Un sfert de secol cu opera lui Mircea Eliade

Un articol de IORDAN DATCU

În „Timpul trairii, timpul marturisirii, jurnal parizian“, citim însemnarea din 1973 despre a doua întâlnire a lui Eugen Simion, la Paris, cu Mircea Eliade: „Ma întreaba din nou daca mi-a placut sau nu «Noaptea de Sânziene». Încerc sa ocolesc un raspuns direct, fac speculatiuni, consideratii generale. Prima lectura, repet, nu fusese concludenta pentru mine. Voi reveni…“ Însemnare plina de semnificatie, care vorbeste despre lipsa grabei de a se exprima fara o lectura profunda, fara un demers critic edificant. Cartea despre autorul „Noptii de  Sânziene“ este, probabil, cea care a avut cea mai lunga gestatie, care a comportat cel mai lung timp de reflectie, ea îmbogatindu-se, de la o editie la alta (textul editiei a doua dublându-l pe cel din prima), cu nuante noi. Nu trebuie neglijat faptul ca si-a scris cartea în conditiile în care opera lui Eliade nu are înca o editie critica, iar corespondenta, memoriile si jurnalul au aparut cam haotic. Cea mai recenta tiparire a ei, acum cu titlul „Mircea Eliade. Nodurile si semnele prozei“ (Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2011, 480 p.) se deschide cu argumentele aparute în editiile anterioare, 1995, 2005, 2006 si cu cel la editia de acum. În argumentul la ultima editie, avem o explicatie a scrierii cartii pe parcursul unui sfert de secol: „aceasta carte a fost scrisa „în timp“, ceea ce nu înseamna ca a fost scrisa la întâmplare. Am urmat, vreau sa spun, ritmul lecturilor mele din Eliade si, totodata, posibilitatilor mele de a ma informa asupra totalitatii operei sale (ma refer la corespondenta sa, la „Jurnalul portughez „ si la scrierile epice ramase pâna de curând în arhiva familiei). Pâna la aparitia unei editii integrale a scrierilor sale (inclusiv a articolelor sale din anii ’20 si ’30), nu putem lucra decât cu ceea ce exista. Important este sa citim bine si sa judecam drept ceea ce exista“.
A scris despre Mircea Eliade si înainte de 1989, când venea vreun moment „relativ normal“. Un astfel de moment nu s-a mai ivit la sfârsitul anului 1976, când volumul al doilea din „Scriitori români“ a fost retras si n-a lipsit mult ca sa fie trimis la topit fiindca avea în sumar si un capitol despre Mircea Eliade. Mai mult, autorul lui, profesor la Universitatea din Bucuresti, a fost chemat la ordine de catre rector, „un matematician total obedient fata de autoritati“, si tratat „într-un mod brutal inacceptabil“. În acelasi timp, în Facultate, investigatii securistice voiau sa arate ca exegetul lui Mircea Eliade este un „individ suspect“. Manevra n-a reusit fiindca – scrie Eugen Simion – „oameni cu scaun la cap si cu inima buna“ i-au sarit în ajutor întelegând „ceea ce trebuie sa înteleaga“ din nedemnele manevre.
Se cuvine sa amintim ca autorul studiului pe care-l prezentam a editat si postfatat mai multe volume din opera lui Eliade: „Proza fantastica“ (I-V, 1991-1992) si „Integrala prozei fantastice“ (I-III, 1994) ca, în fine, are multe pagini despre autor în „Întoarcerea autorului“ (1982), „Sfidarea retoricii“ (1985), „Fragmente critice“ (IV, 2000) si în „Fictiunea jurnalului intim“ (2001, p. 220-250).
Cartea este deci rezultatul unei continue meditatii, pentru ca de data aceasta criticul literar scrie despre „un spirit al amplitudinii“, formula norocoasa gasita înca în 1987 într-un articol al sau, o opera care îsi cerea comentarea din partea unei critici si ea a amplitudinii. Criticul este interesat de reliefurile mereu altele ale prozei eliadesti, de noutatile stilistice ale acesteia, de obsesiile, fantasmele, aventurile spirituale ale autorului, de toposurile acestei proze, de semnele, simbolurile, miturile, de tehnicile ei romanesti, de zonele tematice noi propuse, de noutatile tipologiei si problematicii epicii, autorul fiind „cel dintâi care introduce în literatura româna o problematica de tip existentialist“, de modelele acestei epici, nu doar Gide, ci si D.H. Lawrence, Huxley, Papini si Kipling, de tipurile de discurs, de noua formula de fantastic, de masura în care miturile, simbolurile studiate de omul de stiinta, de orientalist patrund în opera sa literara, „cu sau fara stiinta sa“. Pentru a scruta esenta operei literare eliadesti, formulele eufemistice, suprapunerile de mituri, de discursuri si scenarii epice, criticul literar a optat pentru o lectura mitocritica, apta sa descopere codurile ascunse ale ei. Si trebuie spus ca în acest demers critic vadeste o excelenta mobilitate, si atunci când examineaza palierele operei, când o citeste cu un ochi textual si atunci când o citeste cu un ochi mitocritic. De fiecare data patrunde în „pivnitele secrete ale textului“, percepe, spre exemplu, în „Pe strada Mântuleasa“ si „La tiganci“, limbajul aluziv, subtextul de „sub lustrul frazelor banale“.
Cartea a fost scrisa „în timp“ si pentru cã a necesitat parcurgerea si gândirea bogatei exegeze despre proza scriitorului. De fiecare data,  se dau replici cumpanite, decente, în spiritul adevarului. Inexactitatile,  chiar greselile de gramatica din unele carti, semnalate de Serban Cioculescu si Constantin Noica, sunt altfel interpretate: „Eliade vrea sa prozaizeze stilul romanului românesc, sa-l scoata de sub vraja formulelor solemn lirice, sa faca, în fine, din roman un gen al frumusetii prin exactitate“. Daca G. Calinescu crezuse ca în „Maitreyi“ fuga lui Allan are „un caracter prea senzational“, Eugen Simion replica: „Senzationalul nu strica într-o lume atât de exotica si asa de amestecata si apoi, ce-i atât de exagerat în faptul ca un orientalist se retrage în singuratatea unui templu?“ Cu privire la amintitul roman, nu împartaseste opinia lui Al. Paleologu ca „nu depaseste nivelul lecturilor de vacanta“. Atent la partile valide ale unor carti, precum „Lumina ce se stinge“, despre care nici autorul lor însusi si nici critica literara n-au emis opinii favorabile, Eugen Simion crede ca „Romanul merita, totusi, oarecare atentie, pentru ca el pune o problematica eliadesca realizata estetic în cartile ulterioare. Si esecurile trebuie luate în consideratie când este vorba de un scriitor important“. Nu subscrie, la fel, opiniei lui Constantin Noica, potrivit caruia Eliade nu are în „Huliganii“ o tehnica epica. „Are – scrie criticul – din moment ce romanul are un suflu epic puternic“. G. Calinescu a crezut ca „Sarpele“ este „silnic de artificioasa si de un simbolism chinuit“. „Criticul se înseala – scrie Eugen Simion. Povestirea nu-i nici artificioasa, nici simplista. Este o frumoasa naratiune de dragoste în care este implicata experienta magica“. Cu Calinescu nu este de acord nici când acesta crede ca problema importanta în „Nunta în cer“ este procreatia. „Tema exista ca atare în roman – i se da replica – însa ea nu-i esentiala. „Nunta în cer“ este un roman de stil Turgheniev, cu notatii delicate despre comportamentul feminin si o istorie misterioasa de iubire în spatiul bucurestean“.
Cartea a fost, de asemenea, scrisa „în timp“ pentru ca sa poata fi parcursa literatura subiectiva a lui Eliade, aparuta cam dezordonat. Nu-l crede pe Eliade când afirma ca în „Întoarcerea din rai“ „nu exista probleme, exista numai întâmplari“.  „Aceste precizari sunt si nu sunt adevarate în roman. Sunt, în masura în care fiecare personaj are adevarul lui si modul lui de a întelege sentimentul tragic al vietii. Totusi, amanuntele dinainte nu sunt reale pentru ca tinerii din „Întoarcerea din rai“ nu fac decât sa-si strige revoltele lor si sa-si puna, în orice împrejurare, probleme, sa stabileasca – pâna la obstinatie – cauzalitati, sa discute despre existenta si despre experienta“. Nu o singura data, sunt surprinse contrazicerile autorului, una dintre ele fiind aceea ca prozele sale fantastice nu sunt inspirate din opera sa de istoric al religiilor. Criticul recunoaste ca, e drept, prozatorul nu-si scrie prozele cu fisele pe masa, dar „nu înseamna ca miturile, simbolurile pe care le studiaza orientalistul nu patrund în opera literara… sa cadem de acord, atunci, ca miturile sunt involuntare (dar sunt, exista, sar în ochi!) în proza postbelica a lui Eliade“. Inclusiv în „Noaptea de Sânziene“: „O vasta compozitie în care se strecoara, desigur, si stiinta mitografului, oricât ar spune ca el nu doreste sa amestece lucrurile“. Criticul contrapuncteaza si când întâlneste opiniile megalomane ale prozatorului, care marturiseste odata: „nu cred ca s-a mai întâlnit un geniu de-o asemenea complexitate“, iar alta data scrie ca „Noaptea de Sânziene“ este un fel de „Razboi si pace“, cartea lui Tolstoi.
Ce se retine cu deosebire din cartea lui Eugen Simion? O bine conturata figura a artistului Eliade, o sigura reconstituire critica a universului sau epic, a componentelor acestuia, dintre care preferinta criticului se îndreapta spre romanele existentiale, proza fantastica si cea mitologica, spre o parte a jurnalului, cu deosebire cel portughez: „poate cel mai autentic si, prin aceasta, cel mai valoros jurnal al sau“, si deloc spre literatura dramatica, „irelevanta estetic“ si spre genul epistolar, pentru care n-a avut geniu. Admiratia, vadita, pentru scriitor nu se transforma în prezentare encomiastica. Exprimarea masurata, nuantata este peste tot prezenta, ca în aceasta fraza: „Eliade nu-i, în mod cert, un mare creator epic, dar este un scriitor care a contribuit enorm la înnoirea prozei românesti si a creat, prin naratiunile sale fantastice si mitice, un model în literatura româna“. Prudenta, absenta grabei de a da un verdict caracterizeaza opinia sa despre „Noaptea de Sânziene“, pe care n-o considera o capodopera, dar nu stie foarte decis de ce nu e: „Fara sa dramatizam lucrurile, ne putem întreba azi, dupa 50 de ani de când romanul a fost încheiat si aproximativ 35 de ani de când a fost publicat în limba româna, unde a gresit (daca a gresit) prozatorul?! Sau, mai bine, ce miscari eronate a facut prozatorul conducând acest imens vehicul romanesc? Nu-i deloc usor de raspuns. Pentru ca, în realitate, nici nu putem spune precis de ce «Noaptea de Sânziene» nu-i o capodopera. Are de toate: actiune, deschidere epica, idei, simboluri, metafizica, faptele se retrag în mituri, miturile vin si revin în naratiune, iar naratiunea are pe fata (prin teoriile personajelor si ideile autorului) si în subtext o demnitate metafizica si, înca o data, o aura mitica. Naratiunea are si o anumita pregnanta realista, necesara într-o fresca istorica, chiar daca scenariile frescei sunt ulterior abandonate. Si atunci? Atunci aceasta arca a lui Noe nu are vizibilitate. Potopul de semne, simboluri, previziuni, vedenii nu o înghite cu totul, dar o acopera în buna parte. Nu se vad, în primul rând, personajele centrale. Le retinem greu, si nu prin elemente care sa ramâna. Au psihologie? Nu era în chip expres necesar sa aiba o psihologie distincta, cu toate ca… Fara o viata interioara si un numar de determinari socio-morale personajele nu au autoritate în naratiune si, în consecinta, nu se tin minte“. Criticul a formulat, cum se vede, o serie de argumente în favoarea opiniei sale ca amintitul roman nu este o capodopera. Si totusi, critica literara are dreptul sa nu emita judecati definitive, rotunde când n-a ajuns la ele.
„Mircea Eliade. Nodurile si semnele prozei“ este marturia unui special, legitim interes al lui Eugen Simon pentru un scriitor sincer admirat, admiratie care nu se transforma, cum am mai spus, în lauda fara acoperire. Dimpotriva, el „nu-i, în mod clar, un mare creator, el rateaza de multe ori scenele de existenta si putine din personajele sale sunt cu adevarat memorabile“. Si atunci ce admira criticul la Eliade? „Dar este un freamat de idei, este o vointa apriga de înnoire în prozele lui din ce în ce mai incomode si mai pline de sensuri. Cu aceste calitati si cu aceste cusururi evidente îsi face destinul în literatura româna «omul fara destin». Parsifal n-a adus numai cuvântul asteptat, a adus cu sine un numar de carti care ne sugereaza ca omul modernitatii profane nu-i o pasiune inutila, cum crede Sartre, ci o suma de mituri care vin de departe, de foarte departe…“.
O carte care se asaza lânga celelalte ale criticului, aparute în ultimii ani, „Fictiunea jurnalului intim“ (I-III, 2001), „Genurile biograficului“ (I-III, 2008) si „Ion Creanga. Cruzimile unui moralist jovial“ (2011). La fel de fundamentala ca si ele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper