O revolta

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Se discuta mult si generos despre prezenta româneasca din acest an la Cannes. Cum în ziua de azi nu se mai poate fara marketing si cum vara nu predispune în general la meditatii serioase despre totalitarismul religios si celalalt totalitarism, comunismul (pentru a cita un critic francez), cu atât mai mult vara româneasca rezervata micilor, berii si ce vine cu, filmul dublu premiat nu va ajunge pe ecrane decât la toamna. Citeam mai zilele trecute despre acelasi festival din 1968. Claude Lelouche, Claude Berri, Roman Polanski, Orson Welles, Louis Malle si actorul Jean-Pierre Léaud hotarasc sa sustina revolta studentilor începuta la Paris. François Truffaut si Jean-Luc Godard urca pe scena si împiedica proiectarea unui film. Cinci zile mai târziu înainte de a se termina oficial, Festivalul se sabordeaza. Niciun palmares în acel an, ci doar o dovada culturala de solidaritate cu o miscare revendicativa a tineretului intrata cel putin în istoria Frantei. Exista în acei ani de Razboi Rece si un festival al filmelor pentru tineret, care se desfasura anual, în alternanta la Cannes si la Gotwaldov, în Cehoslovacia. Pentru istoricii cinematografului românesc, daca mai exista, „Diminetile unui baiat cuminte“ a câstigat în 1967 premiul pentru scenariu.
Istoria a luat-o razna de atunci. Cinematograful si gusturile cinematografice s-au schimbat, moravurile de asemenea. Greu de imaginat astazi ca imensele masinarii culturale care sunt festivalurile internationale de tot soiul si turneele grupurilor muzicale si ale cântaretilor mai mult sau mai putin celebri mai pot fi oprite pentru a privilegia spectacolul strazii acolo unde exista. Greu de imaginat, de asemenea, ca un creator sau altul ce-si datoreaza conditia masinariei culturale de inventat celebritati mai are curajul si demnitatea de a musca mâna care-l hraneste si de a se solidariza cu strada revoltata.
Dupa doua referendumuri consacrate suveranitatii pierdute (1981, 1995), provincia francofona si canadiana Quebec s-a refugiat pâna în primavara acestui an într-o particulara pasivitate, monotonie si somnolenta politica si sociala. Guvernele s-au succedat fara mari schimbari, neoliberalismul s-a instalat fara consecinte prea grave, criza nu si-a aratat înca dezastrele ascunse. O societate a bunului-simt, dupa parerea comentatorilor oripilati de surprinzatoarea „primavara de artar“ a elevilor si studentilor care au ocupat de patru luni strazile indignati de triplarea taxelor scolare hotarâta de guvernul liberal al provinciei si îngrijorati de perspectiva unui viitor sumbru. Determinarii lor, guvernul a raspuns cu o lege speciala care suspenda de facto libertatea de expresie, dreptul de asociere si de manifestatie. Micul patrat rosu din  stofa arborat de tineri si de simpatizanti a devenit, în ochii politiei, un „simbol revolutionar“. Daca la început miile de manifestanti erau împrastiati cu gaze lacrimogene, cu grenade asurzitoare si lovituri la întâmplare cu bastoanele, de câteva saptamâni politia aresteaza în grup sub pretextul blocarii circulatiei si amendeaza usturator individual.
Radicalizarea ideologica a Québecului înca nu s-a petrecut, dar polarizarea societatii a capatat accente feroce. Pentru filozoful francez Alain Badiou, fost leader al revoltei din mai 1968, care nu-si reneaga trecutul maoist, ceea ce se întâmpla în Québec reprezinta de fapt o rezistenta brutala si justificata la fenomenul mondial conform caruia modelul economic al companiilor trebuie sa fie aplicat tuturor activitatilor umane, oricare ar fi ele. Demonstratiile continua, seara de seara, clasice, în pielea goala, pe biciclete, un adevarat spectacol al strazii menit sa se impuna atentiei. Arestarile si intimidarile, de asemenea. Concertul nocturn oferit de simpatizantii revoltei, începând cu ora 8, în fiecare seara, al lovirii tigailor, cratitelor si a tobelor improvizate e interpretat de comentatori fie ca expresie a unei jubilari colective si a unei sfinte furii, fie ca o diversiune, o confirmare a pasiunii întregii populatii a provinciei pentru festivalurile dedicate muzicii, râsului si umorului. Fiindca, vara venitã, Montrealul se transforma de ani de zile într-o imensa scena a numeroase festivaluri: de muzica (Francofolie), al teatrului si dansului (TransAmerica), al râsului (Juste pour rire), al jazului, al filmului!
Elevii si studentii, tinerii români nu sunt indignati sau, daca sunt, strada nu-i atrage, ei nu cred, cum credeau tinerii francezi, ca sub asfalt si pavaj e plaja, nici macar plaja de la Marea Neagra, si nici cum cred tinerii din Québec cã revolta lor a trezit o societate adormita.

P.S. Autorii celor doua masacre din Siria, în care au murit zeci de civili, femei si copii, nu sunt deocamdata cunoscuti, observatorii ONU ancheteaza. În aceeasi perioada, trupele NATO din Afganistan au ucis câteva familii de civili, femei si copii. Ce-i drept, NATO si-a prezentat scuze.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper