O tara hilara

Un articol de Constantin Stoiciu

Dincolo de criza care nu se va sfârsi prea curând si în niciun caz asa cum se asteapta empaticii autohtoni ai neoliberalismului, dincolo de viitorul sumbru al Greciei posibil expulzata din Europa si tot atât de posibil cu grave consecinte în lume si cu precadere în Balcani, dincolo în sfârsit de crimele, jafurile, violurile, copiii morti nascuti fara picioare, într-un cuvânt monstruozitatile care fac gloria si mizeria presei, televiziunii si radiourilor, România e totusi o tara hilara. Citindu-i pe unii si pe altii, hilara intelectual si politic, se întelege. Cel putin în aceste zile de sfârsit de primavara. Cel putin de departe.
La început au fost noul guvern, cam cârpit, schimbarile rapide din functie ale celor colorati în portocaliu, numerosi, si disputa ramasa în suspensie cine si unde si cum reprezinta România. A trecut aproape neobservata hotarârea de a cumpara cinci avioane fara pilot (drone) americane pentru a supraveghea probabil miscarea norilor si de a contribui cu 500.000 de euro suplimentari la eforturile de razboi ale sfintei aliante decrepite NATO ; de obicei refractar la orice cheltuieli nesabuite ale servililor guvernanti români, Fondul Monetar International, care tine tara sub perfuzie financiara, n-a avut, se vede, nimic împotriva de asta data. Au urmat excitatia nationala cu Mandinga, fustita si pantalonasii ei, si cea cu româno-canadianul Bute si centura lui de campion pierduta. E abia la început fudulia pentru scenariul filmului si al premiului de interpretare câstigat la Cannes de cuplul de lezbiene ce se morfolesc în mânastirea pierduta într-o vale mioritica, dovada ca cinematograful nostru e facut pentru alte sensibilitati si moravuri. Toate aceste ispravi si altele cam de aceeasi natura pe fondul zvonului pe cât de îngrijorator pe atât de hazliu ca un mare pericol pândeste sarmana noastra tara : Restauratia! A comunismului, de buna seama! Un comentator mai sensibil se întoarce fara sa stie prea bine de ce si mai adânc în istorie, la fanarioti, si abia mai respira de spaima si de indignare.
Pornit de dincoace ocean, zvonul restauratiei comunismului a prins, a luat proportii, înca putin si va deveni o certitudine; înca una din certitudinile care înveselesc românul de pretutindeni. Douazeci si doi de ani dupa ce a fost adânc îngropat, condamnat si pus la stâlpul vesnicei infamii, dupa ce a hranit si continua sa hraneasca o liota de istorici, analisti si soareci de arhive, dupa ce scriitorii si cineastii s-au  întrecut si se întrec sa-si povesteasca suferinttele si sa-i rascoleasca spre deliciul Occidentului mizeriile, cadavrul înspaimântator, dezgustator, rau mirositor al comunismului ar fi asadar pe cale sa fie reînviat.
Deposedat fara menajamente de privilegiul de gropar de serviciu al comunismului, binefacatorul benevol de dincoace de ocean al României, celebrul profesor, autor si om de stiinta care-i lamureste pe tinerii ignoranti americani cine au fost, printre alti stricatori de constiinte, Marx, Ceausescu si Che Guevara, si-a anuntat odata cu expedierea si întretinerea zvonului restauratiei disponibilitatea teoretica pentru a pune cât mai repede capat jocului românesc de-a istoria; trebuie sa fie destul de putin ocupat cu treburile universitare de vreme ce, de dimineata pâna noaptea târziu, zi de zi, cu o grija de maniac, daca nu cumva, în asteptarea dronelor, i s-a repartizat supravegherea tarii si respecta constiincios contractul, comenteaza tot ce se întâmpla în România si amendeaza prompt, vehement si cu vaste bibliografii, ce i se pare ca nu corespunde indicatiilor si asteptarilor lui, fara a mai pune la socoteala autoglorificarea la cea mai mica ocazie si flecareala cu forumistii care-l flateaza.
Speriat totusi ca amicii politici ai anilor din urma, „intelectualii lui…“, îl vor abandona din oportunism, lichelism sau lejeritate – e de presupus ca-si aminteste usurinta cu care se fac si desfac amicitiile conjuncturale pe meleagurile ti în cartierul unde s-a nascut – s-a grabit sa-i declare unuia dintre ei iubire si admiratie patimase, sa-i aminteasca altuia dedicatia onctuoasa dintr-o carte destinata posteritatii si sa faca un apel patetic la solidariate si rezistenta. Cel cu iubirea si admiratia n-a dat pentru moment semne de viata, tace de altfel de multa vreme, ocupat cu afacerile si meditatiile despre pacatele plebei, cel cu dedicatia s-a pomenit laudând un alt amic din grup care-i plateste cu bani publici traducerile si calatoriile, iar la apelul la solidaritate si rezistenta s-a ales târzior, dar încurajator, cu un singur raspuns.
„Decapitare politica“, scrie asadar, grav si scârbit, amicul în chestiune despre deposedarea amicului de dincoace de ocean de cadavrul comunismului. Cum spuneam, citindu-i pe unii si pe altii în aceste zile de sfârsit de primavara, România intelectuala si politica are un haz nebun.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper