TIFFmania sau jurnalul unui cinefil extenuat

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Cu totii credeam, atunci când eram mici, ca filmele alb-negru sunt desprinse dintr-o alta lume, o lume care nu poate fi inteleasa decât de cei „mari“. Acea lume se asocia, pentru mine, cu o prezenta aproape moarta, cu o viziune intunecata asupra inceputului de veac, ce acoperea cuvintele si actorii cu un val negru. Acele filme imi pareau, la prima vedere, triste si dramatice, si chiar momentele haioase cu Stan si Bran imi lasau aceeasi impresie, de lume vetusta, izolata pe pelicula. Era, intr-adevar, o lume disparuta, dar nu era moarta, asa cum mi-o imaginam eu. Au trecut anii si, treptat, am realizat ca lumea pe care eu o vedeam astfel traieste de fapt in continuare, chiar mai intens decât noi, cei actuali, in aceste filme de epoca. Si ca aceasta lume iese in evidenta prin fabulos, prin eleganta, prin aerul ei retro. Aceasta idee mi-a venit in seara premergatoare pelerinajului meu cinematografic la TIFF 2012. Asistând la o proiectie a filmului „The Cameraman“ in regia lui Buster Keaton si Edward Sedgwick, cu un acompaniament instrumental live, am descoperit ca lumea asta inca mai traieste si ca publicul este cel care ii ofera, in continuare, forta necesara pentru a ramâne vesnic in viata. Fetele amuzate ale oamenilor din sala, alaturi de zâmbetele si entuziasmul instrumentistilor care incântau publicul prin muzica ma surprindeau. Era un film din anii ‘30 ce facea publicul sa râda, iar uimirea mea se datora presupunerii ca atentia spectatorilor pentru filmele din categoria B din ultimii ani nu a mai lasat loc pentru nimic altceva.
Ziua intâi –
„Despre oameni si melci“
Prima zi a pelerinajului meu a inceput dis-de-dimineata si s-a incheiat la miezul noptii, dupa o ploaie care incerca sa strice marea deschidere a TIFF-ului. Cea de-a 11 a editie a Festivalului International de Film Transilvania a debutat cu filmul lui Tudor Giurgiu, „Despre oameni si melci“, in premiera nationala. Dârdâind de frig si simtind din când in când picaturile de ploaie, am incercat sa rezist la proiectia in aer liber pâna la final. Filmul lui Giurgiu mi s-a parut un fel de mixaj, amestecând stiluri si curente, elemente des intâlnite in peliculele din perioada postcomunista, tipologii deja binecunoscute, oamenii fabricilor care isi pierd locurile de munca lasând in umbra secventa de inceput a filmului, construita in jurul sosirii lui Michael Jackson in România anilor ‘90. Conflictul incepe in momentul in care fabrica ARO ajunge sa fie vânduta unor francezi, iar cei mai multi dintre muncitori se revolta. Personajele sunt bine individualizate, incepând cu muncitorul razvratit (Andi Vasluianu) care ajunge sa doneze sperma pentru a salva fabrica, indemnându-si colegii de munca sa i se alature, si cu secretara-spion (Monica Bârladeanu), o femeie care vrea sa iasa din saracie si care ar face orice pentru a pleca din tara, pentru a se indragosti, in cele din urma, de baiatul omului de afaceri francez. „Despre oameni si melci“ este un film pe care orice român l-ar iubi, orice român care inca mai are simtul umorului specific anilor ‘90 si care isi aminteste acele clipe. Filmul iese in evidenta tocmai prin comicul traditional si, totodata, prin raportarea melancolica la straduintele din acei ani ale oamenilor de a duce o viata mai buna.
Magia lui Méliès la TIFF
La selectia de scrutmetraje românesti din ziua a doua vom reveni un pic mai incolo. Sarim, asadar, la ziua a treia, dis de dimineata. Calatorul s-a oprit, de aceasta data, la castelul Banffy, unde a avut loc o proiectie in aer liber a câtorva filme ale lui Georges Méliès (omagiat, recent, de Martin Scorsese in „Hugo“), acompaniate de scenariile recitate de straneapoata sa, Marie-Hélène Lehérissey, si de pianul fiului ei, Lawrence. Am fost surprinsa din nou sa vad atât de multa lume incântata de filmele regizorului magician, filme care reflectau aceeasi „lume moarta“ de care vorbeam si inainte, si care, totusi, ieseau in evidenta prin scenografia fabuloasa, prin personajele vii si prin tot felul de trucuri de magie, cu o atmosfera specifica vodevilurilor. Entuziasmul publicului ma punea pe gânduri, iar cum luna plina rasarise la deschiderea spectacolului, in cinstea lui Georges Méliès, atmosfera parea sa capete aceeasi incarcatura magica. Bineinteles ca magia a disparut, ulterior, odata cu oboseala acumularii unui numar prea mare de filme, intr-un timp foarte scurt, dintre care nu toate s-au dovedit la fel de inspirate.
„Acesta nu este film…“
In cea de-a patra zi la TIFF 2012, calatorul s-a oprit si la filmele din competitie. S-a gândit ca astfel va putea sa aiba o privire cât mai subiectiva, din interior, in ceea ce priveste marele câstigator al trofeului. Probabil unul dintre cele mai socante filme de la TIFF, „Clip“ ii apartine regizoarei Maja Milos. Cu toate ca publicul s-a aratat destul de dezgustat, adoptând reactia tipica a burghezului care nu accepta evidenta realitatii, intentia regizoarei nu era nici pe departe aceea de a indeparta publicul, ci, dimpotriva, de a-l aduce cât mai aproape de viata unei adolescente, Jasna (Isidora Simijonovic), careia ii place sexul si care are o pasiune aproape incontrolabila sa se filmeze cu un Iphone in orice moment, lasând in fundal drama familiei, boala tatalui si agravarea acesteia, pe parcursul filmului. Considerat de unii o pelicula pornografica, „Clip“ câstiga premiul pentru cea mai buna regie, devenind cel mai controversat film din competitia TIFF-ului din acest an. Filmul lui Maja e unul care trece oarecum de sensibilitatea peliculei si ajunge la materialul brut, la realitate, la autenticitate. Am auzit spunându-se ca „Acesta nu este film…“ si am inteles reactia spectatorilor. Cu toate acestea, apreciez faptul ca nu a existat niciun moment in care interpretarea actorilor sa mi se para exagerata. Veridicitatea a fost o prezenta constanta.
Week-end românesc /
„Killing Time“ & Caii verzi
Calatorul la TIFF, cu toate ca nu era strain de Cluj, a inceput sa se piarda printre atâtia turisti si printre atâtea cuvinte rostite in diferite limbi, asa ca a decis, in week-endul filmului românesc, sa mearga la premiera filmului lui Florin Piersic Jr., „Killing Time“. E de mentionat faptul ca nu avea asteptari prea mari, si ca a fost surprins, cu atât mai mult, intr-un mod placut. Filmul e plasat intr-un apartament si nu, nu are nicio legatura cu „Carnage“ al lui Roman Polanski, desi dialogul si scenariul sunt elementele forte ale acestei pelicule. Regizorul se foloseste intens de dialog, replicile amintindu-ne in mare parte de dialogurile dintre personajele lui Tarantino din „Pulp Fiction“, si exploateaza eficient discutiile banale, comicul de limbaj si in special naturaletea actorului Cristian Gutau, in rolul unuia dintre asasini. Povestea unui duet de asasini, dintre care unul este ucis de celalalt, din pura nebunie, as putea spune, ridica stacheta, in cinematograful românesc, pentru replicile de calitate si pentru umorul negru. Un atu este si amplasarea intrigii intr-un cadru realist, fara miscari de camera complexe sau efecte speciale stridente.
Un alt film românesc pe care calatorul la TIFF 2012 a vrut sa-l vada a fost cel al lui Dan Chisu, „Si caii sunt verzi pe pereti“, iar alegerea nu a fost tocmai rea: de la „WebSiteStory“, Chisu a evoluat, in mod evident, ca regizor. Cel mai recent film al lui Dan Chisu isi pastreaza interesul pentru personajele din genul „baietasilor de cartier“, indivizi superficiali, dar, pe parcurs, povestea coteste intr-o directie neprevazuta. Personajul central, Marius (Ionut Visan), câstiga un milion de euro la o promotie, insa alege sa nu-si puna numele de familie adevarat. E nevoit astfel sa caute in intreaga tara persoana cu acelasi nume si prenume pentru a-si obtine banii. De partea cealalta a filmului, regizorul introduce doua personaje monumentale, magazionerul Tocitu (Adrian Titieni) si zugravul Buzila (Tudor Smoleanu), vecini de bloc, realizând un „cuplu“ simpatic ce scoate in evidenta caracterul fiecaruia. Accentele comice se accentueaza din momentul in care domnul Tocitu vrea sa invete despre Internet si despre email. Comicul de situatie, personalitatea domnului Tocitu si atmosfera pe care cei doi vecini o intretin fac ca filmul lui Dan Chisu sa se indeparteze de canoanele productiilor americane, de dramele artificiale si sa ramâna intr-o lumina mai favorabila. Cu toate ca editarea nu a fost adecvata, culorile fiind prea arse, dupa cum a sesizat si regizorul, fapt datorat unor probleme tehnice, „Si caii sunt verzi pe pereti“ ramâne un film la linia de mijloc, afirmându-se prin trasaturile celor doua personaje, prin comicul necazurilor lor cu tehnologia si prin scena intâlnirii din final dintre Marius si domnul Tocitu.
Filme de animatie
Animatiile nu au lipsit nici ele de pe lista filmelor apreciate de publicul de la TIFF, fie el tânar sau batrân. „The Painting“, „Le chat du rabin“ si „Crulic“ s-au ridicat deasupra mediei prin simplul fapt ca temele expuse, foarte profunde, de altfel, au prins contur prin intermediul unor personaje bine creionate si a unor tehnici foarte bune. Problemele sociale, ideologice sau religioase, in cazul primelor doua filme, ambele frantuzesti, dar si viata bietului Crulic, lupta lui cu autoritatile române si moartea sa tragica, intr-un penitenciar din Polonia, au fost mult mai bine redate prin culoare si desen decât daca regizorii ar fi ales sa puna pe pelicula actori in care si oase. O alta surpriza a fost numarul foarte mare de spectatori prezenti si la scurtmetrajele românesti. Un amic imi spunea: „Lumea chiar vine la filmele românesti…E bine!“, desi sunt sigura ca printre spectatori se gaseau si straini, dornici sa guste din experienta vizuala pur româneasca. Nu am putut sa nu remarc calitatea buna a acestor scurtmetraje si evolutia de la nivelul dialogului si a originalitatii povestii. Poate ca am inceput sa nu mai asez totul intr-o lumina atât de sumbra, sau poate ca filmele, ca niste oameni, incep sa creasca, odata cu vremea, din ce in ce mai mari, cu toate ca am vazut si momente cliseistice, si personaje banale, si actori cunoscuti mai mult pentru rolurile din telenovelele românesti. Trecând peste aceste scaderi mai mult sau mai putin importante, scurtmetrajul „Donna must die!“, in regia lui Dragos Dulea si a lui Ismail Jamaludin, mi-a atras atentia, amintindu-mi de stilul lui Tarantino & Rodriguez, folosindu-se de grafica, de culori si contraste puternice, si aducând in prim-plan tentele din „Sin City“, montajul în genul benzilor desenate si atmosfera neo-noir a unei povesti din anii a50, „furând“ chiar si muzica din „Deathproof“.
O zi din viata
unui dependent de droguri
Suspendat printre zecile de filme pe care le-a vizionat timp de zece zile, la TIFF, calatorul cinefil ajunge la cel din urma titlu, câstigatorul marelui premiu, „Oslo, 31 august“, in regia norvegianului Joachim Trier. Pelicula urmareste povestea unui dependent de droguri, si incercarea lui de a reveni la viata normala. Personajul se straduieste sa-si gaseasca un job, face eforturi sa reia vechile prietenii, sa-si faca un rost in viata. Filmul lui Joachim este unul curat, atât prin imagine, cât si prin regie. Camera se identifica des cu personajul principal, iar momentele in care ea este focalizata pe ceea ce vad ochii protagonistului, si nu pe el, semnaleaza importanta aparatului de filmat, acesta atribuindu-si functia de alter-ego. Cu toate ca trece printr-o drama, Anders (Anders Lie) ajunge in cele din urma sa-i asculte pe ceilalti si sa lase de-o parte problemele personale. Secventele in care privirea ochilor duce catre alte personaje, camera urmarind traiectoria privirii, scoate in evidenta tulburarea eroului, dorinta acestuia de a intra intr-o rutina, de a redescoperi oamenii din jurul lui. Anders se simte izolat, poate chiar respins, iar spre sfârsitul serii – filmul urmareste o zi din viata lui –   ajunge la o petrecere si incepe sa bea; de aici, declinul sau devine inevitabil. Incepe cu alcoolul, si continua cu heroina pe care o cumpara. Nici macar noaptea petrecuta alaturi de o fata speciala nu-l face sa se razgândeasca. Imaginea rece a filmului, camera care uneori uita de personaj, dar care se intoarce apoi in subconstientul acestuia, fac acest film memorabil. „Oslo, 31 august“ se remarca si prin simplitatea cu care trateaza regizorul drama personajului sau, prin calmul inexplicabil al abordarii, prin apelul la memorie si nu la o lista de solutii si de planuri.
Drumetia calatorului s-a terminat, iar cinematografele au devenit, la TIFF 2012, o a doua casa. Trezindu-se dimineata cu imaginea scaunelor si a spoturilor festivalului intiparite pe retina, calatorul asteapta un moment de odihna. Magia lui Georges Méliès sau proiectiile in aer liber ale filmelor lui Stanley Kubrick m-au trimis in nebuloasa cinematografica, explorând spatiul cosmic la fel ca eroul din „Odiseea Spatiala“. Concertele, vernisajele si, nu in ultimul, rând filmele reprezinta cel mai bun motiv de a face o mica expeditie estivala in ceea ce vrea sa arate TIFF-ul, o experienta vizuala, care te desprinde brusc de realitatea imediata si iti ofera un meniu cultural pentru gurmanzi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper