Un istoric, un om întreg

Un articol de C. STANESCU

Nu doar sincera este „Istoria românilor“ scrisa si profesata o viata întreaga de Florin Constantiniu. O istorie sincera vrea sa zica una fara prefacatorie si scutita de minciuna patriotica: adica una obiectiva si fidela adevarului, oricât de suparator ar fi adevarul. Nici Caragiale, cel ce simtea enorm si vedea monstruos, nu gândea altminteri si, în fond, el era, în opinia despre istoria, faptele si caracterul românilor, ca si Eminescu, un maiorescian nedezmintit: patriotismul „în marginile adevarului“. Idealul istoric al lui Florin Constantiniu de aici provine: a scotocit istoria fara patima revansarda si lipsit de porniri moralizatoare de coloratura inchizitoriala, cu o impartialitate dificila, dar incoruptibila, ce nu-i a românului de rând, nici macar când românul devine filozof si moralist anticomunist. Ultimul articol pe care Florin Constantiniu ni l-a lasat se intituleaza „Obiectivitate si moralitate în cercetarea istorica“ („Istorie si civilizatie“ nr. 32, mai 2012). I-a atras atentia o dare de seama a cercetatorului stiintific Alexandru Mamina, fata de care istoricul de curând disparut îsi marturiseste „public admiratia pentru stradania sa statornica“ si invita pe toti cei preocupati de cercetarea istoriei postbelice a României sa citeasca si sa mediteze asupra observatiilor acestuia: „În masura în care istoricul se ipostaziaza ca judecator moral – scrie Alexandru Mamina – el se plaseaza implicit într-o pozitie de omniscienta dogmatica sau metafizica a Binelui si Adevarului, sarind, astfel, din cadrele rationalitatii de tip stiintific ce presupune relativismul metodic si pluralismul interpretarilor. Evident, ne referim aici la un punct de vedere de principiu, desfasurat în toate implicatiile sale teoretice si practice. Daca acest punct de vedere se restrânge la banalitatea punctuala a condamnarii represiunii ca «rea» – afirmatie la care, oricum, subscrie în viata de zi cu zi orice om întreg la cap – recursul la judecati morale în istoriografie nu depaseste conditia de inadecvare epistemologica benigna“. Pornind de la aceste observatii si oprindu-se asupra consecintelor – nu doar în plan epistemologic – ale „omniscientei dogmatice“ în judecarea trecutului, Florin Constantiniu avertizeaza în ultimul sau articol: „Istoria nu este un tribunal, care rosteste condamnari si achitari. Aici nu este loc pentru judecati morale, pentru condamnari, absolviri etc. Condamna doar doua institutii: Biserica, în numele dogmei, Justitia, în numele legii. Istoricul nu are nimic de-a face cu condamnarile si cu exaltarile unei perioade sau a unei personalitati. Pe ce baza morala s-ar plasa? Pe cea a unui curent politic, precum cel bolsevic, pentru care moral era tot ce servea interesele clasei muncitoare, în realitate, cele ale nomenclaturii comuniste; pe cea a unei religii care proclama principiul «ochi pentru ochi si dinte pentru dinte» sau pe cea a altei religii, a iertarii, a iubirii vrajmasului si a facerii de bine celor care ne fac rau? Este usor – si suna foarte frumos, «da bine», în limbaj pedestru – sa spui ca istoria nu se poate lipsi de componenta morala, dar astfel de afirmatii sunt vorbe goale, fara acoperire stiintifica“. Nu s-a abatut, nici în expunerile orale, de la aceste principii în practicarea disciplinei istorice. Împotriva minciunii patriotice promovate de anumiti propagandisti ai regimului comunist, a respectat si atunci si dupa aceea linia maioresciana a patriotismului „în marginile adevarului“. Îmi amintesc cum într-o expunere despre rana istorica nevindecata a Basarabiei, expunere tinuta chiar în Casa Scânteii, n-a ocolit din ratiuni patriotice si morale ce „dadeau bine“, dificultatea insurmontabila a acestui „subiect istoric“, subiect care, ne spunea el, nu va reveni la locul cuvenit decât pe o cale europeana. Basarabia nu va putea reveni, daca va reveni, decât numai venind dintr-o altfel de Europa decât aceea de atunci. Nu era un profet istoricul Florin Constantiniu, dar stia bine ce spune, cunostea faptele si tragea concluzii, „nemiloase“ din punct de vedere patriotic, din acele fapte constrângându-se sa ramâna impartial cum nu este, în general, românul de rând si patriot. Acea Europa de care vorbea el, posibil pe urmele lui Adenauer, a sosit, în fine, dupa 1989, si nu se întrevede niciun drum spre casa… Facând o excursie în propria istorie, ultimul sau excurs memorialistic, Florin Constantiniu îsi aminteste „anii de studentie din perioada stalinista, când, la seminarii, cercuri stiintifice, se repeta obsedant «De pe ce pozitii vorbesti?», «De pe pozitiile burgheziei sau ale clasei muncitoare?». Mai târziu, când am intrat la Institutul de Istorie, cineva mi-a povestit un episod sugestiv: un respectabil profesor, fost elev al lui Iorga, cu studii la Paris, tinuse o comunicare de stricta eruditie, pe baza unor documente din arhivele franceze. La discutii, un istoric scolit în URSS, l-a întrebat: «De pe ce pozitii ati scris aceasta comunicare?», care lui i se parea «obiectivista», adica lipsita de o adeziune explicita la ideologia marxist-leninista. În tacerea încordata a salii s-a auzit raspunsul unui mucalit: «De pe pozitia culcat». Astazi asistam la o revenire la astfel de practici, cu sens schimbat: daca scrii despre comunism, obligatoriu trebuie sa arati ca esti anti. Am ramas surprins citind într-o respectabila revista, în legatura cu interesul sporit pentru Marx generat de actuala criza economica, vazuta ca o confirmare a unora din tezele sale, ca «parintele socialismului stiintific» era… nespalat! Dorinta de a arata ca nu mai ai de-a face cu Marx duce la situatii ridicole“. Multi au scris „de pe pozitia culcat“, iar azi s-au sculat în picioare. Azi vad altfel. Dorinta unor respectabili intelectuali de a se lepada – desi nimeni nu le-o cere! – de satana marxista îi face sa cada în acelasi soi de ridicol vorbind azi, din picioare, despre „antisemitismul“ lui Marx ori despre obraznicia tânarului Marx care-si dispretuia parintii si bunicii vorbindu-i de rau, satirizându-i aidoma unui bonjurist pe încremenitele „tombatere“ de dinaintea lui. În acest soi de ridicol al unora ce vor sa-si spele cu lesie mâinile de marxism, chiar daca în multe cazuri acele mâini nu-s de fel „murdare“ ci au ramas curate fiindca n-au atins vreodata paginile „Capitalului“ – în acest soi de ridicol cad, adesea, nu doar fostii propagandisti dar si filozofi de ecran si de notorietate. Recent, unul dintre ei e atât de pornit si asa de „anti“, încât, stând de vorba cu un mare poet, mort de curând, vrea cu tot dinadinsul sa descopere „crimele comunismului“ în biografia poetului. Si daca nu le descopera, se supara si se stupefiaza, izbit în moalele capului de normalitate ca de o veritabila crima! Acestia, filozofi, istorici sau moralisti, sunt chiar cei ce populeaza si combat cu tarie bolsevica în Tribunalul Istoriei despre care vorbea, în ultimul sau articol, Florin Constantiniu: exponenti fanatici si propagandisti ai unei religii care proclama si aplica principiul „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“. Întotdeauna însa acesti istorici ori moralisti fanatici au avut si au ceva grav si greu de ascuns. În ce-l priveste, Florin Constantiniu n-avea nimic de ascuns, nici macar scepticismul, împins pâna la pesimism, simtul acut al relativitatii, ce-l facea atât de circumspect cu emfaza, cu pretentia smintita a detinerii adevarului absolut ori a cauzei ultime a tuturor lucrurilor istorice si nu numai. Istoricul a murit, vocea lui ne-a ramas în urechi. Apropiatii si cititorii l-au pretuit deopotriva ca pe un eminent istoric si ca pe un om întreg cu multa minte si toata buna. Marturiile din „Istorie si civilizatie“ sunt elocvente: „un istoric de exceptie si mai ales un om cinstit“ (Dan Berindei), „patriot în întelesul deplin al cuvântului“ (Dinu C. Giurescu), „a fost timp de mai bine de jumatate de veac un reper intelectual. Un reper prin inteligenta sa scormonitoare, un reper prin vasta sa cultura istorica“ (Razvan Theodorescu), „a ilustrat aceasta profesie mai bine decât oricine, contrazicând total pesimismul sau“ (Ion Bulei), „un fin spadasin al ideilor pe care le vedea adevarate – fiind totodata constient ca adevarul, în lumea istoricilor, e adesea mai frumos pe când e doar cautat decât atunci când e si gasit“ (Adrian Cioroianu), „întotdeauna mi-l voi aminti citind“ (Florin Sperlea), „Una din preocuparile constante ale academicianului Florin Constantiniu a fost aceea a dezvoltarii în România a unei directii de cercetare a istoriografiei românesti pe are o socotea absolut indispensabila: istoria Rusiei si a URSS, a relatiilor româno-ruse si româno-sovietice“ (Vasile Buga), „un om cu întelegerea profunda a realitatilor de azi si de mâine, ne da o lectie de devotament fata de propria tara si un exemplu de urmat“ (V. B. Kirillov, prorector al Institutului de Stat de Relatii Internationale din Moscova), „activitatea sa stiintifica si publica a fost una din verigile importante de legatura dintre culturile rusa si româna în ultimele decenii“ (K. V. Nikiforov, director al Institutului de Slavistica al Academiei Ruse de Stiinte), „a fost un exemplu în apararea consecventa a intereselor nationale larg întelese ale Patriei sale“ (Aleksandr Stîkalin, cercetator stiintific la Institutul de Slavistica al Academiei de Stiinta a Rusiei), „a fost un mare istoric contemporan, un om minunat, un român adevarat si prieten al poporului nostru“ (Aleksandr Vasiliev, doctor în istorie, fost diplomat în Ambasada Federatiei Ruse din Bucuresti), „distins istoric, un om cu suflet mare, prieten bun al istoricilor basarabeni“ (Conducerea Institutului de Stiinte Sociale „Pro Memoria“ din cadrul Universitatii de Stat din Moldova).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper