza masinariile de imprimare si nu greseam atât cât se greseste astazi.

M.Z.: Care ar fi în viziunea dumneavoastra opera literara cea mai des abordata de gravori si ilustratori de carte?

M.D.: Fara prea mare îndoiala tind sa cred ca Biblia a avut parte de cei mai multi ilustratori pâna în prezent. O alta capodopera literara ilustrata sub diverse forme plastice de Sandro Botticelli, Salvator Dali sau Marcel Chirnoaga, între multi altii, este „Divina Comedie“ a lui Dante Alighieri. Pe vremuri se ilustrau mai mult texte care tineau de specificul nostru national. Astazi, odata cu invazia asazisului capitalism am fost acaparati de o noua industrie vizuala, abandonându-ne eroii din basme (Pacala, Ochila, Fat Frumos, Ileana Cosânzeana, etc) pe supereroii americani care zboara ori se catara pe zgârie-nori (Spiderman, Batman, Superman etc). Pe Creanga nu îl poti ilustra într-o maniera japoneza sau americana. Opera lui tine de atmosfera si identitatea acestor plaiuri, dealtfel el împreuna cu I. L. Caragiale nici nu pot fi tradusi cu prea bune rezultate în alte limbi. Înainte, ilustratia de carte trebuia sa redea cu exactitate povestea unui text. Vasile Socoliuc, Ion State si multi altii au excelat în directia aceasta. Astazi, ilustratia nu mai urmareste exact aceleasi trasee. Ea îmbogateste textul prin atmosfera, da pauzele de rigoare scriiturii atunci când construiesti vizual o carte, „îi cauti tonul“, cum prea bine spunea Nichita Stanescu.

M.Z.: Cum ati reusit sa gasiti „tonul“ în cele 25 de caiete „manuscris“, jurnale de autor desenate în penita, creion ori laviuri colorate?

M.D.: Am început sa desenez caiete prin 1963. Am vrut sa pastrez cât mai multe desene si laviuri împreuna. Sa nu am sentimentul ca ma risipesc. În formatul lor actual ele au o forta mult mai mare decât pastrate separat. Practic, sunt povesti de jurnal, întâmplari din viata reala, notatii pentru viitoarele gravuri sau pentru lucrari de mari dimensiuni. Un fel de laborator în care gãsesti lucruri finite, dar si multe schite pe marginea unor idei ce ma framânta. Câteva dintre aceste „caiete“ sunt facute din hârtie manuala de buna calitate, apoi legate în piele. Le-am primit de la un prieten din Ungaria. Este o placere sa lucrezi pe un asfel de suport de lux.  Unul dintre aceste manuscrise vizuale de care îti vorbeam are la baza ideea unei carti a începuturilor, ceva aseanator cu ce gasim în Biblie. I-am putea spune „biblia unui novice“. Aici am transformat experientele mele senzoriale prin sabloane biblice. Nu este deloc blasfemie, ci dimpotriva, reasez câteva mituri si întâmplari într-o lumina personala închipuita si regândita de mine. Caietele nu sunt de vânzare. Vreau sa le donez într-un final Academiei Române, dar înainte de acest lucru ele vor fi prezentate într-o expozitie personala ca artefacte, dar si ca proiectii video pe simezele galeriei. Astfel vizitatorul poate sa urmareasca mai relaxat miile de pagini din manuscrisele mele grafice.

M.Z.: Care sunt afinitatile si interferentele dumneavoastra cu personalitatile si operele unor valori indiscutabile din domeniul xilogravurii autohtone precum gravorii Horia Teodoru si Ion State?

M.D.: Mai înainte de toate trebuie sa ne ducem la origini si sa amintim de xilogravura popularã ori de cea a manuscriselor de pe teritoriul tarii noastre. Centre precum Piatra Neamt, Târgul Neamt, Târgoviste sunt doar câteva din exemplele istorice, adevarate repere pentru scoala româneasca de gravura. Xilogravura cât si linogravura au preocupat (si îi mai preucupa înca) pe multi artisti din breasla. Îi putem aminti aici pe Gy. Sabo Bela, Vasile Dobrian cu ale sale linogravuri colorate, Stefan Popescu, Ethel Lukats Baias cu seria de „Rinoceri“, sau pe Suzana Fântânariu cu compozitiile sale abstracte si extrem de elaborate. Din punctul meu de vedere, cel mai important xilogravor al nostru a fost Horia Teodoru. O personalitate de exceptie aproape inexistenta în critica noastra de specialitate. A absolvit în anul 1925 la Paris Scoala Academica „Belle Arte“ la sectia de arhitectura. Tot în acea perioada a frecventat un atelier de gravura unde si-a dezvoltat aptitudinile unui mare xilogravor. Maniera de gravare în lemn, „taietura“ cum îi spunem noi cei din breasla, era una perfecta. Nimic din ce s-a facut în România în perioada aceea nu a ajuns la acel nivel de înalt profesionalism. Este de prisos sa mai amintesc faptul ca era bun prieten cu Marcel Duchamp, Man Ray si multi alti avangardisti. Unul dintre proiectele de viitor ar fi sa editez câtiva gravori extrem de importanti din spatiul românesc, artisti de prima mâna de care critica de specialitate nu s-a prea ocupat. Pentru Horia Teodoru dar si pentru Ion State am sa duc la bun sfârsit aceasta datorie morala pe care le-o port, un semn de recunostinta pentru ce au început în acest domeniu înaintea mea. Pe Ion State l-am invidiat si urmat în modul cel mai pozitiv. Din pacate, la cutremurul din 1977 „l-am pierdut“. A fost un reper important, o voce cu ecouri mari în xilogravura româneasca.

M.Z.: Ce v-a determinat sa gravati între anii 1968 – 1980 xilogravuri cu tenta social-politica? Titluri precum „Mitul bucuriei de a trai“, „Pozitie de taiat capete sau impresia puterii“ „Omul care depaseste linia“ sau „Încercare de însurubare în real“ sunt doar câteva din ciclurile de xilogravuri „manifest“ pe care le-ati facut în acei ani.

M.D.: De xilogravura m-am apucat mai serios deoarece puteam face lucrari de dimensiuni mult mai mari decât în celelalte tehnici de gravura. Pentru mine este o tehnica simpla, pot spune ca este la îndemâna tuturor. Trebuie sa stapânesti foarte bine desenul, compozitia si proportia negrului fata de alb, sau invers. Un singur lucru nu îl poti face. Nu te poti bâlbâi în cazul lemnului. Este foarte greu sa cârpesti. Odata ce ai taiat o linie trebuie sa construiesti totul în jurul ei. Xilogravura este un întreg univers crestat într-o placa de lemn care în final îti reproduce pe hârtie viziunea ta plastica oglindita. Era o perioada în care cenzura facea legea în orice domeniu, mai ales în cele artistice. Ca sa putem rezista opresiunii politice bagam tot felul de glumite în lucrarile noastre. Noi le spuneam „sopârle“. În epoca exista o alta expresie „esti pe linie“, care sublinia faptul ca esti cu partidul, iar eu am facut o sculptura si o gravura (din ciclul „Pozitional“) care purta titlul: „Omul care depaseste linia“, ambele expuse la Galeria Simeza în personala din 1973. Dupa vernisaj au venit câtiva securisti sa ma întrebe daca nu e prea mult negru în expozitia mea. Cum puteam sa le explic ca aceasta culoare este de baza în gravura? Am avut noroc cu fata mea inocenta si cu statura mea deloc impunãtoare. Urmatorul artist programat la Galeria Simeza, Paul Vasilescu, nu a mai avut voie sa expuna pe motiv ca avea lucrari ce reprezentau femei cu mai multe perechi de sâni goi. Se pare ca i-a speriat viziunea progresista a artistului. În anul V de facultate (1964) profesorul meu de tehnologie care era si directorul tipografiei de la Casa Scânteii m-a trimis sa fac practica în sectiile combinatului. Acolo am învatat diverse tehnici de preluare a imaginii fotografice pe zinc, si tot acolo am luat contact cu rasterul. Acesta era folosit la toate ziarele vremii. În anul 1969, când am început ciclul lucrarilor „Mitul bucuriei de a trãi“ a fost pentru prima data când foloseam idea de raster în xilogravura. Am avut mari dificultãti în gravarea lor pentru ca nu foloseam sablon. Fiecare punct de raster avea alta dimensiune variabila. Prin aceste diferente cream volum si adâncime. Nu le foloseam ca un element de decor care sa dea bine sau nu. În acel ciclu de lucrari am refacut o placa de noua ori pentru a fi multumit de ea. În acea perioada faptul ca erai opresat de sistem îti dadea un resort puternic sa evadezi de acolo. Astazi când traim o libertate de expresie fara margini, nimic din ce propuneam atunci nu-si mai are rostul. Din pacate, tinerele generatii de artisti mizeaza mai mult pe subiecte de scandal, pe scene obscene de sex, lucruri violente si tulburatoare, fara sa fi trait într-un regim în care îti era frica si sa gândesti pentru ca puteai fi ascultat si turnat partidului.

M.Z.: Cred ca sculptura pe care o creati este tot o forma de incizare a lemnului, o extensie spre tridimensional a preocuparilor dumneavoastra din zona xilogravurii, „Cina cea de taina“ fiind doar unul dintre exemplele concludente. Cum vedeti aceasta alaturare dintre doua forme de expresie plastica total diferite?

M.D.: În primul rând trebuie sa-ti marturisesc ca gasesc o legatura fireasca între desen, gravura si sculptura. Daca în gravura si desen sunt preocupat de cea de a treia dimensiune, în sculptura, de cele mai multe ori, ma intereseaza bidimensionalitatea ei. Pot spune ca sculpturile mele sunt gravuri spatiale. Gasesc interesant sa se confunde partile concave cu cele convexe ca atunci când te uiti atent pret de câteva minute la canelurile unei coloane grecesti. Nu-mi plac sculpturile în care vrei sa redai volumul copiindu-l. Mi se pare ca aceasta parte de creatie a reusit-o însusi Creatorul prin existenta noastra. Sculpturile mele acapareaza spatiul dar nu prin copia fidela a realitatii ci printr-un filtru optic ce deformeaza perspectiva si imaginea noastra asupra lucrurilor.

M.Z.: În anul 2007, la Timisoara, artista Suzana Fântânariu a lansat un nou proiect vizual, „Xilogravura – matrice stilistica“, ce cuprinde o serie de manifestari, colocvii si expozitii având ca tema xilogravura clasica fata cu noile transformari de limbaj generate în timp de aceasta. Ce relevanta are un asemenea demers artistic într-o societate consumista deloc conservatoare?

M.D.: Demersul artistei Suzana Fântânariu este unul de laudat si de luat ca exemplu. Ea este un gravor cu performante notabile si un bun catalizator pentru arta gravurii în lemn. La Timisoara, si nu numai, xilogravura a recâstigat teren prin preocuparile sale de mare succes. Proiectul „Xilogravura – matrice stilistica“ aduna într-un grup dinamic fosti studenti si apropiati ai atelierului de gravura, tineri artisti cu performante atât în tara cât si în strainatate. Xilogravura are resurse nemarginite. Cu fiecare individ care se apropie de aceasta tehnica poate sa apara si o rezolvare noua. Experimentele nu stau niciodata departe de tehnicile de imprimare. Câteodata ai de câstigat, alteori te poti opri într-un capat de drum si atunci te reîntorci la matrita, la matricea fundamentala care în cazul acesta este xilogravura.

M.Z.: Credeti ca ne lipseste un Muzeu al gravurii?

M.D.: De ani buni, câtiva artisti printre care ma numar lucrãm la un asemenea proiect. Vom deschide în cel mai scurt timp, în Bucuresti, o Pinacoteca de gravura si desen cu lucrari care au fost create numai pe suport din hârtie. Biblioteca Municipala prin directorul sau Florin Rotaru ne-a disponibilizat un spatiu generos pentru demararea acestui proiect. Aici vreau sa-mi donez o parte din gravurile personale dar si gravuri si desene colectionate de la artistii din breasla. Pinacoteca va fi utilizata precum o biblioteca de gravura si desen, dar si ca o galerie de arta unde vom aduce expozitii internationale si autohtone de mare nivel calitativ.

M.Z.: La ce lucreaza acum Mircia Dumitrescu?

M.D.: Pregatesc o expozitie eveniment la sala Dalles. Vreau sa expun cele mai recente lucrari de sculptura create în ultimii ani, caietele manuscris cu toate insemnarile mele biografice de laborator, o serie de desene pe care am reluat-o, tema femeii, a mamei privita prin propria-mi biografie si cea mai recenta serie de xilogravuri la care lucrez în prezent intitulata sugestiv „Apocalipsa“. Potrivirea acestei teme din urma cu anul 2012 este pur întâmplatoare. Nu urmaresc astfel de suprapuneri „profetice“.

Un comentariu pentru “„Xilogravura este un univers crestat intr-o placa de lemn“”

  1. octombrie 2, 2012 la 1:01 am

    Intalnirea mea cu Mircia Dumitrescu a insemnat intalnirea cu xilogravura. Intalnirea cu Mihai Zgondoiu a insemnat re-intalnirea cu tineretea. Intalnirea lui Mircea Dumitrescu cu Mihai Zgondoiu in acest dialog inseamna VALOAREA ACTULUI ARTISTIC si VALORIZAREA CULTURII .

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper