Viata ca „rezistenta la placere“

Un articol de STEFAN BAGHIU

Destul de ciudata conformatia poetica a Anei Dragu. Deja la al treilea volum, poeta intriga printr-o lejeritate surprinzatoare a limbajului, chiar si atunci când isi asuma pozitii dintre cele mai incomode, la granita dintre suprarealism, expresionism si hiperrealism. Se simt puternic in volumul „Pazitoarea“ atât influentele postmoderne si predilectia pentru o poezie a slalom-urilor atmosferice reusite la „mustata“ intre câteva caderi depresive de „toleranta zero“, cât si formula douamiista a transarii discursului poetic. Insa nu atât reusita de a stapâni stiluri literare extrem de riscante (formulele abstractioniste si constructiile onirice sau metafizice sunt la ele acasa) o transforma pe Ana Dragu intr-un personaj literar demn de luat in seama, ci capacitatea uimitoare de a-si regla mereu tonul patetic si de a transforma depresia severa si obsesia in suportul perfect pentru o discutie despre autoconservare erotica, autoflagelare erotica si neajunsul de a nu putea trai izolat sentimental, desi uneori poate parea singura solutie.
In primul rând, in poemele Anei Dragu apare des ceea ce poate fi numit o autobiografie sentimentala. Nu atât o escapada din menghina postmodernismului harsh (unde imaginile pot atât de usor deveni inconsistente datorita invaziei metafizice si a cautarii de anomalii ale imaginarului) cât un truc absolut necesar devine acum inserarea momentelor cinematografice si permanenta contrabalansare a expresionismului derizoriu cu amintiri percutante, redate fidel. Toate aceste amintiri devin insa un auxiliu care amplifica mereu starea de depresie amoroasa si care, desi par singurele momente de luciditate in toata „nebunia durerii“, sunt de fapt motoarele unei analize taioase a patologicului mental. Desi, initial, obsesia amputarilor biologice da senzatia unei poezii care mizeaza pe momente-soc, ostentatia nu este caracteristica poemelor din „Pazitoarea“, unde singurele momente de „agitatie“ discursiva sunt pur si simplu impulsurile unei, repet, „nebunii a durerii“ care reuseste sa submineze cenzura stilistica: „sângeram la cea mai mica atingere“, „… stam amândoi pe tava asta/ empatici ca un brat amputat si un ochi scos“  (asemenea Angelei Marin, careia Ana Dragu pare sa ii mosteneasca discursul poetic, renuntând insa la textualizarile fortate: „Te trezesti cu toate organele alaturi./ Privesti dar nu se intâmpla nimic./ E o casa fara oglinzi –ti se spune./ s…t Tu stii ca zapada nu poate salva un razboi de o suta de ani/ dar ai mângâia un animal friguros sau/ Te-ai intinde pe o gheata frumos mirositoare“ – Angela Marin – „Apel in sala de disectie“). Avem, asadar, o poezie postmodernista in plina era douamiista. Niciunul din planurile scrierilor (in afara trunchierii specifice) nu tradeaza vreo simpatie puternica pentru noile curente literare: nici motivele, nici discursul erotic, nici pseudo-nebunia nevrotica, nici absurdul secvential. Insa specificul Anei Dragu este capacitatea de a construi perfect o diversiune a starilor. Linistea sufleteasca aparenta se arata mereu a fi de fapt una din stemele nebuniei placide si suntem anuntati ca explozia patologica si isteria vor tensiona din nou, mereu, atmosfera poetica:  „ce poti sa-i spui cuiva care a plecat când l-ai lovit cu pumnii sa ramâna/ si nu s-a intors când ai strigat/ sa se-ntoarca?/ sunt cuminte, stii/ mâine am sa-mi spal pentru prima oara parul/ si am sa reusesc sa manânc./ despartirile imi fac bine. au efectul/ tratamentului/ cu electrosocuri“.
Acestea sunt momentele in care poezia devine un „circoloco“ al depresiilor si al reflexelor de aparare: „in dimineata aceea ne-am dorit mult sa ajungem in padure./ si pentru ca n-am ajuns in padure/ am trântit poarta, ne-am incuiat inauntru/ si am inceput sa facem ca animalele“, „prietenul meu cu trei capete si sase mâini“. Totusi, exagerarile suprarealiste si dicteul automat, caruia i se alatura imagismul „gastronomic“ asociat conceptelor abstracte, sunt punctele slabe ale poemelor inghesuite de artificii inconsistente. Pe cât reuseste sa seteze exact atmosfera necesara când vine vorba de starile patologice, pe atât devine Ana Dragu o cautatoare de poetizare: „dragostea noastra e ca crema de ciocolata care se-ntinde“, „sta intins pe nisip / si incalzeste marea cu un fierbator rusesc s…t dimineata/ fierbatorul rusesc dispare/ inghitit de un urias peste de apa dulce/ care-mi scufunda trupul in borcan“, „in locul umerilor/ am doua gropi in care ploua./ de câte ori iti vorbesc, afara fulgera.“, „patului ii e frig cu mine in el“. Acestea insa sunt salvate constant de discursivitatea cât se poate de naturala, iar disonantele devin auxiliarul poetic al unui stil propriu asumat total si angajat sentimental. Au loc astfel revelatii spectaculoase, mai ales prin naturaletea si organicitatea lor, uneori aproape de un cinism empatic: „era ingrozitor de trist/ pe vremea/ când viata nu era/ o proba de rezistenta la placere s…t doar ca sa auda pâna departe/ cum trebuie sa bubuie o inima / moarta de placere“, „intra in baie/ printre aburi si spuma ii multumeste lui dumnezeu/ ca l-a inzestrat pe om cu organe/ care il fac capabil sa-si ofere singur/ placere“. Astfel,  emfazele cosmarescului, duse uneori pâna la traumatic („ai visat ca iti arde copilul de viu in pat“), maratonul patologic si distanta de discretie (atât cât este necesara) sunt bine orchestrate, iar poezia isi face loc discret, fara prea multe fortari nesolutionate. Tendinta permanenta de a pierde tonul „aforistic“, cum am spus, prin artificii expresioniste si suprarealismul disonant, devine in fata versurilor din urma  neimportanta, caci Ana Dragu reuseste mereu sa repare stridentele prin momentele de gratie: „vino, nu-ti fie teama, e plina lumea de petarde“. „Pazitoarea“ este atât un volum de „poezie a xanax-ului“ cât si a traumelor, a nevrotismului si a maniilor inserate subtil sub aparenta calmului spiritual, iar „emo“-ul devine astfel starea generala (fara insa a ne bloca in fata conotatiei negative a conceptului): –„doar ma gândesc la tine si ma dor mâinile pâna la umeri“, „stau in genunchi sa nu-nnebunesc. vezi?“. Poeta face apel permanent la prudenta in exteriorizare si la o dialectica erotica de autoconservare. Aici bucuria e când letargica, când convulsiva, iar combustia interna e permanent dresata de temerile esecului: „aici e un cires/ un loc bun pentru dragoste,/ putem sa ne oprim o vreme din tacere si sa vorbim cuvinte care nu strica“.
„Pazitoarea“ Anei Dragu este un exercitiu de „terapie“ prin cuvinte cât se poate de reusit. Odata intrat in atmosfera de confesiune erotica, cititorul nu poate decât sa empatizeze si sa aprobe sentintele autoarei, care pare sa se „priceapa“ tot mai bine la a scrie o poezie traumatica, devastatoare, dar surprinzatoare: „azi cuvintele par la fel de infioratoare/ ca dragostea/ ajunsa pe mâinile unor nepriceputi“. Nu putem decât sa reluam cuvintele ei si sa ii recunoastem talentul de a face „din orice o sarbatoare trista“ dar spectaculoasa.

Un comentariu pentru “Viata ca „rezistenta la placere“”

  1. iunie 28, 2012 la 1:41 pm

    îmi cer scuze pentru greşeală. autoarea poemului „Apel în sala de disecţie” este Mariana Marin

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper