„Poeme în cautarea sperantei“

Un articol de TOMA GRIGORIE

Poet ironic, cum însusi se recunoaste si cum este încapsulat si de Nicolae Manolescu în „Istoria critica“ a lui, dar si de alti exegeti, Nicolae Prelipceanu este un poet singular, un „lup singuratic“ (Vasile Dan) în poezia româna contemporana. A fost asezat de critica literara alaturi de Geo Dumitrescu si de Marin Sorescu, desi tot singur ramâne.
Poet constant, frizând oarecum monotonia exprimarii poetice înca de la volumul de debut, „Turnul înclinat“ (1966) si pâna la cel de acum, „la pierderea sperantei“ (Casa de Pariuri Literare, 2012 an neprecizat), izbuteste totusi inteligent, da capo al fine, sa afle resurse de poeticitate acolo unde altii s-au împotmolit per sempre.
Nicolae Prelipceanu are o abilitate deosebita sa socheze prin simplitate si discursivitate bine temperate, coborâte pâna la pragul de jos al antipoeziei, dar în acelasi timp sa incite interesul cititorului prin nonsalanta, degajarea cu care abordeaza temele cotidianului, banalului, ale nimicului din realitate „transmutându-le în spatiile idealitatii“ (Paul Aretzu).
Cartea „la pierderea sperantei“ se poate defini, dimpotriva, ca o carte a cautarii sperantei, cum o prezinta, de altfel poetul, pe coperta a patra, ca doar poate parea „o  carte trista sau demobilizatoare (Doamne fereste!), desi sunt momente când e da râs, ca la „Ion de la gara“, asta neînsemnând ca nu plonjeaza explorând profund magma pesimista a societatii contemporane, acel spatiu existential negru (culoare preferata), cum este intitulata rubrica sa în revista „Ramuri“ din Craiova.
Tonul cartii este general cunoscut, acela al insatisfactiei creatorului de arta fata cu imperfectiunea lumii reale, tânjind perpetuu dupa armonia existentiala pe care nu reuseste s-o afle în realitate. Pe Nicolae Prelipceanu îl nemultumeste si-l bulverseaza nu numai traversarea cortinei rosii sub faldurile careia s-a format ca om si ca scriitor, care îi imprima acea alura de cavaler al tristei figuri sau de sceptic mântuit în acelasi timp, dar si prezentul lipsit de orizont al democratiei actuale. Pierderea sperantei nu o pune pe seama senectutii, spune, ci a resimtit-o înca din vremea începuturilor de la Cluj, din perioada redactoratului de la „Tribuna“ (1969-1986).
Înca din poemul liminar titrat oarecum, în stilul sau ghidus, cu initialele titlului cartii, „l.p.s.“, facem cunostinta cu avatarurile, cu consecinte nefaste ale sperantei pierdute din timpuri imemoriale: „ma voi usca la focul sperantei mele pierdute si luate furate / ca sa o spun pe-a dreapta de cine stie cine / voi fi solidar cu tine / ne vom perpeli împreuna în focul stins al acelei sperante / disparute fara urma“. Poetul nu se lasa coplesit de vreo pornire vindicativa pentru aflarea acelui culpabil cine stie cine, ci accepta pierderea, furtul sperantei cu gândul la fericirea iluzorie „ în afara vremii noastre veninoase“ pe care ni-l si i-l împartaseste interlocutoarei, sub presiunea interogatiilor unde? când?, cazute de sus pe cap „sub forma de ploaie“. Însusirile de baza ale cartii sunt: sinceritatea confesiunii eidetice si simplitatea exprimarii poetice în stil narativ-liric, de sorginte colocviala: „cum n-aveam nimic de facut m-am gândit sa încep un text / de renuntare / mai întâi la ce-am iubit în viata aceasta / si abia mai pe urma la tot ce am urât / ultima zapada anunta pe-afara cele ce se petreceau / pe hârtia din fata mea / de fapt un ecran luminos / poate chiar ultima lumina a ochilor mei“ („pe curând pe niciodata“).
Nicolae Prelipceanu îsi devoaleaza în pagina gândurile, trairile, angoasele, iluminarile prin intermediul versurilor construite cu disponibilitatea si stiinta poeticii si a poieticii bine însusite. Filotim si circumspect cu sine si cu semenii, ancorat în realitatea actuala, cu oarecare speranta în viitor, îsi pune „sufletul maruntit pe un tocator perseverent / pentru a completa cosul zilnic al vaduvei / si al batrânului cersetor de cioburi / fragmente/ bucatele mici din care se va recompune peste veacuri / tabloul întreg“ („judecata de acum“). Asa cum se vadeste mai sus de doi bani speranta, totusi, în contrast cu intentia incubata în titlu de irosire cvasi-definitiva a încrederii, se strecoara în continuare si insule de lumina, de optimism, de iubire de oameni si de lume: „o lume vie mirosind a iarba proaspat cosita/ sau poate a fân de doua trei zile de vara/ uitat pe câmp“ (idem). Nu sunt prea numeroase aceste oaze de confienta, o perpetua umbra însotitoare a vietii si a trecerii, a golului sufletesc înconjurator, a nimicului ce se extinde enorm peste întreg universul dau masura tonului elegiac, ca fundament si laitmotiv ale lamentatiei omenirii contemporane în fata degradarii continue a existentei si a finitudinii ei implacabile, necrutatoare: „ si aceasta enciclopedie a nimicului se extinde enorm/ ia forme aberante fara sfârsit încât îti vine sa zici ca însusi universul / cel himeric / din degetul lui mic / iata toate aceste contururi de animale mici mijlocii mari / blânde si crude toate din acceasi matrice în fond / vâslind prin aerul care nu are nimic altceva decât sa se dea la / o parte / si sa se închida la loc în urma lor si a mea“ („la epitaf general“).
Mai mereu, versurile lui Nicolae Prelipceanu îmbraca haina deprimarii cioraniene sau bacoviene, fiind conviv si comiliton cu campionul culmelor disperarii sau cu cel al universului de plumb, dar si cu alti pesimisti mondiali: „si cum veneam eu asa prin ploaia de noiembrie / pe geamul unei case mici l-am vazut pe george bacovia / si clavirista cântându-i / cu un sân mai lasat / el prabusit într-un fotoliu de altadata / (…) nici baudelaire / nici poe / nici rollinat / nu mai miscau / cu toate ca eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine“ ( „o noapte ploioasa în bucurestiul veacului douazeci si unu“).
Foloseste metaforic negatia afirmativa, daca se poate spune asa, neaga evidenta ca sa fie pusa si mai bine în evidenta. Exprimarea frusta, colocviala adeseori, îl prind bine pe poet care se pare ca anticipase într-un fel trendul actual de democratizare a poeziei înca de la debutul creatiei sale, invitându-i pe douamiisti, poate, la scoala batrânilor: „memoria mai astia nu e ce credeti voi / cuvintele vi s-au dus s-au uscat / numai incontinenta mai uda vesmintele voastre / si rucsacii / dracu’ stie cum urca ea pâna la ei / o sa va învatam noi cum e cu memoria / ce sunt amintirile cum e cu viata traita“ („scoala pentru batrâni“).
Nu lipsesc expresiile atidunale, de repudiere a „simulacrelor normalitatii“ (sintagma E. Negrici) din societatea noastra actuala, a promisiunilor electorale fastuoase si neonorate. Este abjurata metaforic chiar si fagaduinta divina ca iadul e dupa, pe când de fapt e aici, si cu „ce sosele de iad, ce vorbe de iad, ce declaratii de iad, ce promisiuni de iad, ce reclame de iad“, „cum se traduce limba româna în limba dracului / o adevarata bogatie de metode si mijloace / si ce reclame ale iadului / pe câte o fatada de bloc de sus pâna jos / ce ofere electorale / luati-l pe dracul meu ca e mai bun“ („iadul de lânga noi“). În relatia cu diatriba dintre teoria creationista si cea evolutionista, Nicolae Prelipceanu, ironic si mucalit tragic, gaseste o rezolvare pe masura: „ sunt un evolutionist / ma trag din doua maimute / adam si eva“.
Originea divina a inspiratiei, acceptata cvasi unanim, este privita parabolic într-un poem în cinci secvente, care contine si elemente de ars poetica: „cel de sus are multe poeme / probabil stive întregi / nu le tine pentru el (…) mai întâi el le trece printr-o masina de tocat poezia / si ni le trimite vers cu vers (…) trebuie sa compui singur poemul de geniu / adunând si combinând / macaroanele de hârtie (…) care cad / din cer / o data la o suta de ani / câte una“ („dumnezeu, scrieri alese“). Îsi cântareste cu luciditate cantitatea de geniu oferita de Dumnezeu frizând grandilocventa atâtor genealoizi veleitari din actualitatea literara si nu numai literara, care vor sa-si cladeasca notorietatea pe demolarea trecutului. Astfel, printr-o avalansa de interogatii mai mult sau mai putin retorice, el îi dezavueaza pe pretinsii juni care-si exala amnezia fata de înaintasi: „ si daca nu-ti aduci aminte de cei dinaintea ta înseamna ca ei nu / au fost? / si daca cei care vin dupa tine nu stiu ca tu ai fost înseamna ca nici tu nu / ai fost? / si daca uiti ce-ai trait înseamna ca n-ai trait niciodata ?“ („dar de craciun“). În tonul pesimist al cartii, precum sunt si tabletele din rubrica „negru“, amintita mai sus, Nicolae Prelipceanu resimte cu mare tristete arcanele degradarii omului si ale societatii contemporane, depreciere atât de grava, ca pâna si oglinda s-a învechit, s-a cojit pe alocuri, iar chipul omului s-a contopit cu al lui Dumnezeu, „încât rezulta un fel de frankenstein / al creatiei / si arta cu litera mare de la început“ („despre frankestein“). Îi da frisoane autorului, îi provoaca unele cosmaruri funambulesti automatismul contemporan care îi încorporeaza pe poetul automat, pe „criticii si cititorii automati“, iar poezia parca ar fi o alta ciuma distrugatoare si poetul doar un automat indezirabil.
O interesanta si originala poietica parabolica reuseste el într-un poem de factura usor ludica. O coaja de nuca este pentru el poemul în care se îmbarca o furnica începând calatoria poemului cu poetul la bord fara sa posede niciun mers al poemelor, precum al trenurilor, de exemplu: „ plecarea nu e prevazuta nicaieri / nu exista niciun mers la poemelor (…) pâna când curentii pornesc si cuvintele încep sa se umfle / si sa traga din toate puterile lor invizibile / si abia atunci când esti departe îti dai seama ca pamântul nu se mai vede / poate doar la orizont o linie subtire“ („mersul poemelor“).
Parcimonios cu figurile de stil, volumul „la pierderea sperantei“ al lui Nicolae Prelipceanu nu duce lipsa totusi de imagini poetice revelatoare, inteligente si expresive, integrate firesc, neostentativ în limpezimea textului poetic: „ a trecut pe lânga mine cu pasi gloriosi minciuna / si oricât m-am opus a lasat o dâra murdara“; „meseria mea-i tristetea / nici majuscule nu mai am / din cauza asta / profesiunea mea-i tristetea / când toti se-nghesuie / la pravalia concurentei / eu le tin un loc dincoace“; „exista aproape o infinitate de sanse / ca inima lui greg / cea construita de el în colaborare cu marea / sa straluceasca pur si simplu“; „ca doar n-o sa spuneti ca banchiza nu e decât un fel de poezie solidificata / asa ca un abur înghetat dintr-o iarna trecuta“; „ sa pictezi o ramura de bambus nesfârsita pe care n-ai vazut-o / niciodata / si fiecare frunzulita verde sa-ti ia o zi din viata / asa încât ea sa fie tânara si tu foarte batrân / la sfârsit“.
Au mai apreciat cartea Horia Gârbea: „O arta a curajului si a negarii, a îndraznelii de a elimina iluziile dulci si confortabile…“; Gabriela Gheorghisor: „Desi „la pierderea sperantei“ pare o lingurita de cianura, efectul nu e ucigator. E doar un catharsis…“; Irina Petras: „În poeme, situarea e sfatoasa si naravase, privirea înteleapta, severa si inconfortabila…“; Nicolae Coande: „Ironia salvatoare din subtextul poemelor salveaza cartea de la o litanie care ar consolida figura poetului dezabuzat“; Vasile Dan: „Toata cartea este de fapt o rafuiala tardiva si, ca atare, inutila, mai ales nedreapta a poetului cu el însusi“; Ioan Holban: „…poezia lui Nicolae Prelipceanu pare o enciclopedie a nimicului (…) scrisa dupa ce va fi stins lumina reflectoarelor noaptea Sfântului Bartolomeu…“. S. a.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper