Portret Mircea Ivanescu. Un esec ireparabil

Un articol de FELICIA ANTIP

Mircea Ivanescu a murit la 21 iulie 2011. Nu mai scria din anul 2000. De vreo zece ani aproape ca nu mai parasise patul. De multa vreme era aproape orb. Singur, sarac, avea sa moara asa cum traise: neobservat. La trecerea in nefiinta a celui mai de seama poet român contemporan, presa, televiziunea, oficialitatea literara (Uniunea Scriitorilor) au ramas la fel de tacute, de absente, ca la disparitia inegalabilului prozator român contemporan Mircea Horia Simionescu. Se tinusera departe de grupuri, n-au avut parte de sinecuri, n-au fost invitati (si de altfel nici n-au tinut) sa-si dea cu parerea despre mersul lumii sau macar al culturii. Au fost inmormântati ca niste anonimi, ignorati de cei care ar fi trebuit sa-i omagieze.
In aceste conditii, ar putea sa para salutara, intr-un fel reparatoare, initiativa lui Gabriel Liiceanu de a-l include în proiectul Editurii Humanitas „Portrete in dialog“. Motivatia explicata in Cuvântul inainte al cartii „Mastile lui M. I.“ (Humanitas, 2012) l-ar fi amuzat, probabil, pe Mircea Ivanescu: folosirea lui, „om-monument“, ca „oglinda a istoriei“. Niciodata n-ar fi intrebuintat, in poezie sau in dialogurile cu prieteni, cuvinte atât de rasunatoare. Si, in orice caz, nu cu referire la el.
L-am cunoscut? Nu indeajuns. Nu cu adevarat. Am fost alaturi, sase-sapte zile pe saptamâna, foarte adesea 16 ore pe zi, timp de doua decenii fara intrerupere, adica din 1953, când s-a angajat la Agerpres, pâna in vara anului 1963, când sefii nostri, Cornel Raducanu si George Serafin, ne-au luat cu ei in echipa care avea sa creeze, sub conducerea lui George Ivascu, revista „Lumea“ si, in continuare, pâna in 1972, când eu am fost data afara de la „Lumea“ si când, ceva mai târziu, Mircea Ivanescu avea sa fie fortat sa-si schimbe si el locul de munca. De nenumarate ori „am pus o baza“, impreuna cu el si cu alti colegi (nu neaparat bautori: mergeam de dragul lui), intr-una din cârciumile in care-i placea sa zaboveasca, in care s-a nascut, sub ochii nostri, nemuritorul Mopete si au fost rostite sau notate pentru prima oara expresii devenite ulterior, pentru noi toti cei acceptati in preajma lui, un fel de parole de recunoastere. Ii stiam prea bine singura masca: atitudinea umila pâna la ostentatie, politetea exagerata, indaratul carora noi, initiatii, vedeam omul atât de constient de valoarea lui reala, incât nu credea ca ar fi de demnitatea lui sa se prevaleze de ea in fata unor neaveniti. Adica a tuturor celorlalti.
Dl Liiceanu declara ca nu l-a cunoscut personal, il vazuse o singura data pe strada. A intrat pentru prima oara in casa lui spre sfârsitul lunii aprilie si au stat de vorba in total zece ore, cinci reprize a câte doua ore, in ultimele zile din aprilie si primele zile din mai. Asadar, cu numai doua luni inainte de 21 iulie. Se poate spune ca Mircea Ivanescu era pe patul de moarte. Din aceste scurte intrevederi a iesit o carte. O carte care ar trebui sa ramâna in istorie ca un document-marturie si ca o ultima spovedanie. Imensa raspundere pentru duhovnicul care s-a incumetat s-o solicite si s-o consemneze, din proprie initiativa, pentru posteritate!
Câteva fraze se refera si la mine. Incep cu ele, pentru ca mi-e cel mai usor sa-mi dau seama cât sunt de adevarate si, de asemenea, cât pret pune autorul cartii pe adevar.
Este vorba de Agerpres: „Venise Plescu cu un numar de experti in limba engleza si spaniola care, printr-o pura coincidenta, erau toti evrei: Felicia Solomon, Riana Lupu sotia lui Nati Lupu de la «România Libera», si altii. Felicia Taler…“ FALS. Absolut toate „informatiile“ cuprinse in aceasta fraza sunt false. 1) La Agerpres n-a lucrat niciodata o Felicia Solomon. Mircea Ivanescu nu m-a cunoscut niciodata sub numele de Felicia Solomon. In 1953, când a fost angajat la Agerpres, ma numeam Felicia Lazarovici. Din 1954 sunt Felicia Antip. Numele cu care m-am nascut, Felicia Solomon, a devenit public pentru prima oara in primavara anului 2012, asadar dupa moartea lui Mircea, când a aparut in revista „Lettre Internationale“ textul meu memorialistic „Fereastra dintre vremi“. Putea fi gasit, desigur, pe Internet de cineva care tinea neaparat sa puna in evidenta originea mea neariana, dar acest cineva nu avea cum sa fie Mircea Ivanescu! 2) Tovarasul Plescu? Tovarasul Plescu n-a existat, dupa stiinta mea. Nici in Agerpres nici in forurile de care acesta depindea. 3) Nimeni n-a adus la Agerpres acest grup de trei persoane, ba inca impreuna cu altele. Eu am intrat in sectia de stiri interne in 1950, dupa o proba profesionala, iar in 1951 am fost mutata la stiri externe, Riana Lupu se afla dinainte (inca de pe vremea Rador-ului), in cu totul alta sectie, la stiri pentru strainatate, si se casatorise inainte de sosirea mea in Agerpres cu Natan (Nati) Lupu, de la stiri interne. Felicia Thaler (numele ei apare in carte in doua forme gresite, Taler si Taller) a ajuns la Agerpres mai târziu decât Mircea Ivanescu, dar a facut parte tot timpul din sectia (ulterior redactia) buletin special, unde se traduceau stiri „confidentiale“, adica destinate nu cititorilor de rând, ci exclusiv oficialitatilor. Oricum, Mircea n-a fost niciodata coleg cu vreuna dintre ele. Doar cu mine, intrucât in momentul angajarii lui eram secretar responsabil de redactie in sectia externa si aveam sa ramânem alaturi vreme de doua decenii. 4) Niciuna dintre cele trei nu stia limba spaniola (singura cunoscatoare de spaniola din Agerpres era, la vremea aceea, dactilografa Stela Bally, viitoarea sotie a lui Mircea). 5) Si niciuna n-a fost vreodata traducatoare. Iar Felicia Thaler nu citea ziarul „The Times“ sau vreun alt ziar pentru a gasi acolo stiri de presa, asa cum se spune in alt loc. N-a avut nicicând vreo legatura cu stirile pentru presa.
In consecinta, nu exista nicio urma de adevar in frazele „…pentru grupul Solomon era o operatie instinctiva. Adica citeau pe englezeste, se asezau la masina de scris si incepeau…“ Pentru ca n-a existat un „grup Solomon“ si pentru ca niciuna dintre presupusele lui membre nici nu traducea si nici nu confectiona stiri externe. Asadar, din nou, FALS.
Si, in sfârsit, „Felicia Solomon, ulterior Antip, sotia generalului Antip, care mai traieste inca, nu mai stiu in ce tara, dar destul de precar“.
Aici nu prea stiu ce-ar fi de comentat. Pot sa presupun ca Mircea imi pierduse urma sau chiar fusese indus in eroare de vreun rauvoitor. (L-am intâlnit pentru ultima oara la seminarul de literatura organizat de Consiliul Britanic la Târgu Mures, spre finele anilor ’90, el fiind adus pâna la Sinaia de Denisa Comanescu pentru o incântatoare dupa-amiaza de dialog poetic in limba engleza: si-au citit unul altuia poezii jucaus, afectuos, admirative: el adresându-se unei muze ideal de tânara, de frumoasa, de talentata, care-l inspira, ea exprimându-si adoratia respectuoasa pentru mai vârstnicul maestru. Din pacate, delicata legatura spirituala dintre ei este trecuta cu vederea, ba chiar tagaduita indirect in carte, acolo consemnându-se doar reactia lui negativa la un vers scris de ea anume pentru el.) Cartea este semnata insa de directorul Editurii Humanitas de aici, din România. Sa nu-i fi cazut nicicând in mâna vreuna dintre revistele literare in care am scris saptamâna de saptamâna, fara intrerupere, vreme de multe decenii si in care inca se mai intâmpla sa scriu? Si sa nu stie ca exist si ca sunt aici?
Citatele de mai sus si aproape tot ce se afirma ca a spus in legatura cu anii petrecuti la revista „Lumea“ arata ca firul intâmplarilor din primele lui doua decenii de viata profesionala se rupsese pentru Mircea Ivanescu. Spiritul lui de fronda, riposta decisa la orice tentativa de a i se rastalmaci sau denatura modul foarte particular de raportare la viata, la oameni, la cultura, si mai ales la propria sa persoana si opera, si-au pastrat insa intreaga incisivitate si forta, mascate de aceeasi inselator de blânda retractilitate.
Strâns probabil cu usa sa numeasca „minoritari“, adica evrei, Mircea Ivanescu s-a pomenit intr-o situatie foarte inconfortabila: criteriul ii era total strain. Imi amintesc cum ne miram noi doi când, intr-unul din localurile in care „se punea o baza“, ni se spunea ca X sau Y este (sau dimpotriva, nu este) evreu. Niciunul dintre noi nu avea curiozitatea sau priceperea de a face asemenea diferentieri si nici nu intelegea rostul lor. In carte nu sunt reproduse intrebarile menite sa sugereze prezenta si rolul nefast al evreilor intr-o institutie culturala din România, subiect care nu l-a preocupat nicicând pe Mircea Ivanescu. Este evident insa ca au fost atât de staruitoare si de imperioase incât interogatul s-a simtit obligat sa nu-si dezamageasca vizitatorul si a consimtit sa se situeze intr-o postura nu doar straina firii lui, ci si degradanta pentru un om ca el, caruia antisemitismul ii era la fel de strain ca discriminarea impotriva gemenilor sau impotriva cârnilor. In lipsa de fapte reale care sa se potriveasca schemei sugerate, a improvizat la intâmplare. Asa s-ar putea explica ingramadirea laolalta a numelor unor persoane având in comun doar incriminanta evreitate, nu si locul de munca: (in „redactia de Stiri externe“), „tot restul era format din minoritati: Felicia Taller, Liana Lupu, Sabina Leibovici“… Nici Felicia Thaler, nici Riana (nu Liana) Lupu n-au facut vreodata parte din aceasta redactie, iar Sabina Leibovici era, cred, tehniciana de la Hell: lipea pe coli de hârtie benzile pe care erau imprimate cu cerneala albastru-violeta o parte dintre stirile transmise de agentiile de presa
Este legitim sa ne intrebam daca s-a facut o minima verificare a afirmatiilor folosite ca marturii despre o epoca.

De exemplu, Mircea Ivanescu a spus ca „Lumea“ a aparut prin 1965. In realitate, primul numar al revistei dateaza din septembrie 1963. Este o informatie din domeniul public, la fel ca acelea despre conditiile in care s-a decis sa se creeze aceasta publicatie si ca nenumarate altele de asemenea denaturate. Elementarele rectificari nu apar nicaieri. Sa fie oare „Mastile lui M.I.“ stenograma bruta a unui dialog, fara nicio interventie corectoare din partea autorului? Nu s-ar zice, odata ce o observatie neadevarata a lui Mircea Ivanescu („Banulescu era alcoolic.“) este amendata pe loc printr-o nota de subsol: „Mircea Ivanescu face aici o inductie lipsita de acoperire.“ Urmeaza o lunga explicatie menita sa restabileasca adevarul, iar numele autorului unui limerick este, de asemenea, corectat printr-o nota de subsol.
Paginile despre Agerpres si „Lumea“ contin insa mult prea multe enormitati flagrante, nume si date gresite, ingramadite aleatoriu. In loc de o oglinda a istoriei, avem in fata cioburi in care se reflecta fragmente de imagini distorsionate. Stiu, pentru ca eram pe atunci acolo si am si povestit despre oamenii si intâmplarile vremii in capitolele „Preludiu, lung preludiu“ si „Facerea Lumii“, din cartea mea, „Lumea din ziare“ (Cartea Româneasca, 1991). Prin analogie, este posibil ca si informatiile privind alte epoci din viata poetului sa fie dubioase, dar nu am caderea sa ma pronunt asupra lor. „Cum il chema? Cum il chema? Am mari probleme cu Alzheimerul“, a exclamat la un moment dat poetul, necajit ca nu-si amintea pe loc numele unui fost profesor din facultate. In cele din urma si l-a amintit – corect, dupa cum i-a confirmat Gabriel Liiceanu, care-l cunoscuse si el.
Alzheimerul este scuza jenata a multor vârstnici, de cele mai multe ori neatinsi de fapt de aceasta maladie invalidanta. In cazul lui Mircea Ivanescu, ea era menita sa justifice nu doar goluri de memorie, ci si neputinta de a-si incadra amintirile in tiparele sugerate de cel care-l interoga. Nimic nu i-a fost mai strain decât jocurile politicii. Cu putin inainte de a inchide definitiv ochii lui aproape nevazatori, a fost tras insa la raspundere de o instanta infailibila si intransigenta pentru ca i-ar fi lipsit simtul civic (moralitatea, patriotismul, constiinta politica s.a.). Gluma amara „am fost, fara sa stiu, ofiter sub acoperire“, pe care o reia in dialogul reprodus in carte ori de câte ori i se reproseaza ca a strabatut indemn ani in care altii au avut de suferit, este modul eminamente mopetian de a para o hartuire necrutatoare. In doar zece ore, Mircea Ivanescu a fost ajutat sa-si dea seama cât de pacatos fusese toata viata, având parte, in ultimele ei zile, de mai multe lectii nesolicitate de morala decât in cei 80 de ani anteriori. Interogatoriul in timpul caruia abia apuca sa raspunda câte ceva pentru ca este mereu intrerupt si pus la punct i-a demonstrat cu vârf si indesat ca n-a avut taria de a refuza „pactul cu diavolul“.
Cum de „n-a simtit“, elev fiind, ca prin reforma invatamântului din 1948 „s-a produs o ruptura istorica“? Si cum de, atunci, nu l-a „apucat nici o clipa depresia, realizând ca s-a scufundat o lume…care avea sa para paradiziaca in raport cu cea care urma sa vina, in raport cu «era ticalosilor»?“
Sau: „Domnule Ivanescu, când intrai la facultate, selectia se facea pe criterii de dosar. De pilda, când am dat eu admiterea la facultate, erau 97 de locuri la <cu dosar> (cu origine buna) si 3 locuri la «fara dosar»“.
I s-a cerut socoteala si pentru ca, in timp ce altii sufereau in puscarii sau la Canal, el huzurise netulburat de remuscari la Agerpres, organ al partidului comunist.
„Daca dumneavoastra erati studentul batut mar in Piata Universitatii de niste haidamaci dotati cu bâte, in timp ce va duceati la cursuri, cred ca nu mai spuneati astazi ca Iliescu va este simpatic. Va garantez asta.“
Dupa ce l-a admonestat sever si pentru elogiul pe care si-a permis sa-l aduca memoriei fostului lui profesor Tudor Vianu si in subsidiar lui G. Calinescu, (inchizându-i autoritar gura când incerca sa riposteze), Gabriel Liiceanu i-a indicat (vai, tardiv), reperele pe care ar fi trebuit sa le prefere: „Continuitatea s-ar fi putut obtine si altfel: cu Noica, Dragomir, Cretia“. Cum de nu-si daduse seama poetul unde ar fi putut sa gaseasca intruchiparea umanismului si a valorilor democratiei? Pacatos din prima pâna in ultima zi de viata, scolarul Mircea Ivanescu fusese insa atât de lipsit de simtul istoriei incât percepuse reforma invatamântului doar ca pe o masura in urma careia avea sa fie mutat la alt liceu. Intrase la facultate inainte de introducerea selectiei pe criterii de dosar, asa ca nici n-avea de ce sa dea seama pentru admiterea sa fara probleme. Agerpres, unica agentie de presa a României, era o institutie guvernamentala, nu un organ de partid. Evident, partidul era atotprezent si atotputernic, controla si conducea tot ce misca in România, inclusiv Agerpres-ul. Pe vremea aceea, insa, angajarea la Agerpres nu era conditionata de apartenenta la partid, iar Mircea a muncit constiincios acolo ani de-a rândul pentru o remuneratie apropiata de limita de jos a scarii salariale si n-a comis niciun act reprobabil. Nici macar nu i s-a pretins s-o faca. Nu era in fisa postului lui de redactor la stiri externe.
A avut – ca si mine, de altfel –, noroc: am prins, in babilonia de la Agerpres, câteva configuratii convenabile unei pregatiri profesionale serioase si unui climat de lucru civilizat. „Compilatia constructiva“, sintagma despre care Mircea Ivanescu i-a spus lui G. Liiceanu ca ar fi denumit formula de fabricare a stirilor de presa este o falsa amintire. N-a fost folosita pe vremea noastra. Tot o falsa amintire (minora) sunt tancurile care, in timpul viscolului din 1954, ar fi transportat, potrivit lui, filele cu stiri de pe strada Matei Millo, unde functiona Agerpres-ul, la Casa Scânteii. In realitate, filele erau carate de un curier ad-hoc, vice-campionul de schi al României. Mai socanta e confuzia in legatura cu statutul lui profesional. Nu-i adevarat nici ca a fost bine platit, nici ca ar fi urcat continuu pe scara ierarhica. A fost si a ramas simplu redactor atât la Agerpres cât si, ulterior, la „Lumea“. Au existat, intr-adevar, oameni adusi pentru „a imbunatati compozitia nationala si sociala“ (si, in subsidiar, dar retrospectiv, pare a fi fost un obiectiv in sine, pentru a cobori nivelul profesional al cadrelor de conducere). Ei i-au inlocuit in functii pe cei care nu erau in partid si, pe deasupra, isi ingaduiau sa gândeasca si pe cont propriu, dar Mircea Ivanescu n-a facut parte dintre ei. Cel citat de el in interviu ca facând parte din aceasta categorie a ajuns seful sectiei externe la „Scânteia“, Puicea, impreuna cu care-si aminteste ca a lucrat, a devenit in final seful Agerpres-ului. Mircea n-a avut, in cele doua decenii, nicio „functie“.
Amintirile despre „Lumea“ sunt la fel de inexacte ca acelea despre Agerpres si sunt consemnate cu aceeasi lipsa de respect fata de adevar, cu greseli in privinta numelor si a multor altor informatii usor de verificat: „«Lumea» s-a facut in momentul in care Ivascu a fost reabilitat ca redactor-sef la «Contemporanul», probabil ca si cu ajutorul protectorilor lui; unul dintre ei a fost, fara indoiala, Grigore Preoteasa. Doar nu e intâmplator ca din momentul mortii lui Preoteasa a inceput si decaderea lui Ivascu“.
Fals de la cap la coada. George Ivascu a fost redactor-sef al revistei „Contemporanul“ din 1955 pâna in 1971, dupa care a condus pâna la moarte (1986), „România literara“, Grigore Preoteasa a murit într-un accident de avion in 1957, revista „Lumea“ a aparut in 1963 (si nu in 1965, anul mentionat la un moment dat de Mircea Ivanescu si acceptat de Gabriel Liiceanu).
Mai departe: George Ivascu a facut „Lumea“ „impreuna cu adjunctul sau de incredere Roger Câmpeanu, cu Gabriela Dolgu… Si mai erau niste tipi. Mai era unul care, la un moment dat, era si redactor-sef la «Scânteia», Sorin Radovan (…) Pe urma Ivascu a mai luat si oameni de la Agerpres. I s-a dat mâna libera sa aleaga, sa angajeze si tineri. A fost primul individ care a creat o redactie fara dosare de partid si a angajat printre altii pe Mihai Matei si Radu Pasca, care nu erau membri de partid“.
In realitate: Roger Câmpeanu a fost secretar de redactie la „Contemporanul“, foarte scurta vreme la „Lumea“ si ulterior la „România literara“. Gabriela Dolgu, de la „Contemporanul“, n-a lucrat si nici macar n-a colaborat vreodata la „Lumea“. Sorin „Radovan“, de fapt Sorin Mladoveanu, fusese nu redactor-sef, ci cronicar cinematografic la „Scânteia“ si a venit la „Lumea“ cu mult mai târziu, la câtiva ani dupa noi ceilalti. Ivascu n-a luat „pe urma“ „si oameni de la Agerpres“. Revista „Lumea“ a fost infiintata pentru a inlocui „Timpuri noi“, versiunea româneasca a publicatiei sovietice „Novoe vremia“, fiind expresia publicistica a presupusei noi orientari a politicii externe românesti. Tuturor ziarelor li s-a cerut sa renunte, in favoarea ei, la cei mai capabili dintre externistii lor. Nu de pretutindeni au venit cu adevarat cei mai buni redactori, dar Agerpresul i-a trimis pe redactorul-sef si redactorul-sef adjunct George Serafin (nu Serafim, cum apare constant in cartea lui Gabriel Liiceanu, greseala de litera extrem de neplacuta pentru ca admirabilul nostru prieten George, regretat om de cultura cu un orizont larg si mai ales om de mare omenie, risca sa fie confundat cu George Radu Serafim, personaj de cu totul alta factura) si Cornel Raducanu si pe subsemnata. Cei doi au cerut staruitor sa li se permita sa-l ia cu ei si pe Mircea Ivanescu. Este foarte adevarat ca Mircea Ivanescu s-a simtit tot timpul protejat de sefii lui imediati si ca le datoreaza probabil in buna masura neintrarea in vizorul Securitatii. Nu cred insa ca am fost singurii care am reusit sa trecem neobservati, sa nu ni se solicite adeziuni, informatii, angajamente. Este de presupus ca existau etaloane pentru recrutare, iar unii pur si simplu nu corespundeau si, pe de alta parte, nici nu prezentau destul interes pentru a fi urmariti, trasi la raspundere. Oricum, pe atunci nu i s-a impus sa intre in partid, n-a fost silit la compromisuri, nu i s-a cerut sa compuna texte omagiale sau cu tenta ideologica. Era respectat, indragit, pretuit si mai ales lasat in apele lui, nimeni nu-i pretindea sa se conformeze vreunui tipic comportamental.
Din carte reiese ca, dupa ce s-a mutat la Sibiu, a fost, dimpotriva, santajat, constrâns sa devina membru de partid pentru a obtine ceea ce ii era absolut necesar si i s-ar fi cuvenit oricum: o locuinta modesta pentru sotia lui atinsa de o maladie invalidanta si pentru pisicile lor. Ca si cum aceasta injosire n-ar fi fost suficienta, a fost pus in postura degradanta de laudator al ceausismului sub pseudonim. Un pic de consideratie, un minim bun-simt din partea redactorului-sef al revistei sibiene ar fi fost suficiente pentru a-l scuti de penibila corvoada. O stiu din experienta, o experienta pe care a trait-o si Mircea Ivanescu. Domnul Ivascu nu i-a obligat sa scrie texte mincinoase, agitatorice pe niciunul dintre autorii pe care-i stima (in „Contemporanul“ sau in „România literara“, „Lumea“ necontinând, pe vremea lui, articole de propaganda). Aceasta zona era acoperita cu zel de tagma redactorilor si colaboratorilor de tip Vasile Baran, Ilie Purcaru, etc. La nevoie, George Ivascu, scria el insusi (la „România literara“) editorialul conformist impus redactiei in ultima clipa, pentru a nu impovara cu neplacuta sarcina un redactor caruia tinea sa-i pastreze numele bun.
Sau poate ca nici cei de la „Transilvania“ n-au profitat cu cinism de neajutorarea lui. Ce garantii suplimentare de acuratete ofera episodul Sibiu-Tomus fata de neadevarurile in serie din episoadele Agerpres si „Lumea“?
Oricum, important ramâne faptul ca in cele doua decenii in care am fost in preajma lui, Mircea fusese tinut departe de tot ce-ar fi riscat sa-i agreseze sensibilitatea pentru ca toti il stiau curat si-l credeau naiv, departe de contingent, deasupra vâltorii. La „Lumea“, George Ivascu a adus intr-adevar in redactie oameni cu dosare proaste, dar ei se numeau Mircea Grigorescu, fostul director al ziarului „Timpul“ si Stefan Augustin Doinas. Iata cum evocam, cu aproape un sfert de secol in urma, privilegiul de a fi cunoscut indeaproape câtiva oameni neobisnuiti:
„Trei colegi de redactie se detasau prin harnicie modesta, prin calitatea de exceptie a tot ce scriau pentru revista – si scriau mult –, prin eleganta cu care dadeau impresia ca tot ce fac e un fleac si nici nu merita sa fie luat in seama, darmite discutat si laudat (…)
Era, mai intâi, Mircea Grigorescu. Printre picaturi – ca si cum nesfârsitele suete in care, desi ii revenea partea leului ca povestitor de intâmplari nestiute din viata politica si gazetareasca a unor ere anterioare noua, avea talentul de a-i lasa pe toti sa se creada cel putin egalii lui nu i-ar fi luat timp, ca si cum munca de secretariat ar fi mers struna de la sine, fara ca el sa fie nevoit sa se osteneasca – aducea mari reportaje documentare instructive si antrenante despre cafea, despre cauciuc, despre bursa etc.
Stefan Popa semna articole de stiinta la zi popularizata, reportaje-colaj, texte lungi si scurte cu subiecte variate, fiecare in genul adecvat temei, deopotriva de incitante indiferent de genul ziaristic folosit si de domeniul abordat. Stefan Popa era unul dintre corectorii revistei „Lumea“. Doar intr-un asemenea post neredactional izbutise initial redactorul-sef sa-l angajeze initial pe Stefan Augustin Doinas, abia iesit din inchisoare. Rezervat, discret, dar totdeauna amabil, politicos, poetul reintrodus in publicistica prin usa din dos accepta, ca de la sine inteleasa, orice insarcinare – facea corectura, scria, traducea, colationa, etc. – fara fasoane, fara sa strâmbe din nas precum colegii pogorâti cu hârzobul din cer care trasesera o linie de netrecut intre ce era de demnitatea lor si ce era sub ea si nu coborau nici in ruptul capului mai prejos de iluziile lor despre valoarea proprie. Ma gândesc la zecile articole sau simple note din ziare straine traduse constiincios de cel ce urma sa daruiasca limbii si culturii noastre cea mai fidela pâna in adâncuri si ce mai original expresiva versiune româneasca a lui Faust. Sculptorul-bijutier al acestui monument filigranat trudea in subsolul intunecos al «Lumii» departe, deci, de luminile rampei, cot la cot cu viitorul tâlmaci al lui «Ulysses».
Mircea Ivanescu era cu adevarat „fata la toate“ a redactiei. Era nevoie urgent de traducerea unui articol (din franceza, engleza, germana, italiana?) Da-i-l lui Ivanescu. Nu avea cine sa trieze un maldar de ziare straine noi? Cheama-l pe Mopete. De la corespondentele lui Paolo Ricci la notele necesare pentru a umple coloanele de «Reflector», de la receptionarea prin telefon a unei corespondente in limba engleza (italiana, din nou etc.) la cele mai esoterice sau pedestre operatiuni necesare bunului mers sau aparitiei la timp a revistei – se stia ca Mircea Ivanescu este dispus si in stare sa faca orice repede, bine, ca-n joaca. Daca lipseau dactilografele, batea la masina articolele unor foarte tineri colegi care-l tratau cu protectoare ingaduinta.
Orisicâtusi de putin conteaza enorm elefantii când dorm. Mircea Grigorescu, Stefan Aug. Doinas, Mircea Ivanescu se prefaceau ca dorm, se prefaceau ca sunt mici si, niciodata scosi din sarite sau zgomotosi, fara a pretinde scutiri de corvoada, avantaje, onoruri, alte asemenea frivolitati, purtau demn si generos in spinare o parte disproportionata din povara trudei anonime.“
Pentru fiecare dintre ei, cerintele redactiei nu reprezentau, in mod evident, decât o obligatie de serviciu usor de indeplinit. Nu se implicau emotional. Nu erau in competitie cu redactorii care tineau sa arate ce pot, sa se afirme, sa avanseze. Erau acolo cu trupul si cu priceperea lor profesionala, dar numai atât. De aceea se vor fi sters probabil din memoria lui Mircea amanuntele despre relatiile din redactie si despre modul ei de functionare, dar i-a ramas intiparita partial in minte o amintire despre o falsa corespondenta din Italia. Investise in ea ceva cu adevarat memorabil: inspirându-se dintr-un limerick pe care a fost inca in stare sa i-l recite lui Gabriel Liiceanu (asadar din ceva apropiat de adevaratele lui preocupari din totdeauna), o intitulase „Fecioara sau tigrul“. Articolul era despre una dintre schimbarile de guvern in lant din Italia acelor timpuri. Si nu uitase inca un element important: ca George Ivascu il obliga sa semneze cu un nume inventat: „Da, e bine. Dar ce e aia sa semnam M. Ivanescu? Hai s-o semnam Paolo Stop. De la corespondentul nostru din Italia, Paolo Stop“.
Nu, nu fusese Paolo Stop, ci Paolo Ricci, un nume fictiv pe care Mircea Ivanescu l-a carat in spinare ani de zile, dotându-l cu un bun instinct reportericesc si o clara intelegere a scenei politice italiene. Cel mai bun creator de gazete din câti a avut vreodata România, George Ivascu, omul caruia generatiile formate in anii ’50-’90 ii datoreaza enorm pentru ca a facut posibila afirmarea si manifestarea publica a unor scriitori si gazetari de prima mâna si pentru ca le-a dat „Contemporanul“, „Lumea“, „România literara“, surse neasemenea dar deopotriva de consistente si de hranitoare de adevaruri importante in vremurile dezinformarii generalizate (in forma optima numai atâta timp cât au ramas sub indrumarea lui), avea si el zonele lui de opacitate. Isi inchipuia, de exemplu, ca va spori credibilitatea articolelor despre diverse tari, daca le va atribui unor corespondenti locali. I-a nascocit deci pe Paul Charier (Paris), Alexander Gordon (Washington) si Paolo Ricci (Roma). Primul a decedat Paul Charier, papusareasa lui de la Bucuresti refuzând foarte repede sa mai participe la mistificare. Alexander Gordon imi fusese repartizat mie (pentru a-mi infrânge rezistenta, George Ivascu folosea pretextul flatant dar absurd ca textele mele descriau prea fidel realitatea din Statele Unite, asa ca, daca n-ar fi fost semnate de cineva de acolo, americanii ar fi putut sa creada ca dispun de informatii furnizate de un spion). Dupa un interval relativ scurt, recurgând la rândul meu la o stratagema (scrisesem despre un eveniment important care nu putea lipsi din numarul sub tipar), i-am comunicat insa prin Roger Câmpeanu ca nu predau articolul decât daca ma asigura ca va fi semnat cu numele meu. Alexander Gordon a disparut si el. Singura fantosa care a supravietuit câtiva ani buni a fost Paolo Ricci: lui Mircea ii pasa prea putin sub ce semnatura aparea ceea ce i se cerea sa scrie, nu râvnea la gloria foarte minora din punctul lui de vedere de a deveni cunoscut ca autor de articole pe teme de politica externa. Avea sa uite, dupa cum reiese din cartea lui G. Liiceanu, pâna si numele cu care le semnase ani de-a rândul.
Nu mai tinea minte nici proasta parere a lui G. Ivascu despre talentul lui literar. Acesta nu-i aprecia poeziile si, parca pentru a ne face in ciuda noua, tuturor celor care-l pretuiam si-l sustineam, publica aproape ostentativ in „Contemporanul“ incropelile in versuri ale altui redactor de la „Lumea“, Darie Novaceanu.
Oricine a avut privilegiul de a-l cunoaste pe omul minunat care a fost Roger Câmpeanu isi poate da seama ca, atunci când ii spunea lui Mircea Ivanescu, „Dumneata nu esti in stare sa semnezi in «Lumea» si te crezi poet!“, nu se amuza pe seama necazurilor lui. Era doar modul lui glumet, ironic fara rautate, de a-i stimula ambitia, de a-l imboldi sa-si revendice drepturi elementare pe care nici macar el, Roger, cel mai apropiat colaborator al lui Ivascu, nu reusise sa-l convinga pe acesta sa i le acorde.

Putinele referiri la „Lumea“ dau masura alterarii memoriei poetului si a neglijentei cu care au fost consemnate cuvintele lui. Mihai Matei si Radu „Pasca“ (in realitate „Pascal“ erau fosti studenti ai lui G. Ivascu, selectati de el pentru ca-i considera capabili. Au format, impreuna cu Rodica Georgescu, cu Radu Budeanu si cu alti câtiva un grup care-l insotea frecvent pe Mircea la punerea de baze. Vorbind despre cum scria poezii la comanda a amintit-o pe „domnisoara Georgescu“, care obisnuia sa-i ceara: „fa-mi si mie trei poezii“. Numai ca, in alta parte, spune ca pe Rodica Georgescu a cunoscut-o abia in 1972, când au fost transferati amândoi la publicatiile pentru strainatate. Uitase, reiese, chiar si in cazul acestei bune prietene, ca fusesera colegi din 1963. Nu mai eram la „Lumea“ in momentul plecarii lor, ma daduse afara un redactor-sef cu idiosincrazii foarte pronuntate. Am aflat insa ca ea a urmat celei mai nefericite aventuri amoroase a Zoiei Ceausescu. Fugise la Predeal impreuna cu Mihai Matei, au fost gasiti dupa trei zile, el a fost expediat in secret in Guineea lui Sékou Touré, de unde i s-a dat drumul dupa vreo noua luni si a murit nu mult dupa aceea pentru ca interventia chirurgicala pe cord care ar fi trebuit sa-i salveze viata a fost amânata nejustificat. Rodica Georgescu, pe atunci secretara a organizatiei PCR de la „Lumea“ si toti presupusii complici ai lui Matei au fost indepartati de la „Lumea“.
Inadmisibilele inadvertente de mai sus arata ca discutia a avut loc prea târziu. Mircea Ivanescu a fost intrebat despre lucruri pe care nu le mai stia, iar raspunsurile lui au fost luate de bune chiar si atunci când contraziceau date si fapte usor controlabile. Cui foloseste o reconstituire a trecutului recent cu atâtea piese lipsa si cu si mai multe piese involuntar masluite? Nu adevarului istoric, care nu patrunde decât rareori si in proportii nesemnificative in aceasta constructie. Si in nici un caz prestigiului poetului caruia, dupa o viata atât de demna, discreta pâna la retractilitate absoluta, i se exhiba cu nonsalanta diminuari tinând de domeniul patologiei.
Simone de Beauvoir a fost criticata dur când a dat in vileag betesugurile invalidante din ultima faza a vietii lui Sartre. Traise alaturi de el, il cunostea ca nimeni altcineva, il iubise, intelegeau la fel lumea si viata, apartineau aceleiasi scoli de gândire, acuratetea relatarilor ei era mai presus de orice indoiala. Cu toate acestea, indiscretia ei finala a fost privita ca o proba de insensibilitate, ca un atentat la imaginea postuma a scriitorului. In cazul de fata este vorba nu de un apropiat, ci de un om venit din afara, care ia pentru prima oara contact cu subiectul atunci când acestuia ii mai ramasesera foarte putine zile de trait. Si care isi si marturiseste de la bun inceput incompatibilitatea cu Mircea Ivanescu, lipsa de aderenta la universul lui: „In biografia mea spirituala nu fusesera prevazute niciodata cele zece ore petrecute cu Mircea Ivanescu(…) Cu adevarat, nimic nu prevedea dialogul nostru. Nici vreo cunoastere anterioara, nici distante «afinitati elective», nici pasiuni culturale impartasite in mod explicit. Unde ne-am fi putut intâlni? Traiam pe continente culturale extrem de indepartate. Ce ar avea de discutat, m-a intrebat un prieten, traducatorul lui Heidegger cu cel al lui Joyce?“
Dupa ce admite si ca poezia lui M.I. ii fusese si ea practic straina, indiferenta, Gabriel Liiceanu spune ca principalul motiv al demersului sau a fost dorinta de a obtine o contributie la memoria colectiva. Pe Mircea Ivanescu l-a abordat in calitate de actor si martor al acelei portiuni din istorie in care cei doi fusesera contemporani. Abaterile de la adevar mentionate partial mai sus arata ca era, poate, singurul rol in care nu se (mai) putea conta pe el. Pe domnul Liiceanu nu par sa-l fi deranjat: a obtinut niste afirmatii despre locuri si despre oameni demonizabili. Chiar daca erau nesigure, deformate sau de-a dreptul false, ramân utilizabile ca piese justificative pentru viziunea sa sincretica, nediferentiata, despre trecutul comunist al României. Ce conta ca erau fabulatii? Faptele erau consumate, covârsitoarea majoritate a personajelor din acest trecut al lui Mircea Ivanescu au murit demult, imaginea lor poate fi distorsionata fara teama de consecinte.
Macar daca G. Liiceanu ar fi facut efortul de a explora „continentul cultural extrem de indepartat“ de al sau pe care traise poetul si traducatorul pus la zid pentru un sir intreg de delicte de non-combativitate in vremuri de restriste si impins in mod abuziv sa-si dea in vileag betesugul hiatusurilor de memorie. N-am prea inteles ce vrea sa spuna fraza „Ce ar avea de discutat(…) traducatorul lui Heidegger cu cel al lui Joyce?“ Ca ei vorbesc in limbaje diferite, incompatibile? Se intâmplase totusi ca traducatorul lui Joyce (traducatorul lui Joyce! – trei cuvinte care definesc cea mai inalta competenta lingvistica imaginabila si o inzestrare de neintrecut in materie de expresivitate) sa fi publicat si traduceri din Kirkegaard si Nietzsche, Arendt, Susan Sontag, plus romanul lui J. Gaarder, „Lumea Sofiei“, o proba de virtuozitate depasind competenta celor deprinsi sa se exprime exclusiv pe filosoficeste, pentru ca in aceasta scriere destinata adolescentilor, toate conceptele vehiculate de diferitele scoli de gândire sunt transpuse in cuvinte pe intelesul celor fara studii de specialitate. Asadar, nu era in situatia sotiei lui G. Calinescu, caruia acesta i-ar fi dat un tratat de metafizica, pentru a avea – ar fi spus el, potrivit unei anecdote de pe vremea aceea – subiecte de conversatie comune. Mircea Ivanescu stapânea si vocabularul filosofiei. Ii datoram pâna si versiunea româneasca a conceptelor puse in circulatie de Kierkegaard si preluate de Heidegger – principalul domeniu de competenta al lui G. Liiceanu. Era insa la el acasa si in foarte multe alte limbaje – dintre cele mai nobile, dintre cele mai inovatoare – ale culturii scrise. A re-creat pe româneste opere de o mare diversitate, fiecare dintre ele altminteri greu de transpus in alte limbi: Faulkner si T.S. Eliot, Kafka si Musil, Rilke si Scott Fitzgerald, Truman Capote si diversi poeti contemporani englezi si americani, D. M. Thomas si Hermann Broch sunt numai o parte dintre autorii din care a tradus zeci de mii de pagini.
Dar toate astea se pot deduce doar din lista celor peste patruzeci de titluri insirate la sfârsitul cartii sub titlul „Cronologia traducerilor“. Nu si din dialog. G. Liiceanu a preferat sa accepte verdictul lui Mircea Ivanescu despre insignifianta traducerilor lui, rezultat al unei munci de bricoleur efectuata la comanda, cu bucata, un fel de corvoada pentru subzistenta: „Ca nimeni nu mai ia in serios aceste traduceri, facem pariu pe ce vreti. Si eu n-am sa mai fiu de fata, dar o sa constatati ca am avut dreptate. Ca toate versiunile astea românesti, exceptând poate «Zgomotul si furia», n-au sa mai fie retinute(…) din cauza imperfectiilor“. „A, din cauza calitatii traducerii.“. Dupa un sugubat mustrator joc de cuvinte: „Vai, vai vai! Cum diminuati totul! Cum va diminuati! Cum va diminutivati!“, subiectul a fost definitiv abandonat. Nici macar o aluzie la valoarea reala a superbelor versiuni ivanesciene ale unor capodopere ale literaturii engleze si germane, la nepretuitele integrale Kafka si Faulkner, nicio vorba despre Joyce (care transcende de altfel orice discutie despre traduceri, transpunerea lui in alta limba fiind un act de creatie pur).
Toate declaratiile cu limba de moarte ale lui Mircea Ivanescu ascund, sub tonul de badinaj autominimalizator, aceeasi exasperare a omului prea mândru pentru a revendica superioritatea pe care areopagul literelor românesti nu i-a recunoscut-o nici inainte nici dupa 21 iulie 2011. Tânjea dupa desavârsirea al carei etalon a fost, pentru el, genialitatea neimplinita a fratelui sau Emil si resimtea cu durere neputinta de a fi la inaltimea modelului lui. Aceasta inadecvare cu totul si cu totul subiectiva nu-l impiedica totusi sa-si dea seama ca joaca intr-o liga in care cei din jurul lui nu vor avea nicicând acces. Si când declara ca poezia lui nu este luata in serios sau spunea „tot ce stiu este ca „opera“ mea n-are niciun ecou“ , nu avea cum sa-l consoleze replica „eu as fi fericit sa am parte in timpul vietii de un exeget asa cum il aveti dumneavoastra pe Al. Cistelecan“.
Nici in viata, nici dupa moarte, Mircea Ivanescu n-a avut parte de onoruri, nu i s-au consacrat numere de revista, emisiuni de televiziune, nu s-a dat numele lui vreunei scoli, nu i s-au facut funeralii nationale, nu i s-au inaltat statui in parcuri publice. Dar a si fost mereu constient ca nu era de demnitatea lui sa râvneasca la ele. A preferat sa repete ca nici nu le-ar fi meritat, ca a fost un fel de impostor pe toate planurile, ca a facut pe poetul, pe traducatorul profesionist, pe cetateanul onest, când el era de fapt incapabil sa produca poezie, traducea ca un cârpaci si-si datora statutul social protectiei organelor represive pe care le slujise fara ca macar sa stie.
Atitudinea lui de arici zburlit, urâcios, putea fi contracarata – macar pentru a nu-i deruta pe cititori – prin replici din care sa reiasa ce se ascunde dincolo de tepi. De exemplu, cum s-a purtat el cu toti colegii din redactiile pe care le-a innobilat prin prezenta, prin ce se singularizeaza poezia lui, ce comoara de carte buna, impecabil talmacita in cea mai expresiva limba româna ne-a daruit. Si, poate, ce relatie unica a existat intre el si fata-spirt, vioaie, spontana, impetuoasa, spirituala, care a fost cândva Stela. Sau care a fost adevaratul secret (nu stiu daca invatat de la Matei Calinescu, de la Eugen Schileru sau descoperit de el singur) al modului lui de a bea fara sa se imbete: intre paharele de vodca, sorbea, din când in când, o fiola de cofeina, care-i permitea s-o ia de la capat.
„Acum ma duc, Monseniore, sa modelez in materia bruta a discutiei noastre“ i-a spus la sfârsit Gabriel Liiceanu. „Sper totusi sa nu va scap, asemenea siretului din mâna lui Henric.“, a raspuns Mircea Ivanescu, referindu-se la o replica dintr-o poveste pe care tocmai i-o spusese: „E viata, Monseniore, viata care-ti scapa din mâini“.
Si totusi, vai, i-a scapat! Viata lui Mircea Ivanescu nu este in aceasta carte.

 

6 comentarii pentru “Portret Mircea Ivanescu. Un esec ireparabil”

  1. iunie 15, 2012 la 1:56 pm

    In cartea „Mastile lui M. I.”- Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu-autorul exigentul filozof si scriitor face multe afirmatii eronate ,unele chiar false.Sunt convins ca fosta colaboratoare (vreme de multi ani a regretatului Mircea Ivanescu),doamna Felicia Antip prezinta marturii convingatoare si incontestabile
    referitoare la portretul adevarat a celui care a fost Mircea Ivanescu

  2. iunie 15, 2012 la 3:57 pm

    De ce, oare, unii corifei autoproclamati ai culturii romanesti au nevoie de false proptele, adanc si neprofesionist infipte in trcutul soclu al viitoarei lor imagini de exclusuvu sintetizanti ai influentei perioadei comuniste asupra „materiei” imperiului lor de competenta ?

    Si, iarasi, de ce izul unor astfel de manipulari stangace mi se pare asa de cunoscut din „tehnicile” utilizate in exact acea peroada ?

  3. iunie 28, 2012 la 7:50 pm

    Din ce in ce mai penibil acest personaj malefic si inchipuit numit Liiceanu. Daca intrebarile sale induse nu sunt suficiente, el insisita pana sa face de ras…si este facut mensevic. Fiind bolnav de infatuare nu invata niciodata. A ajuns sa redacteze apeluri pentru Ion Cristoiu Eugenia Voda si Corneliu Zelea Codreanu. Iar antisemitismul lui nu mai e latent demult.

  4. iulie 19, 2012 la 10:24 am

    Mircea Ivanescu „s-a prelins” si in locuinta mea din Brasov cu ocazia unei scurte vizite; mai tarziu am aflat ca mi-a scris o poezie pe care insa nu am citito niciodata. Am tradus in limba maghiara si am publicat trei poeme de ale sale de care sunt foarte mandra. In ceea ce priveste cartea lui Gabriel Liiceanu am citito cu mult interes. S-ar putea ca d-l Liiceanu sa fie un „gafeur” literar; consider totusi ca in cartea sa „Mastile lui M.I” figura scriitorului apare viu si real, spre folosul si bucuria noastra, sesizabil cat de cat, apropiindu-l de noi pe cel ce si dupa moarte are tendinta de a disparea(vanish), aidoma celebrei pisici, cu numai celebrul „a grin without a cat”.

  5. martie 19, 2013 la 10:53 am

    Autoarea, Felicia Filip, a murit si ea de curand. RIP Mirecea Ivanescu si Felicia Antip!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper