Sase atribute pentru cinematografia din Hexagon

Un articol de IOAN LAZAR

Inventiva, îndrazneata, diversa, auctoriala, generoasa, deci vitala

CANNES 2012

 

 

În deja traditionala, batuta si razbatuta competitie cu cinematograful american caruia îi acorda tot respectul, altminteri binemeritat, date fiind valorile lui certe, autentice, incontestabile, ca si rolul de motor tehnologic al imaginarului audiovizual planetar, fie si atunci când, sa o recunoastem, îsi îngaduie sa mai sara peste cal, obsedat de performante, voind a da relief dramatic exceselor de tot felul, un obicei al casei, cultura franceza ne apare echilibrata, constienta de rolul ei, mai mult apolinic decât dionisiac, purtat cu demnitate si cu respect fata de alte civilizatii. Cannes-ul ofera dovada cea mai buna a celor mai sus mentionate. Dar Cannes-ul nu poate fi înteles fara a acorda atentia cuvenita „lectiilor“ sale, cu argumente peremptorii pe mai multe planuri.
Fara a supara pe cineva, una dintre ele ar fi chiar surprinzatoarea, atât de prompta luare de atitudine, ca o rafinata si discreta asumare, a Ministrului Culturii, doamna Aurélie Filippetti, „normaliana“, „agrejata“ în literatura clasica, profesoara de umanioare, lansata în politica, trecând de la Verzi la Partidul Socialist înca din 2006. Domnia sa, cum aratam cu alt prilej, a avut delicatetea de a multumi cineastilor din Hexagon, desi, ca sa fim drepti, nu au prea ocupat locuri prin palmaresurile acestei editii. Trebuie sa fii din tara care a inventat cinematograful si pe care îl sustine cum nimeni nu o face altundeva în lume spre a întelege un atare tip de imbold cultural. Autoare de romane (un titlu suna pe cât de provocator, pe atât de alarmist, de prapastios si de premonitiv – „Ultimele zile ale clasei muncitoare“), cu un exercitiu al travaliului scriitoricesc, lipsita de ambitii exclusiviste, Fillippetti nu a acuzat nici festivalul, nici breasla, nici juriul, nici vreo casa de productie ca nu au acordat premii cineastilor conationali. Si în niciun fel nu se poate admite ca nu are cunostinta de culisele domeniului, de dedesubturile problemei palmaresului.
La Minister s-a înconjurat foarte repede de acei oameni cu adevarat capabili (specialisti în informatii cibernetice, în numeric, în comunicatii, în ascunzisurile legislatiei legate de proprietatea intelectuala, în pirateria cibernetica etc.), nepreluând, ca pe la altii, lista veche doar spre a o ciuguli pe ici pe colea. Nici nu pot sa estimez daca si cât a taiat în carne vie. A ales echipa cea mai pregatita, analizând critic vechea schema. Si aici este de luat nota. A facut-o repede si, nu ma îndoiesc, foarte bine. S-a dus si la Cannes. I-a felicitat apoi pe cei care au reprezentat filmul francez la Mediterana. A si trasat, cu rafinament, datele actuale ale acestei participari, fara a da în vreun fel sentimentul ca ar acuza pe cineva.
Si, ca sa fim drepti, în acest an Franta nu a prea cules cireasa de pe tortul editiei, desi merita un loc, fara a-l circumstantializa. Cam acelasi lucru s-a întâmplat si cu o alta mare cinematografie mondiala, cea americana, care a avut si mai multe titluri aruncate în lupta, fara ca vreunul sa-i ia ochii lui Moretti. Dintre cele trei filme franceze incluse în selectia pentru Palme d’Or nici macar unul nu a impus vreun nume pe lista juriului. Cel mai „sustinut“, mereu provocatorul Leos Carax, nu a razbit, în ciuda eforturilor mediatice la care s-au dedat mai toti jurnalistii francezi acreditati la festival. Rasfatat, încurajat în demersurile lui halucinante, zomboiste, deloc lipsit de fler si de inteligenta, Carax a propus un „Holy Motors“ fara macar un singur „motor“ ideatic omogen, functional. Personajul sau, o fantosa pe nume Domnul Oscar, bântuie prea alandala imaginarul ecranic, spre a-l putea accepta în suita distonanta a ipostazierilor sale. Se vrea tata de familie, dar se comporta monstruos. Pare generos, dar irumpe din lunga sa masina, un Cadillac pentru care l-ar putea invidia David Cronenberg, în strada, ca sa se manifeste, aici precum un cersetor. Mai mult gafeur decât gajeur, acest Monsieur Oscar ar putea fi luat si ca o incitanta paranteza polemica la acel domn Oscar în masura sa impuna o traditie cinematografica de cel mai elegant succes. Nu sunt sigur de tinta subsidiara din conduita regizorala iconoclasta a domnului Carax si, pâna una alta, ma tem ca filmul sau a mers într-o directie gresita, oricum, inabil zigzagata. Era greu de sperat ca „habemuspamam“-ul Nanni Moretti ar fi putut accepta urcarea treptelor finale în palmaresul de acesta controlat a unui film pe cât de alambicat dramaturgic, pe atât de eruptiv si de agresiv, cu o trama virulenta imagistic, însa lipsita de minimul evantai al reperelor morale. Asa se face ca efectul razelor „leoscarax-iene“ asupra anemonelor canneze nu a dat rezultatul scontat. Din asta nimeni nu a facut o tragedie, si cu atât mai putin francezii. Cu imaginatia lui debordanta, avangardista, Carax ar putea sa razbata într-o alta editie în palmares, cu siguranta atunci când nu doar ca si-ar putea gasi presedintele de juriu afin, dar va si veni cu ceva mai aproape de sensibilitatea noastra si asa destul de devastata. Acum, ca sa nu fim mai catolici decât Papa, nici alegerile morettiene, extrase din ograda italiana (vezi aproape penibilul „reality“-urilor lui Matteo Garrone, evident sub nivelul estetic al „dupadealurilor“ noastre), nu au dat pe nimeni pe spate.
Cu „De rouille et d’os“, nici Jacques Audiard nu a reusit, desi s-a vorbit mult de prestatia actritei din rolul principal, Marion Cotillard. Încarcat de o sensibilitate speciala, filmul sau atrage atentia asupra compasiunii si a firescului cu care ar trebui sa ne manifestam în relatiile noastre, în atitudinea fata de cei împinsi de hazard în tragedie, în disperare. Cumva „deictica“, prea directionata, morala filmului sau a contrastat cu lipsa de orice fel de repere a unora dintre povestirile aduse la Cannes în 2012, dar nici nu a reusit sa obtina asentimentul celor care, pe întregul parcurs al festivalului, nu au putut sa uite drama senectutii în doi, comandamentul de a o izbavi de suferinta pe cea alaturi de care ai parcurs o lunga existenta, mereu „in praesentia“, niciodata departe sau absent. Înrudit întrucâtva, sub specia tematologica, desigur, cu „Iubire“ cu care, dupa „Panglica alba“, Michael Haneke a obtinut a doua sa Palme d’Or, filmul lui Audiard, axat pe începutul unei relatii, nu a putut avea ca argument linistea existentiala a spatiilor epuizate afectiv, ca o fatalitate irevocabila a sentimentelor de la capatul vietii. Prima parte a unei relatii este întotdeauna mai avântata, mai încarcata de tensiune si imprevizibil, pe când finish-ul de obicei intra într-o lunga linie dreapta, aplatizând evenimentele, decolorându-le emotional si psihologic, în ciuda încarcaturii sociale firesti.
Am lasat anume la urma al treilea film francez care s-a aflat în sectiunea competitiva oficiala. Îmi este mai mult decât imposibil sa admit ca un Alain Resnais a fost inclus aici din complezenta, cum s-a insinuat la un moment dat. Nu-i vorba, traim vremuri complicate, când nimeni nu mai are curajul sa arunce o privire catre cei care o merita. Francezii – si Cannes-ul, prin cei doi corifei ai filmologiei mondiale si, fara îndoiala, ai industriilor audiovizuale, Gilles Jacob si Thierry Frémaux – ne ofera, de fiecare data, privilegiul de a urmari creatiile marilor autori. Nu-l poti elimina pe Fellini, nu o poti da de-o parte pe Agnes Varda, nu-l poti ignora pe Antonioni, nu-i poti refuza un loc în program lui Bertolucci si nu poti sa ramâi indiferent la verva, fie ea si câteodata egolatra, a unui insurgent iremediabil pe nume Polanski. Nostalgia i-a facut pe multi sa citeasca filmul lui Resnais din acest an ca o parafraza la „Anul trecut la Marienbad“ ori ca o trimitere din titlu la o replica din „Hiroshima, mon amour“. „Vous n’avez rien encore vu“ suna, într-adevar, ca un repros deghizat, ascuns în politicoasa invitatie a unui celebru autor dramatic adresata celor care au jucat în spectacolele dupa piesa sa, „Eurydice“.
Adusi la un impresionant castel, invitatii redevin oameni obisnuiti, fara a uita ca sunt în primul rând actori. Acest joc între realitate si imaginar, între prezent si trecut, are si câtiva interpreti de prima mâna. Evolueaza aici Sabine Azéma, sotia regizorului, în tandem cu partenerul ei de scena si de ecran, Pierre Arditi: un adevarat regal. Avem un film de actori, dar si o noua proba de virtuozitate a ambiguitatii. Cu un atare capriciu auctorial, metamorfozat în exercitiu actoricesc, fie si de incontestabila calitate, parea aproape imposibil sa-i vrajesti pe jurati. Hotarâti, acestia nu au acceptat, de fapt, nici extravagantele altor dive. Vezi cam ce putea sa interpreteze, într-o maniera desigur socanta, o Nicole Kidman, de pilda, în „The Paperboy“.
Daca e sa ramânem la prima sectiune a festivalului, este de spus ca aceasta s-a încheiat cu un film francez, „Thérèse Desqueyroux“, în regia lui Claude Miller, nu de mult disparut. Nu a fost doar un binemeritat omagiu adus unui cineast blajin si unui moralist rafinat. A fost cu mult mai mult. A fost chiar un elogiu orientat catre un mod anume de a privi realitatea, de a fixa personajele într-un peisaj blând, unde respectul oamenilor fata de ei însisi îi face sa ia hotarâri grele, în acord, însa, cu personalitatea acestora. În rolul principal feminin, Thérèse, Claude Miller a distribut-o pe Audrey Tautou (vi-o amintiti, desigur, din „Fabulosul destin al lui Amélie Poulain“ de Jean-Pierre Jeunet), fara a carei participare nu ar mai fi facut filmul, cum a si marturisit cineastul disparut.
Ceva mai multe nume frantuzesti descoperim pe genericele filmelor de la Un Certain Regard si chiar pe lista premiilor de la aceasta sectiune. O poveste franceza prin felul de a caligrafia euforia unei iubiri nebune, „Laurence Anyways“, de Xavier Dolan, i-a oferit prilejul unei partituri de exceptie actritei Suzanne Clément, premiata alaturi de Emilie Duquenne (Murielle) din „A perdre la raison“ de Joachim Lafosse, o coproductie Franta-Elvetia-Luxemburg, semnata de un regizor nascut în Belgia, de unde vine si actrita.
Premiul special al juriului a fost acordat filmului „Le grand soir“ semnat de Benoit Delépine si Gustave Kervern, povestea celui mai batrân punk-ist cu câine din Europa întors la familie cu ocazia unui eveniment din viata fratelui sau. „Batrânul“ punk, pe nume Not, este interpretat de Benoit Poelvoorde, un specialist al partiturilor traznite. Un francez (Laurent Cantet) se afla pe genericul unui film consacrat capitalei cubaneze – „Sapte zile la Havana“.
O surpriza. În „Trois mondes“ de Catherine Corsini, de la aceeasi sectiune, se vorbeste si româneste, pornind de la faptul ca sotia victimei unui accident vine din Moldova.
Si la Un Certain Regard, gala de premiere a fost urmata de o productie franceza – „Renoir“ de Gilles Bourdos -, povestea ultimilor ani ai lui August Renoir, tatal foarte celebrului Jean Renoir, pictor si cineast. Derulat în peisajul mediteranean al Coastei de Azur, filmul propune reîntâlnirea cu un mare actor, Michel Bouquet, în rolul lui August.
Printre filmele prezentate „În afara competitiei“ s-a aflat si documentarul aniversar „Une journée particulière“ (dosarul nr. 4 dintr-o Istorie a festivalului), prin care, din nou, Gilles Jacob ne ofera cu generozitate portretul Cannes-ului prin pleiada marilor cineasti pe care i-a promovat si premiat: Gus van Sant, Fratii Coen, Aki Kaurismaki, Roman Polanski, Nanni Moretti, Ken Loach, Zhang Yimou, Bille August, Chen Kaige, Abbas Kiarostami, Walter Salles, Wong Kar-Wai, Elia Suleiman, Takeshi Kitano, Claude Lelouch, Fratii Dardenne, Atom Egoyan, Jane Campion. Presedintele Gilles Jacob a folosit ocazia aniversarii celei de a 60-a editii spre a-i filma pe cei 34 de realizatori care au contribuit la construirea operei „Chacun son cinéma“. Asistat de Samuel Faure, Jacob a supravegheat filmarea acestora, într-o „zi speciala“ din 2007, spre a ne oferi chipurile lor la a 65-a aniversare, în 2012. O idee excelenta, nu doar a unui presedinte de festival, ci si a filmologului care stie foarte bine ce poate însemna o asemenea ocazie „particulara“, când poti întâlni atâtia titani ai filmului mondial.
Din aceeasi serie memorialistica face parte si „Journal de France“ de Claudine Nougaret si Raymond Depardon. Nu vom putea uita documentarul consacrat de un specialist al genului „biopic“ si respectiv „ making-of“, autor de portretizari cinematografice, Laurent Bouzereau, lui Roman Polanski, urmarindu-i biografia de la copilaria în ghettoul din Cracovia, pâna în actualitate, filmându-l alaturi de sotia acestuia, actrita Emmanuelle Seignier.
Se întelege ca participarea Frantei la Cannes 2012 este mult mai ampla. Nu voi lua însa în seama, aici, sutele de scurtmetraje proiectate la Short Film Corner si nici pe cele de la Cinéfondation ori chiar de la Saptamâna Criticii sau de la Quinzaine des Réalisateurs, spre a nu mari prea mult spatiul acestui comentariu. La un singur aspect ma voi opri.
S-a insinuat ca în 2012 participarea regizoarelor femei a fost mai mica decât altadata. Voi mentiona, totusi, o prezenta care ar fi meritat o mult mai mare atentie. Sandrine Bonnaire, autoarea unui film delicat – „J’enrage de son absence“, în programul de la Saptamâna Criticii -, aduce pe ecran povestea unui destin frânt de o iubire pierduta. Cineasta îl întâlneste pe primul iubit al mamei ei, ajuns un „clochard“, reinventându-l într-o pioasa aducere aminte. Distrus de pierderea iubirii, vagabondul, interpretat de William Hurt, suporta greu rana afectiva, marcat pentru tot restul vietii. Jumatate documentar, jumatate fictiune, filmul preia ca titlu o fraza („J’enrage de son absence“) datorata lui Jérome Tonnere, coscenarist alaturi de Sandrine Bonnaire, consacrata lui François Truffaut.
Au ramas multe de mentionat. Este impresionant, de pilda, sa constati câte filme sunt produse cu participarea televiziunii sau la câte a contribuit Primaria Parisului. Ca sa nu mai amintesc de diferitele fonduri cinematografice de încurajare, de pilda, cel destinat sudului francofon. Mai sunt, desigur, actiunile culturale de amploare, proiecte impresionante, cum ar fi Festivalul filmelor restaurate, anuntat de Cinemateca Franceza prin directorul acesteia, Serge Toubiana.
Venind imediat dupa alegerile prezidentiale, festivalul a evitat abordarile politice. Nu le-a interzis, ci doar le-a amânat. Pentru editia din 2013, iata, se anunta un documentar special, o ilustrare a primelor sase luni petrecute de noul presedinte al Frantei, François Hollande, la Palatul Elysée. Filmul are ca titlu, provizoriu, desigur, „Puterea“ si un buget de 1,5 milioane euro. Sa precizam ca regizorul acestui documentar este Patrick Rotman, nimeni altul decât cel care a realizat „La conquete“, consacrat alegerii lui Nicolas Sarkozy. O echipa redusa va fi prezenta în masinaria Palatului spre a observa cum un om devine presedintele Republicii. De înteles ca un asemenea documentar nu va putea lipsi din programului editiei din 2013 a Festivalului de la Cannes.
Fara a voi sa tragem o concluzie, devine limpede câta forta, câta inventivitate, câta inspiratie individuala si colectiva, cât elan si cât sprijin generos din partea statului, dar si câta responsabilitate, câta lipsa de emfaza, de ambitii gratuite, câta rabdare, câta delicatete în a nu acuza absenta premiilor incumba un asemenea angrenaj cinematografic cum este cel francez.
Greu de egalat, aceasta institutie a culturii cinematografice si audiovizuale, cea din Hexagon, ar trebui sa mobilizeze si energiile de prin alte parti, spre a oferi un model pentru toti cei care, într-un fel sau altul, sunt implicati în promovarea domeniului.     

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper