Tara bogata, tara saraca. Blestemul resurselor naturale

Un articol de CATALIN STURZA

Ce face ca o tara sa fie bogata sau saraca? Diferenta, arata Jared Diamond in „The New York Review of Books“, e determinata de institutiile fiecarei tari, care creeaza stimuli foarte diferiti pentru cetatenii lor. Diamond porneste de la recenta „Why Nations Fail“, o carte semnata de doua staruri ale lumii universitare – Daron Acemoglu, profesor de economie la MIT, si James Robinson, profesor de economie la Harvard.
Puterea, prosperitatea si saracia variaza dramatic, de la o tara la alta. In prezent, cea mai bogata tara a lumii e de 496 de ori mai bogata decât Burundi, cea mai saraca tara de pe mapamond. Conform Bancii Mondiale, in Luxemburg venitul mediu anual pe cap de locuitor este de 84 290 $, in timp ce in Burundi acelasi venit este de doar 170 $. De ce stau lucrurile asa? Aceasta e intrebarea centrala a cartii lui Acemoglu si Robinson.
Economistii au multe teorii despre importanta relativa a conditiilor si factorilor care fac ca o tara sa fie bogata sau saraca. Factorii cei mai des invocati sunt asa-numitele „institutii bune“, care pot fi definite drept legi si practici care ii motiveaza pe oameni sa munceasca, sa devina productivi, din punct de vedere economic, si, astfel, sa se imbogateasca – imbogatind, in acelasi timp, si tara in care traiesc. Printre institutiile economice bune se numara protectia proprietatii private, predictibilitatea respectarii contractelor, oportunitatile de a investi si de a pastra controlul asupra capitalului propriu, controlul inflatiei, si convertibilitatea valutara. De exemplu, oamenii sunt motivati sa munceasca din greu daca exista, in mediul din jurul lor, oportunitati de a-si investi banii intr-un mod profitabil. Dimpotriva, penuria de astfel de oportunitati si perspectiva ca profiturile lor ar putea sa fie confiscate au efectul contrar, ducând, invariabil, la saracie.
Cele mai convingatoare dovezi in sprijinul acestei teorii vin din asa-numitele experimente sociologice naturale in zone de frontiera. Un mediu uniform, geografic, cu o populatie umana care e, cel putin in punctul de plecare, uniforma, este impartit de o granita politica ce va separa, in cele din urma, institutii politice si economice diferite. In timp, functionarea acestor institutii creeaza diferente considerabile, in ceea ce priveste bogatia. Printre exemple se numara Coreea de Nord si Coreea de Sud, dupa 1945, si Germania de Est si Germania de Vest, intre 1949 si 1989. Pornind de la astfel de exemple, putem generaliza: institutiile bune sau rele explica deosebirile in ceea ce priveste bogatia dintre natiuni care nu se invecineaza si care se deosebesc prin conditii geografice diferite si sunt locuite de populatii diferite.
De ce unele tari s-au ales, insa, cu institutii bune, in timp ce alte tari nu au avut un asemenea noroc? Cel mai important factor, arata Jared Diamond, e reprezentat de durata istorica a unei forme de guvernare centralizata. Pâna la aparitia primelor state ale lumii, in jurul anului 3 400 i.Hr., toate societatile omenesti erau organizate in ginti sau triburi, fara nici un fel de institutii economice complexe de guvernare. O istorie consistenta a unei forme de guvernare centralizata nu garanteaza prezenta unor institutii bune, insa, cel putin, o permite. O istorie scurta face aparitia unor astfel de institutii foarte putin probabila. Nu poti sa introduci, intr-o tara, un numar de institutii si sa te astepti ca oamenii sa le adopte instantaneu, dând uitarii intreaga lor istorie tribala.
Aceasta realitate explica tragedia unor natiuni moderne, precum Papua Noua Guinee, cu societati pâna nu demult tribale. Durata formelor de guvernare din jurul lumii este legata de durata productivitatii agricole, care a reprezentat o conditie de baza pentru aparitia organizarii statale. De exemplu, in Europa s-a ajuns la o agricultura productiva acum 9 000 de ani, si la forme de organizare statala cu cel putin 4 000 de ani in urma; in Africa Subsahariana, agricultura a devenit productiva cu doar 1 800 de ani in urma, iar formele de guvernare statala sunt foarte recente.
Astfel de diferente istorice au, se pare, un efect foarte puternic asupra distributiei bogatiei. Acest factor ar explica, dupa unii economisti, mai mult de jumatate din variatiile in ceea ce priveste bogatia, printre natiunile moderne. Daca vom compara tari care, cu 50 de ani in urma, erau la fel de sarace, precum Coreea de Sud si Ghana, vom observa ca acele tari care au o istorie mai lunga de guvernare statala – Coreea de Sud – au reusit, in medie, sa se imbogateasca mai rapid decât tarile cu o statalitate foarte tânara – precum Ghana.
Alti doi factori importanti sunt ceea ce Acemoglu si Robinson numesc „rasturnarea norocului“, respectiv „blestemul resurselor naturale“. Paradoxal, tarile mai bogate in resurse naturale si umane, colonizate de europeni in ultimii 500 de ani, au avut parte de institutii mai proaste, deoarece ele s-au transformat in „mine“ din care, prin intermediul muncii fortate, al sclaviei si al confiscarii produselor, tarile colonizatoare au extras bogatii masive. „Blestemul resurselor naturale“ se traduce prin faptul ca tarile din lumea veche mai bogate in resurse minerale, petrol si lemn, in loc sa devina mai prospere decât tarile sarace in astfel de resurse, tind sa promoveze institutii proaste, precum coruptia, razboiul civil, inflatia si neglijarea educatiei, ajungând sa depinda prea mult de o anumita resursa epuizabila.
Regimurile dictatoriale, care se bazeaza pe institutii economice „miniere“, pot uneori sa se laude cu cresteri economice. Insa, arata Jared Diamond, aceasta crestere e explicata de tehnologia pe care o exploateaza regimul, si e fragila si nesustenabila. Pentru a sustine cresterea economica bazata pe evolutia tehnologica, este nevoie de institutii economice si politice de tip inclusivist. Aceste institutii reprezinta, la rândul lor, un factor vital, si ar putea sa fie responsabile, in mare parte, pentru diferentele dintre tarile lumii, in ceea ce priveste prosperitatea. Având originea in democratiile scandinave moderne, institutiile inclusiviste sunt acelea „care permit si incurajeaza participarea unui numar cât mai mare de oameni la activitatile economice, creându-le conditiile sa-si foloseasca, asa cum pot mai bine, talentele si priceperea, si lasându-le libertatea sa faca acele alegeri pe care le doresc“.
A te astepta ca un regim dictatorial sa fie garantul unei cresteri economice pe termen lung e, asadar, o idee naiva: ceea ce ar fi dezirabil, din punct de vedere economic, pentru cetateni, intr-o dictatura, poate fi indezirabil pentru elitele politice, in timp ce cresterea economica e promovata, indeobste, de institutii politice care zdruncina hegemonia elitelor.
Cât priveste efortul unor organizatii internationale bine intentionate de a „induce prosperitatea“ in tarile sarace, ei bine, nu ar trebui sa ne asteptam ca minunile sa se intâmple peste noapte. A incerca sa induci prosperitatea fara a ataca radacinile problemei – institutiile de tip „minier“ si politicile care le mentin in functiune – nu e cea mai buna abordare, pentru a rezolva problemele tarilor bântuite de saracie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper