Un fluture din Antile

Un articol de C. STANESCU

Potrivit unei judecati implicite, rostite pâna ieri cu o jumatate de voce spre a nu clatina si ruina prea tare orgoliul national al bunilor cititori români dintotdeauna, Mircea Cartarescu ar fi el un scriitor nascut în România, dar „rapit“ cu iuteala patriei natale de un fulminant succes international pe aripile caruia se întoarce, în fine, glorios la patria strabuna, în cartierul bucurestean de unde fu rapit. Cariera lui internationala e pusa de Marius Chivu („Dilema veche“) aproape exclusiv în sarcina editorilor straini si nu, cum cred invidiosii ori cârtitorii, institutiilor autohtone, respectiv, ICR si Editura Humanitas: „În tot acest timp, în care M. C. si-a vazut aproape maniacal de scrisul sau – constata cronicarul – traducerile sale au continuat sa apara în tot mai multe limbi si, mai ales, într-un ritm constant, neobisnuit pentru un scriitor român… M. C. este primul scriitor român care a avut o cariera internationala dupa ’89… M. C. se afla în acest moment în punctul optim al vizibilitatii sale occidentale: cartile sale au aparut pâna acum în 60 de editii straine, într-un total de 18 limbi (trilogia „Orbitor“ este deja tradusa complet în patru limbi si se afla în curs de traducere completa în alte câteva), textele sale se regasesc în 25 de antologii literare internationale, iar de curând a primit, la Berlin, alaturi de traducatorii Gerhard Csejka si Ferdinand Leopold, Premiul International pentru Literatura „Haus der Kulturen der Welt 2012“ pentru „Orbitor“ II, „Corpul“, al doilea premiu international pentru trilogia sa“. Bilantul este impresionant. Privit în chip simbolic, el poate corecta de nu si curma lunga istorie a opticii fataliste cu privire la limitele sau barierele lingvistice din calea circulatiei internationale a literaturii române. În ce masura aceasta circulatie internationala pe care doar miopii iremediabil n-o vad reflecta valoarea universala a literaturii în chestiune? Punctul pe „i“ în aceasta privinta mi se pare ca-l pune Rodica Binder într-o însufletita corespondenta din Germania despre Premiul International atribuit lui Mircea Cartarescu: „Multimea cronicilor este o succesiune de revelatii pozitive, strabatuta de efortul de a contextualiza o opera radical diferita de ambianta beletristicii contemporane occidentale dar purtând în interstitiile ei genomul universalitatii, în ciuda experientei particulare de viata a autorului în România comunista si postcomunista. Acest genom ar fi doar una din cheile succesului de care au parte cartile lui Mircea Cartarescu, în fiecare din numeroasele limbi în care au fost traduse“. Un element favorizant al succesului pe lânga decisivul „genom al universalitatii“, este cu siguranta si „socul estetic initial produs în peisajul destul de tern al literaturii ocidentale contemporane de aparitia unor scrieri ce pareau venite din alta lume“. O alta observatie profunda si semnificativa cu privire la „universalizarea“ limbilor o face în contextul festiv al evenimentului „vechiul prieten“ al celui premiat, Peter Esterhazy care, definind situatia scriitorului, spune ca el este cel care „ridica probleme limbajului si trateaza limba materna ca pe o limba straina“. În cuvântul de salut, filozoful si profesorul universitar Bernd M. Scherer, directorul Haus der Kulturen der Welt, spune si el ca în creatia lui Cartarescu exista „cascade de cuvinte, noi creatii lexicale, un foc de artificii verbale, al carui ritm îl absoarbe pe cititor în text, a carui melodie îl face sa vibreze. Literatura se autocelebreaza dar în acelasi timp îl celebreaza si pe individ. Un subiect care nu cunoaste o linie de demarcatie între înauntru si în afara. Un limbaj care depaseste orice linie de frontiera. Iar daca, potrivit lui Wittgenstein, limitele limbajului sunt limitele lumii în care traim, atunci aceasta literatura tinde sa anuleze frontierele limbajului si cele ale lumii“. Noutatea, într-un cuvânt originalitatea frapanta si socanta a operei scriitorului român îl determina pe un cronicar sa constate ca „despre Cartarescu se poate spune atât de putin cu mijloacele traditionale ale criticii“. E un fapt istoric, recurent, ca, în fata marilor scriitori înnoitori adesea critica, nu doar „traditionala“, se arata descumpanita si atunci devine o suprema dovada de onestitate ca demersul interpretativ de „descifrare“ pâna la capat (!) a unei creatii sa-si declare, pur si simplu, neputinta, cum a facut odata Vladimir Streinu în fata unei mari opere. Instrumentele criticii au si ele limitele lor fatale, de neocolit: cheia patrunderii în labirintul obscur si fantasmatic al unei mari opere nu se afla, în cele din urma, în alte mâini decât tot în mâinile creatorului sau. Se întâmpla asa si cu opera lui Mircea Cartarescu, opera în care autorul si-a aruncat „cheile“ si ele, sau macar unele dintre ele, urmeaza a fi gasite, descoperite, identificate. Citita si recitita cu maxima atentie si concentrare critica opera dar si marturiile scriitorului însusi dau din când în când indicii pretioase asupra „secretului“ si asupra „cheilor“ cu care ar putea fi deschis scrinul negru miraculos al unei mari opere.
O admirabila tentativa de a pune mâna pe aceste „chei“ ratacite cu metoda în opera mi se pare ca am întâlnit într-un eseu al dnei Sanda Cordos din cuprinsul excelentului sau volum „Lumi din cuvinte. Reprezentari si identitati în literatura româna postbelica“ (Editura Cartea Româneasca, 2012). Eseul respectiv se intituleaza ca o prea modesta fisa de lucru, „Postmodernismul lui Mircea Cartarescu între teorie si practica. Cu aplicatii la «Orbitor»“. Autoarea citeste cu atentie „Jurnalul“ si descopera acolo ca, pe lânga ideile postmoderne si impresiile produse de un seminar international la care participa în 1991, scriitorul noteaza ca si-a descoperit calitatea de „cautator pe cont propriu“, adica: „Bazându-ma pe aluzii fragmentare si ininteligibile aproape, stiind ca nu ma pot baza pe nicio relatare si nicio harta si totusi ascultând atent la ceea ce pare sa mi se sopteasca, sa mi se sugereze cu tot mai multa insistenta: ca exista o iesire, ca trebuie sa o cauti, chiar daca nu stii ce te asteapta dincolo de acea poarta imposibil de gândit. Asta este, poate, maturitatea: renuntarea la jocurile baroce, aruncarea unei priviri pe deasupra gardurilor pictate în vidul înspaimântator de dincolo“. Nu te poti emancipa de ceea ce n-ai trait, gândit, experimentat: scriitorul „asculta atent“ ce pare sa i se „sopteasca“ si, receptiv si permeabil la clipocitul ideilor din jur, cauta „o iesire“, dincolo de „acea poarta imposibil de gândit“. Îsi ia modele postmoderniste (Pynchon, Doctorow) si devine „adept“ al postmodernismului despre care scrie o carte, „Postmodernismul românesc“, fara a deveni, scrie Sanda Cordos, si „propagandistul“ obiectului despre care scrie: cauta în continuare, pe cont propriu, iesiri, chei pentru „portile“ peste care trebuie sa treaca, interesul pentru postmodernism, daca nu dispare, se estompeaza, pâna ce modelul creativitatii, nesabuit, devine altul, ca al personajului luciferic din proza lui Eminescu: „Citesc mult din Biblie, care-i acum modelul nesabuit a ceea ce as vrea sa fiu si sa fac de acum înainte“.
De-acum înainte „învecheste“ vârsta postmodernismului al carui adept, de nu si propagandist, fusese, nu-l mai considera „drept cea mai tânara vârsta a literaturii“, ci „un tip istoric al creativitatii“ si, din aceasta perspectiva, cartea despre postmodernism îi pare „o carte ultraoptimista“. Se autorevizuieste din nou, într-o continua desprindere de modele („Levantul“, prima capodopera, este o sublima despartire …), scrie ca „a trebuit sa renunt, pâna la urma, la o buna parte din entuziasmul meu pentru lumea postmoderna, pastrând ce-i de pastrat, si sa ma repliez pe o pozitie mai asemanatoare liberalismului clasic“. Ce pastreaza în aceasta goana nesfârsita dupa acea „iesire“ pe care o cauta întruna, dincolo de poarta careia sa-si „arunce privirea pe deasupra gardurilor pictate în vidul înspaimântator de dincolo“? În fisa ei „de urmarire“ hermeneutica si detectivistica a unui proces de autoconstructie, Sanda Cordos descopera ca „Printre lucrurile pastrate, de aceasta data nu din lumea, ci din cultura postmodernismului (distinctie cu care autorul opereaza curent), Mircea Cartarescu enumera, în acelasi loc, teoriile catastrofelor, a haosului si a fractalilor“. Ne aflam, cu acestea, în fata unor porti definite si a unor „chei“ gasite si divulgate chiar de autorul „Orbitorului“: „Fiecare din aceste teorii“ – spune el într-un interviu despre „holarie, metafora, fractali“ – „m-au fascinat epistemologic la un moment dat prin poezia naturala pe care o contine. Fiecare a produs o bresa sau, dimpotriva, o creasta, un fluture, un vârtej de zapada, un cuib de rândunica thomian în textele mele. Într-un fel, modul în care gestionez eu textul, mai ales în Orbitor, dar si în alte scrieri ale mele, este «catastrofic» în sensul lui René Thom: pornesc de la o stare de echilibru extrem de precar. O sfera asezata pe o lama de cutit cade imprevizibil la dreapta sau la stânga lamei, pentru ca o infinitate de conditii locale îi distruge echilibrul. Fiecare fraza a mea se comporta la fel, este total imprevizibila pentru mine“. Din teoria haosului deriva constructia de tip „termitiera“ a cartii sale – noteaza Sanda Cordos, bazându-se pe „cheia“, pe intuitia de tip analogic apartinându-i autorului: „Termita nu face calcule ingineresti, dar îsi face cuibul dupa un plan scris nu în mintea, ci în mandibulele ei, în marimea corpului, în elasticitatea articulatiilor etc.“. Iata acum si „poetica“ prozei lui M. Cartarescu definita de el însusi în cheia analogica a catastrofei si imprevizibilitatii din teoria fractalilor: „cea mai mare influenta asupra scrisului meu a avut-o teoria fractalilor, si daca pot defini cumva în mod decisiv romanul meu „Orbitor“, l-as numi un roman fractalic… Pentru mine fractalii, la nivelul cel mai bazal, sunt figuri ale caror detalii repeta identic figura-mama, devenind la rândul lor figuri-mame pentru propriile detalii, la nesfârsit“. Fascinatia epistemologica exercitata asupra sa de teoriile postmoderne se traduce, în creatia scriitorului, printr-o stilistica relativ analoaga cu ceea ce un meteorolog cu cap poetic, Ed. Lorenz, a denumit memorabil prin „efectul fluturelui“: imprevizibilitatea sistemelor haotice. Anume, meteorologul de serviciu (!) descopera ca o anodina bataie de aripa a unui fluture într-un loc de pe glob provoaca o furtuna într-altul situat la mii de kilometri distanta: ignorat multa vreme în determinismul clasic al lui Laplace, rolul fragilitatii si al vulnerabilitatii în producerea catastrofelor este imens. Acest triumf catastrofic al vulnerabilitatii (o aripa de fluture!) printr-o autogenerare infinita de tip fractalic înmoaie pâna la disparitie cauzalitatea si determinismul de tip clasic. Fluturele lui Lorenz zboara adesea, vazut si nevazut, si în proza „fractalica“ extraordinara a lui Mircea Cartarescu din „Orbitor“: „Lumea întreaga era un angrenaj în care rotirea celei mai minuscule graunte de nisip din fundul oceanului produce, la celalalt capat, un cutremur devastator, fluturarea unei aripi de fluture în Antile provoaca o tornada în Kansas si un mic gând concupiscent al unui vagabond de pe Rahova atragea mânia lui Dumnezeu asupra unui miliard de lumi locuite“. Numit în geometria fractalica „atractor straniu“, fluturele din Antile zboara si printr-o povestire a lui Ray Bradbury unde un Eckles, personaj al povestii, striveste din nebagare de seama un fluture preistoric, provocând astfel o catastrofa de nimic prevazuta. În secolul trecut, prin 1974, la vechea (disparuta) editura Albatros, aparea volumul „Aici sunt tigri“ al lui Ray Bradbury cu personajul numit mai înainte, ucigasul imprudent al fluturelui preistoric. Alt personaj al povestii, Travis, face urmatoarea profesiune de credinta în care locul fluturelui („atractorul straniu“) este luat de un… soricel: „Calcând în picioare un soarece – mediteaza Travis – poti stârni un cutremur, ale carui urmari ar putea zgudui din temelii pamântul si destinele unui sir întreg de generatii. Prin moartea acelui om al cavernelor, un miliard de alti oameni, înca nenascuti, sunt înabusiti în pamântul mumelor lor. Roma nu se mai poate înalta pe cele sapte coline. Europa ramâne, poate pe veci, o padure întunecata si doar Asia prospera, plina de vigoare. Calca în picioare un soarece si zdrobesti piramidele. Calca în picioare un soarece, si-ti lasi asupra vesniciei urma adânca, aidoma unui Grand Canion. Regina Elisabeta nu s-ar mai naste niciodata, Washington n-ar mai traversa râul Delaware, Statele Unite n-ar mai exista… O mica eroare facuta aici ar deveni disproportionat de mare în decurs de milioane de ani“. Astfel de minuscule neatentii (!) de tip umanist si „ecologist“ declanseaza insesizabil catastrofe si haos în lumea fragila, plapânda si vulnerabila care se autodistruge în capatul îndepartat, unde o anodina si insesizabila bataie de aripa a fluturelui din Antile ajunge ca o tornada pustiitoare în Kansas, Nu putem sti daca seismograful poate surprinde si înregistra la Bucuresti sau la Moscova anodina bataie de aripa a unui fluture din Antile. O poate presimti, cu siguranta, geniul scriitorului. Proaspatul laureat al unui important premiu, Mircea Cartarescu este unul dintre acesti eminenti premonitori capabili sa înregistreze catastrofa înca de la prima bataie anodina a aripii de fluture din Antile. Scriind admirabil si cu admiratie despre „Orbitor“, Sanda Cordos îsi încheie astfel, oximoronic, eseul sau hermeneutic dedicat operei lui Mircea Cartarescu: „Carte unica, coborâre spre eul din strafunduri, dar si «sageata spre mântuire», «Orbitor» este un fluture „cu aripi identice si neasemanatoare“ lopatând, fragil si magnific, între abis si înalt. Pe aripile sale se gasesc, fractalic, si desene postmoderniste, dar corpul si natura aripilor sunt de alta natura“. „Orbitor“: un fluture preistoric din Antile în al carui corp teoria, „fractalica“, nici vorba, se da la fund si se îneaca, în timp ce aripile literare bat spre înalt, catre o lume fara frontiere si cu abisul sub ea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper