Plenitudinea benefica a culturii

Un articol de DORU MARGINEANU

Pentru oricine constientizeaza efemerul fiintei, speranta din concluzia excelentului editorial „Cursa finala“1, ca salvarea de flagelul nemilos al îmbatrânirii o putem gasi în cultura, reprezinta o salutara încurajare. Acum, însa, când prin mass-media se propaga atâta pseudo-cultura si incultura, aceasta afirmatie poate surprinde în prima instanta, dar ea ne îndeamna în acelasi timp sa revedem ce este de fapt speratul elixir. Avem astfel prilejul de a ilustra ideea – de mult exprimata, dar adesea ignorata – ca a considera drept cultura doar literatura, artele si disciplinele umaniste reprezinta restrângerea unei realitati mult mai bogate.
Bagajul individual de cultura generala este exprimat sugestiv de nostimul si cunoscutul aforism „cultura este ceea ce ramâne dupa ce ai uitat tot ce ai învatat“, numai ca termenul „cultura“ are peste o duzina de acceptiuni, atât generale cât si specializate. Comun tuturor sensurilor termenului este faptul ca desemneaza fenomene si activitati umane de creatie (literara, artistica, stiintifica, materiala de felurite tipuri, sport) ce nu decurg exclusiv din genetica speciei noastre. Acceptiunea cea mai larga, direct legata si de etimologia cuvântului, deriva din metafora agricola utilizata înca de Cicero pentru îmbunatatirea umana prin educatie – cultura animi – echivalentul spiritual al cultivarii ogorului.
Limitele capacitatilor individuale omenesti si expansiunea mereu accelerata a volumului de informatie din toate domeniile au facut ca dupa uomo universale al Renasterii sa se produca o separare crescânda a disciplinelor literar-umaniste de cele stiintifice, numite pâna la mijlocul secolului 19 „filozofia naturii“. Omul universal din quattrocento si cinquecento, al carui prototip emblematic ramâne Leonardo da Vinci, putea „sa faca orice lucru pe care îl dorea“, dupa expresia unui reprezentant al acelei specii de mult disparute. Dar, dupa secolul al 17-lea, doar în mod cu totul exceptional au mai existat personalitati ca Thomas Young (1773-1829), profesor de filozofie naturala la Londra, cu contributii fundamentale în fizica solidelor si a lichidelor, optica si optica fiziologica, medic autor de tratate de clasificarea bolilor si cu descoperiri importante în hemodinamica, dar si unul dintre primii descifratori ai hieroglifelor egiptene de pe piatra din Rosetta, autor al unei reguli de acordare a instrumentelor muzicale si cel care a introdus termenul „limbi indo-europene“! Thomas Young, care la 16 ani stapânea peste zece limbi, a fost desigur un geniu exceptional, dar el a fost si ultimul savant universal2. Separarea domeniilor a accentuat, cu precadere în ultimul secol, distinctia între savant (eruditul din stiinta) si literat. Adesea, doar acesta din urma este identificat ca intelectual, în timp ce savantului i se concede atributul de specialist, iar perceperea fiecareia din aceste categorii variaza mult în functie de sistemul social. În situatiile cele mai tragice, de genul regimului khmerilor rosii din Cambodgia între 1975-1979 si a revolutiei culturale provocate de Mao începând din 1965, ostilitatea fata de educatie în genere a dus la o egala brutalitate fata de orice profesionist ne-manual, toti fiind perceputi ca dusmani (vezi si sloganul de jalnica celebritate al mineriadelor „noi nu gândim, noi muncim“!). Dincolo de astfel de extreme, se poate constata ca în general regimurile dictatoriale suporta sau chiar cultiva specialistul, de a carui competenta au nevoie si pe care conteaza sa-l foloseasca (cel mai adesea în scopuri belicoase!), în timp ce intelectualul este a priori suspect, înainte de a fi eventual „domesticit“ spre înhamare în alaiul propagandistic. În cazul României, despre cât de dispusa la înhamare s-a aratat o mare parte din elita intelectuala prinsa dupa 1930 în „Capcanele istoriei“, gasim o excelenta prezentare în cartea cu acel titlu a lui Lucian Boia. În democratiile occidentale, în descendenta Iluminismului, intelectualul a jucat adeseori rolul constiintei publice cele mai progresiste, asa cum a fost în cazul „afacerii Dreyfus“, însa si cu riscul – foarte evident la intelectualitatea franceza a anilor 1950 si 1960 – ca tendinta obsesiva de stânga sa faca din intelectuali straluciti (ca Jean Paul Sartre) unelte inconstiente ale politicii expansioniste a Uniunii Sovietice.
O deosebita relevanta pentru semnificatia culturii într-o societate cu ilustra traditie, asa cum este tara lui Shakespeare, Newton si Darwin, a avut si continua sa aiba un eseu din 1959 al fizico-chimistului si romancierului britanic Charles Percy Snow, intitulat „Doua culturi“ („The Two Cultures and the Scientific Revolution“, Cambridge University Press, Londra). În acel eseu, Snow a dezvoltat ideea ca viata intelectuala a societatilor occidentale s-a divizat în doua grupari tot mai polarizate: intelectualii literati si oamenii de stiinta. Snow a descris separarea celor doua grupuri printr-o „prapastie de neîntelegere reciproca“, literatii având convingerea ca oamenii de stiinta sunt doar specialisti insensibili la esenta conditiei umane, iar oamenii de stiinta considerând ca intelectualilor literati le lipseste perspectiva de viitor si grija pentru progresul omenirii. Din discutiile directe cu un mare numar de profesionisti ai stiintei, Snow constatase ca o mare parte a acestora practic nu citesc literatura si nu frecventeaza arta, cu exceptia muzicii. Însa el a putut constata în egala masura si ca majoritatea intelectualilor cu aleasa educatie literara ignora complet cele mai fundamentale achizitii ale stiintei, având fata de aceste performante majore ale spiritualitatii umane o postura echivalenta cu a cuiva care nu ar fi citit nimic de Shakespeare.
În mod foarte semnificativ, tot în 1959, si tot în Anglia, a aparut o carte de o factura aparte, ce reprezinta exact exceptia care confirma (!) observatiile lui Snow: un amplu eseu care traseaza epopeea imaginii despre Univers a omenirii din Antichitate în epoca moderna, scris nu de un istoric al stiintei sau filosof profesionist ci de un celebru reporter si romancier. Este vorba de „The Sleepwalkers: A History of Man’s Changing Vision of the Universe“ de Arthur Koestler, aparut în România sub titlul „Lunaticii. Evolutia conceptiei despre univers de la Pitagora la Newton“ (Humanitas, 1995), într-o excelenta traducere si prezentare de Gheorghe Stratan. Arthur Koestler – proscris în lumea comunista pentru cea mai celebra scriere a sa, romanul din 1940 „Întuneric la amiaza“ care descrie teroarea stalinista din patria sovietelor – era în 1959 deja un autor de notorietate mondiala, a carui viata a fost ea însasi un adevarat roman de aventuri. Cu „Lunaticii“, el a surprins publicul larg prin descrierea vie si pasionanta a framântarilor umane si a zigzagurilor ideatice prin care s-a constituit pe parcursul câtorva milenii imaginea noastra despre cosmos, iar cititorilor cu pregatire stiintifica li s-a impus atât prin amploarea documentarii istorice cât si prin rigoarea si profunzimea rationamentelor fizico-matematice. În prefata superbului sau eseu, acel scriitor de mare talent, care facuse si studii politehnice, evoca si deplânge starea de „razboi rece între disciplinele stiintifice si cele umaniste“ mentinuta de polarizarea sistemului educational. Opusul sau este cea mai convingatoare demonstratie ca deplina cultura care sa integreze firesc literatura si stiinta este posibila si fascinanta. Sa mai amintim si faptul ca în 1976 Koestler a mai publicat înca un eseu de aceeasi factura, dar de anvergura mult mai restrânsa „The Thirteenth Tribe: The Khazar Empire and Its Heritage“, în care talentul literar si eruditia stiintifica se potenteaza reciproc, dar teza acelei carti privind originea kazara a majoritatii populatiei evreiesti actuale a trezit o explicabila contestare.
Revenind la eseul lui C. P. Snow despre separarea regretabila dintre cultura literara si stiinta, amploarea impactului pe care l-a avut explicitarea acelei realitati e ilustrata atât de intrarea în utilizare comuna a conceptului „doua culturi“, cât si de faptul ca Aldous Huxley a reluat în 1963 problema relatiilor dintre arta si stiinta într-un eseu intitulat „Literatura si stiinta“, în care a analizat asemanarile si diferentele dintre limbajul stiintific si cel literar si influenta fiecaruia asupra celuilalt. Fiindca celebritatea lui Aldous Huxley este datorata nu doar romanului „Punct Contrapunct“ ci, în egala masura, si romanului de fictiune stiintifico-fantastica (anticipatie?) „Minunata lume noua“, este locul sa remarcam ca peste prapastia de neîntelegere dintre cele doua culturi, evocata de Snow si de Koestler, o punte a reprezentat-o de la Jules Verne încoace literatura de science fiction. Iar cui ar putea vedea un semn de minoritate calitativa în faptul ca adolescentii formeaza majoritatea cititorilor lui Jules Verne si a povestirilor stiintifico-fantastice ale lui H.G. Wells i se poate aminti ca adolescenta este vârsta maximei sensibilitati si a deplinei plasticitati de dinaintea specializarilor care vor restrânge orizontul… viitorului batrân!
Din fericire însa, îngustarea, cu vârsta, a orizontului de interes cultural, desi extrem de raspândita, nu este totusi o fatalitate. O ilustrare perfecta a plenitudinii culturale nesupusa uzurii timpului ne-o ofera un recent volum al lui Jean d’Ormesson, intitulat „Lumea e în fond ceva ciudat“ („C’est une chose étrange à la fin que le monde“, Robert Laffont, Paris, 2010). Este raspunsul acestui intelectual sclipitor, nascut în 1925, la întrebarea „de unde venim, unde mergem si ce facem pe acest Pamânt“. Membru în Academia Franceza înca din 1973, Jean d’Ormesson este considerat scriitorul în viata preferat al francezilor si probabil singurul „nemuritor“ pe care lumea îl recunoaste pe strada. Caci acest romancier prolific si cronicar asiduu, despre care s-a scris ca „e citit cu placerea cu care bei sampania“, aristocrat prin nastere si prince de l’esprit prin calitatile proprii, este o adevarata personificare a spiritualitatii franceze în ipostaza ei eleganta si fericita. La întrebarea primordiala de mai sus, d’Ormesson raspunde parcurgând odata cu cititorul drumul de descoperiri ideatice care – chiar daca nu au schimbat conditia umana de a te naste, a suferi si a muri – au schimbat mereu felul de a gândi si a trai al omenirii.
Aceasta reparcurgere a drumului omenirii este intitulata „roman“, desi unicele personaje active sunt naratorul însusi si Dumnezeu, pentru care d’Ormesson utilizeaza numele „Vieux“ (Batrânul), cu care L-a desemnat Einstein într-o scrisoare celebra catre un alt mare fizician. Itinerariul în timp urmeaza succesiunea realizarilor definitorii pentru omenire, de când hominizii bipezi au început sa fabrice instrumente, sa stapâneasca focul si sa priveasca uimiti spre cer, pâna la cele mai subtile realizari ale spiritului uman. D’Ormesson ne plimba cu o eleganta usurinta de la Vedele si Upanishadele sanscrite, Cartea mortilor egipteana si Epopeea lui Ghilgames sumeriana, la Critica ratiunii pure a lui Kant si la mari autori moderni, trecând prin Platon, Aristotel, Sfântul Augustin, Toma d’Aquino si multi altii. In mod firesc, parcurgerea unui traseu ideatic atât de variat si dificil nu poate fi realizata fara un ghid antrenant si sigur, asa cum este savantul literat si filosof. El ne releva cu superba usurinta noi perspective iluminatoare, de genul aceleia ca toata literatura europeana, de la Virgiliu la James Joyce, trecând prin Dante, Cervantes, Shakespeare si Goethe, este doar o nesfârsita continuare cu mijloace diferite a Iliadei si Odiseei, în care se gasesc deja toate temele (razboiul, calatoriile, iubirea, fatalitatea, curajul, rivalitatea etc, etc) pe care literatura mileniilor de dupa legendarul Homer doar le-a reluat si extins.
O astfel de cuprindere a culturii mondiale impresioneaza, dar nu este surprinzatoare la un normalian agregat în filosofie, devenit presedinte al Consiliului international de filosofie si stiinte umaniste al UNESCO. În schimb, este extrem de rar ca un intelectual de factura umanista sa stapâneasca si evolutia cunostintelor si a ideilor despre natura în profunzimea pe care o arata autorul acestui „roman al Universului“. Caci d’Ormesson evoca cu spontaneitatea si savoarea unui cunoscator avizat cele mai variate aspecte ale întelegerii de catre om a naturii careia îi apartine. El creioneaza aparitia conceptiilor cosmogonice mai întâi ca mitologie, apoi prin constructii intelectuale menite sa reflecte mediul înconjurator si ne prezinta începuturile matematicii cu Thales si Pitagora. Evolutia astronomiei este schitata de la Ptolemeu, la Copernic, Kepler, Galilei si la legea atractiei universale a lui Newton, iar mecanica cereasca de la Laplace pâna la expansiunea Universului presupusa de Lemaître si demonstrata de Hubble. Este amintita si disputa corpuscul – unda ce l-a opus pe Newton lui Leibniz si Huygens referitor la natura luminii, disputa rezolvata în mecanica cuantica si ondulatorie. In ceea ce priveste organismele vii, este schitata cunoasterea vietuitoarelor de la Linné si Cuvier la transformismul lui Lamarck, iar teoriei evolutiei din „Originea speciilor“ a lui Darwin i se da atentia justificata de cutremurul ideologic pe care l-a provocat. Cu aceeasi pertinenta sunt evocate si subtilitatile fizicii moderne care au marcat profund imaginea despre lume, cum ar fi relativitatea lui Einstein, principiul complementaritatii corpuscul-unda (al lui Bohr) si cel de nedeterminare (al lui Heisenberg).
Sa nu se creada însa ca d’Ormesson ne ofera o mini-enciclopedie utilizabila ca sursa rapida de informatie, caci cartea sa nu este scrisa pentru a instrui, ci pentru a îndemna la reflectie si a propune o întelegere esentiala a lumii. De aceea, istoria nu e înfatisata în vreo succesiune cronologica de evenimente, iar personalitati istorice dintre cele mai marcante abia daca apar. De exemplu, Napoleon nu apare decât tangential, ca ocazional interlocutor al marelui matematician Laplace. În schimb, Newton este amintit de peste douazeci de ori! Dar, desi în acest „roman al Universului“ oamenii de stiinta si ideile lor sunt atât de frecvent evocati, cartea lui d’Ormesson nu este confundabila cu eseurile de popularizare si de istorie a stiintei, care constituie un gen relativ nou de literatura, de autentic interes cultural. Scrise adesea de specialisti de vârf care gasesc placerea de a se adresa unui public mai larg decât doar confratii de activitate si o fac cu eruditie si cu talent literar, numeroase astfel de eseuri au o audienta considerabila. De la „Omul, acest necunoscut“ de Alexis Carrel (1935), la „Ce este viata?“ de Erwin Schrödinger (1946) si la „O scurta istorie a timpului“ de Stephen Hawking (1988) se pot cita destule exemple de scrieri de mare succes ale unor eminenti oameni de stiinta, ca fizicianul George Gamow, care exceleaza în a prezenta unui public larg problematica diferitor domenii stiintifice sau care, precum Jacques Monod în „Hazard si necesitate“ (1970) cultiva din plin reflectia filosofica.
Distinct de toate acestea însa, cartea lui d’Ormesson este o scriere de factura universalista a unui mare romancier si are farmecul aparte de a fi mult mai mult decât o prezentare atragatoare a unor subiecte dificile. Ea este dovada bucuriei pe care cultura în plenitudinea ei o poate propaga de la un fericit „emitator“ la norocosii „receptori“. Iar aceasta bucurie elevata, chiar daca nu poate împiedica timpul sa îsi exercite implacabilul efect si asupra fiecaruia dintre noi, ne poate oferi un tonic benefic în „cursa finala“ a vietii. Caci, nu este putin lucru sa spui, odata cu octogenarul Jean d’Ormesson: „Am avut noroc. M-am nascut si nu ma plâng. Desigur, voi muri, dar pâna atunci traiesc“.

3 comentarii pentru “Plenitudinea benefica a culturii”

  1. iulie 3, 2012 la 9:27 pm

    Dorule,
    Ti-ai gasit o noua profesie.Cred ca asta este profesia inimii.
    Nu-i rau deloc. Bravo!
    Felicitari

  2. iulie 5, 2012 la 9:44 am

    Idei interesante! Unele au fost si pentru mine subiecte de reflexie, dar tu ai prezentat si o documentare extinsa.Felicitari pentru punerea in atentie a acestora!

  3. august 3, 2012 la 7:37 am

    Minunat eseu despre cultura in toalitatea ei, nu doar umanista ci si stiintifica! Felicitari, draga Doru si multumesc pt. cartea lui d’Ormesson din 2010, pe care mi-o voi procura imediat. E unul din scriitorii mei preferati (de limba franceza) si „ma-nteleg” foarte bine cu el.

    Cu drag

    Ruxi

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper