Unii cauta surprinderea, altii se multumesc cu dragostea

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Cannes 2012

 

„Ce inseamna, in fapt, un festival reusit?“, a fost intrebat presedintele Cannes-ului, Gilles Jacob. „Un festival reusit? Oameni, filme, vreme buna – starea de spirit este importanta – si un palmares. Trebuie ca din cele douazeci de filme din competitie cinci sau sase sa iasa in fata si sa fie recompensate pentru a nu crea o senzatie de amaraciune in rândul artistilor si al criticilor. Pentru a-si pastra independenta, juratii nu urmaresc neaparat stelele acordate in fiecare zi de jurnalisti. Sincer vorbind, cred ca nimic nu-i enerveaza mai mult“. Nicicând domnul Jacob nu mi s-a parut mai vag in legendara sa diplomatie. Singura precizare este „vremea buna“ care nu s-a aratat decât din când in când, in rest murându-ne de-a valma pe noi, ziaristii care asteptam in ordine intrarea in sali, sub ochii neinduratori ai gardienilor, pe credinciosii gura-casca, de neclintit de la datorie, uneori câte o rafala de ploaie atingând chiar starurile sau autorii cu pantofii gata sa ia apa din covorul rosu mustind. Cine nu l-a vazut pe delegatul general Thierry Frémaux in capul scarilor, protejat de o imensa umbrela, asteptând sa o intâmpine pe Isabelle Huppert ce infrunta vitejeste revarsarea acvatica, dar neputând sa-i iasa in intâmpinare – protocolul obliga gazda sa stea acolo, sus, teapana – a ratat o imagine istorica. Asadar, cu meteorologia am lamurit-o. Ce va fi vrut sa zica prin „filme, palmares“? Probabil ca s-a gândit la un adjectiv in coada, „filme bune, palmares bun“. Dar „oameni“? Ca, Slava Domnului, la Cannes oamenii sunt câta frunza si câta iarba. Numai ziaristi sunt, la o editie obisnuita, nu de mare sarbatoare (chit ca aceasta, cu numarul 65, a fost, intr-un fel, semianiversara) vreo 4000. Enorm. Cu toata rigoarea festivalului, probabil cel mai sever in materie de ordine, cu toata stricta impartire a diferitelor media pe caprarii, respectiv pe badgeuri diferit colorate, tot ne calcam in picioare. Festivalul pune in miscare un urias aparat mediatic pe care nu-l mai poate controla. Pe masura acestei Mecca spre care tind sa ajunga, marturisit sau nu, toti cineastii. Exista, fara indoiala, o magie a Croazetei, sustinuta de o realitate verificata in timp: Cannes-l lanseaza, mai mult decât oricare alta manifestare din câmpul cinematografic. Nu degeaba din Palme d’Or s-a desprins si un atribut, „palmé“, „palmat“, singurul care poate sta alaturi de „oscarizat“. Ce-i drept, nici nu prea ai cum sa-i zici unui câstigator la Venetia sau la Berlin, altfel decât „detinator al Leului de aur“ sau al „Ursului de aur“. Nu prea lamuriti, din partea presedintelui Gilles Jacob, cam cum ar trebui sa arate un festival reusit, am incercat sa smulgem ceva din gura altui presedinte, al juriului, deja mult amintitului Nanni Moretti. Italianul a dat-o pe gluma. La traditionala conferinta de presa (care nu-i este pe plac) ce a urmat anuntarii palmaresului, in loc sa ne spuna ceva despre filme, ne-a vorbit despre el. Cica s-ar fi simtit foarte bine, ca ar fi fost o experienta „piacevolissima“ sa se afle in acest juriu care i-a adus opt noi prieteni cu care are de gând sa infiinteze „o asociatie de jurati“ ce se vor autopropune pentru toate apropiatele festivaluri, Locarno, Venetia, Pusan etc. Dupa care s-a lansat intr-o avalansa de laude la adresa colegilor sai; unul – pretuit pentru cultura, altul pentru memoria cinematografica sau competenta, doamnele nefiind nici ele uitate, dar ma intreb ce relevanta are „dulceata“ unei artiste precum Emmanuelle Devos, cu atât mai mult cu cât actrita are cu totul alte daruri, inclusiv acela de a fi una dintre intelectualele generatiei sale. Bombardat cu intrebari, pâna la urma Moretti a trebuit sa se pronunte si asupra filmelor. Nu a fost chiar atât de greu de dedus ca selectia nu l-a sedus. I s-a parut ca „unii autori sunt mai preocupati de propriul stil decât de propriile personaje“. Nu are „mitul filmului realizate cu buget mic“, dar a cautat – si nu a fost singurul – „filme vitale, nu lustruite“. Criteriul sau esential a fost „surprinderea“, a asteptat filmul in stare sa-l surprinda, dar nu ne-a marturisit si daca, din punctul sau de vedere, l-a gasit. Judecând dupa ceea ce am auzit din gura unor persoane autorizate, cum ca nu a votat pentru Haneke, cu al sau „Amour“, se pare ca a plecat de pe Croazeta nesurprins. Nu a fost pentru „unanimitate cu orice pret, pentru ca, daca se incearca a se obtine un vot unanim, exista riscul de a privilegia un film care sa nu displaca nimanui, dar de care nimeni sa nu fie indragostit la nebunie“. Altfel spus, Cannes-ul l-a lasat nu numai nesurprins, dar si neinamorat. Un distins critic francez, care il cunoaste bine pe Moretti si ii stie inclusiv indoielile dupa ce a acceptat sa prezideze juriul, imi marturisea ca italianul, „romano di Roma“ (sa se strecoare o nuanta nu tocmai magulitoare in aceasta subliniere a apartenentei geografice?) „nu este generos, in schimb este gata sa se lupte pe viata si pe moarte pentru un film sau pentru o alta cauza, politica, sociala“. Acum este limpede pentru toata lumea cât de mult se va fi batut pentru a-l scoate pe Matteo Garrone („Reality“) cu cel mai important premiu de dupa Palme d’Or, Le grand prix. Nimeni nu se astepta, inclusiv conationalii, drept care presa italiana a scris: „Moretti ne-a facut cadou un mare premiu“. Probabil ca, mai devreme sau mai târziu, vom afla si de ce nu a votat pentru filmul lui Haneke. De obicei, isi povesteste experientele de jurat. Spre exasperarea organizatorilor festivalurilor. Nu cred ca nu i-a placut, ci mai degraba ca ar fi vrut ca la Palme… sa-i revina Italiei. Din fericire, Michael Haneke, deja „palmat“ pentru „Das weisse Band“ in 2009, a placut tuturor. Sau aproape tuturor, exceptiile fiind nesemnificative. In orice caz, este prima oara când cineastul austriac face k.o. critica. Cu rezervele de cinism consumate, poate este si prima data când autorul se afla de partea victimelor, daca vrem sa consideram cele doua personaje, octogenari, victime ale batrânetii, ale neputintei. Un Haneke atât de uman, care sa nu fuga de bunele sentimente cu care, nu-i asa, nu se face arta, sa nu fuga, spuneam, ca de ciuma, chiar a surprins, ne-a luat prin invaluire. Sa ne amintim doar cum se juca de-a soarecele si pisica cu bietele victime, oameni fara nicio vina, din „Funny Games“, cum slabea latul câteva clipe, pentru a relua jocul cu si mai multa cruzime. Mai mult ca sigur, atotbinefacatoare a fost si inspiratia de a-i aduce alaturi pe Jean-Louis Trintignant si Emmanuelle Riva. Inspiratia nu ar fi fost de ajuns, daca cineastul nu ar fi avut puterea, talentul, dibacia de a-l scoate din bârlog pe Trintignant care acum treisprezece ani anunta, tot la Cannes: „J’ai fermé la baraque“. Intr-adevar, a inchis pravalia, retragându-se in teatru. Si iata-l acum, in rolul unui fost profesor de muzica, un batrân are tine cu dintii de fagaduinta facuta cândva sotiei sale, muziciana si ea: niciodata, orice s-ar intâmpla, oricât de neinduratoare va fi batrânetea, nu o va plasa intr-o „maison de retraite“. Soarta pare sa fie blânda, amândoi isi vad de tabieturi, de la micul dejun la iesirea in oras, pâna intr-o zi in care Ea are un atac cerebral. Acum incepe povestea unor Filemon si Baucis moderni, care neputând sa-i ceara lui Dumnezeu sa moara impreuna, isi traiesc ceea ce le-a mai ramas din viata ca si cum soarta le-ar pregati un cadou. Sunt deopotriva de tulburatoare pudoarea Ei si obstinatia eleganta cu care El infrunta ravajele raului crescând. Femeia tine o carte in mâna neatinsa de paralizie, ca si cum nimic nu s-a schimbat. Tristetea este programatic alungata, pentru ca „nu trebuie sa faci viata grea altcuiva“. Dar numai El cunoaste pretul acestei sfidari a ineluctabilului. „Te-ai udat – ii spune femeii neputincioase – nu e o drama“. Invata sa o care la baie, dar ce spun eu, „sa o care“, parca ar fi impreuna un singur corp ciudat ce invata sa faca niste pasi. Dupa pierderea graiului, primele cuvinte smulse cu greu sunt „Sur le Pont d’Avignon…“, iar exercitiul nu pare unul de recuperare, ci mai degraba o scormonire in memoria unui trecut comun fericit. Si totusi, si totusi, parca incepem sa distingem unele semne ale oboselii, ale excedarii barbatului. Din felul cum manânca, din mersul tot mai anevoios, din privirea ce se straduieste sa ramâna aceeasi. Daca Haneke a lucrat de atâtea ori cu scalpelul, de data aceasta a folosit bisturiul. Taieturi repezi, nu in adâncime, dar exact in punctele nodale ale unei suprafete inselator fara relief. Calcul milimetric, caci ce altceva poate fi o mângâiere pe mâna inerta a femeii, alinare cu nimic deosebita de gesturile anterioare ale barbatului, miscare urmata brusc de trântirea pernei peste chip, de sufocare si zbatere. Umilinta batrânetii poate fi invinsa si astfel. Promisiunile sunt duse pâna la capat. Ferestrele etanseizate cu scotch anunta restul. Nu lipseste nimic din tabloul final, totul a fost prevazut, cu exceptia micului intrus, purtator de viata. Un porumbel intrat nu se stie când, cum. Si, deodata, acest film despre moarte si demnitate, devine si unul despre apararea oricarei farâme de viata. Imaginea lui Jean-Louis Trintignant, incercând sa prinda intr-o patura plapânda vietuitoare, pentru a-l scoate din casa ce urmeaza sa devina un cavou, alunga aerul funebru. Sigur ca acest film de camera este purtat cu magnificenta de cei doi actori, care ar fi meritat cu prisosinta Premiul de interpretare. Legile din ultimii ani interzic cumulul in cazul detinatorului de Palme d’Or si al celorlalte doua clasate in ierarhia palmaresului. Mai mult ca sigur, insa, când in seara decernarii laurilor Nanni Moretti i-a chemat in scena pe Emmanulle Riva si pe Jean-Louis Trintignant, a vrut sa spuna si altceva despre Palme d’Or.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper