O experienta marunta? Transilvaneanul Herman Axl isi aminteste despre razboi

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Memoria razboiului este, în general, selectiva; dar mai selectiva este aceea a omului umil, om care pe timp de conflict este motivat doar de dorinta de supravietuire. Veteranul Herman Alx (1) se bucura ca nu a fost implicat în lupte, ca nu a ucis în ultimul razboi mondial. Religiozitatea l-a ferit de excese, de implicare. Poate de aceea nu a retinut detaliile unor episoade care, de altfel, sunt dramatice. Frica de trecut si, poate, lipsa unei imaginatii bogate, lipsa simtului tragicului i-au sters din memorie detaliile semnificative, ceea ce face ca naratiunea oferita de el sa aiba o anumita liniaritate. La aceasta se adauga si senectutea care curata de patimi si de frustrari.
Se pare ca veteranul intervievat de noi nu a fost atins nici de absolutul mortii, caci sângele si moartea nu apar în amintirile sale. Absenta acestora se datoreaza concentrarii oarecum egoiste asupra propriei existente, si mai putin eclipsarii datorate trecerii timpului. În razboi, oamenii simpli au fost mult mai priceputi în a-si construi o anumita securitate emotionala, chiar daca aceasta însemna si înstrainarea de realitatea razboiului. De cele mai multe ori, Axl a ocolit descrierea unor episoade istorice sensibile pentru el, ca minoritar. În schimb, a insistat asupra conditiei sale umile, apelând la o forma comuna de deresponsabilizare.
Între frontiere de tot felul
„Am copilarit în orasul Huedin într-o familie modesta, cu venituri mici. Nu prea aveam bani deoarece în acea vreme era foarte greu sa muncesti, iar banii erau foarte putini… de abia ne ajungeau sa traim. Dar niciodata nu am rabdat de foame. Am facut clasele primare în Huedin, îmi placea mult cartea, dar nu s-a putut sa ma duc mai departe pentru ca, asa cum v-am mai spus, nu aveam bani.
Pe vremea mea, cine nu avea bani era obligat, daca era la oras, sa se bage ucenic pe undeva, iar daca era la sat si nu avea pamânt era… sluga. Asa era peste tot… stiu ca sasii din Ardeal aveau asa slugi, români saraci sau tigani mai linistiti care lucrau pe leafa si pe schimburi de haine si pe doua perechi de bocanci pe an, si care dormeau în grajd cu vitele. La noi, lucrau la mosier, ca nobili nu prea o mai ramas.
Pai… prima mea draguta a fost Ildikó, o fata din orasul meu, foarte frumoasa fata (râde cu sfiala, n.n.)… eram tare tânar atunci, cred ca a fost prin 1935, aveam 15 ani pe vremea aia. Dar a trebuit sa o las în Huedin, deoarece eu am plecat la Cluj sa muncesc ca sa îmi ajut familia. Ea nu m-o asteptat. Am lucrat ca ajutor la atelierul unui tâmplar, iar dupa doi ani am ajuns ucenic la el, se numea Ferencz si era un tâmplar foarte bun, dar era cam zgârcit cu plata…Si atunci era ca acum, toti doreau sa faca avere (ofteaza a paguba, n.n.). Eu îmi vedeam de treaba, nu ma interesau neîntelegerile.
Anul 1940 mi-a schimbat de tot viata, eu eram maghiar, dar nu aveam nimic cu românii, ba din contra, aveam multi pretini români (prieteni, n.n.)… poate nu credeti, dar în Hedin, în copilaria mea, erau mai multi români decât acum. Eu nu m-am bucurat când Ardealul (Transilvania de Nord, n.n.) a revenit Ungariei, pentru ca stiam ca oricui va fi Ardealul, oamenii ca mine nu o sa o duca mai bine… la fel cum e si acuma. Erau tulburari mari, dar prea multe nu am vazut, eram un om marunt, mai mult auzeam zvonuri. Zic ca mi-o schimbat viata pentru ca am simtit razboiul, si nu am mai avut speranta de mai bine. În perioada maghiara (se refera la regimul horthyst, n.n.) am continuat sa muncesc în Cluj, lucram tot ce se gasea, am fost zidar si tinichigiu, si am trait greu… Dar am trait, îmi ajutam cum puteam familia, si câteodata si neamurile care se descurcau tot greu… ca si noi.
Un soldat umil, o victima tacuta
Era în anul 1945 (se refera, desigur, la anul 1944, n.n.), aveam numa’ 20 de ani si am fost încorporat cu forta în armata germana ca copil de trupa… ca soldat neinstruit am participat la retragerea armatei germane. Nemtii ne tot ziceau ca ne retragem, dar o sa venim înapoi… si ca „lasa, ca le aratam noi rusilor !“… Dar, cine mai credea… Neamtu’, daca nu ascultai de el te si batea… sau era si mai rau.
Pai, nemti am cunoscut de când eram mic, în Cluj erau foarte multi sasi. Dar prima oara am vazut soldati germani în 1940, daca îmi amintesc bine era la parada de intrare a armatei maghiare în Cluj, pe lânga soldati maghiari mai erau si ofiteri nemti (2). Pe vremea aceea nu aveam nici o parere despre ei. Atunci, m-am uitat si eu la parada (este de mirare faptul ca intervievatul nu a retinut mai multe imagini din eveniment, maghiarii clujeni au primit cu entuziasm frenetic trupele germano-horthyste care au intrat în Cluj într-o parada stralucitoare; a uitat si de adunarea populara din piata catedralei Sf. Mihail, n.n.)
Prima oara când am auzit ca se vorbeste mult despre nemti si cum ca ar veni pe la noi mai multi a fost în 1944 când toata lumea vorbea de retragerea armatei germane, însa pe mine nu m-a atins deloc acest lucru, deoarece eram prea ocupat sa îmi vad de ale mele, când ai o familie de tinut nu te mai gândesti tu la altii si nu te mai intereseaza nici razboiul, ca, vorba aia, „razboiul a fost razboi si va mai fi, noi sa fim sanatosi“… asa gândeam atunci. Când am început sa vad camioane si tancuri germane în numar tot mai mare în Cluj, m-am gândit ca o fi ceva bai, dar nu am stat eu sa socot ce-o fi, am auzit doar ca România a iesit din razboi si lupta cu Germania si Ungaria. Ca tot omu’, mi-am dat seama ca frontul se aproprie de Cluj, dar asa e omu’, în loc sa plec si io acasa sau cât mai departe, am ramas în Cluj, eram tânar si fara stiinta (râde stingherit, n.n.)… Acum, daca as fi acolo, as pleca cât mai departe… buni soldati erau nemtii, da’ când auzeau de rusi, deja începeau sa vorbeasca doar între ei si unii chiar sa tremure. Si mie mi-a fost frica, stiam de la tata ca numa’ omu’ prost e fara frica de razboi.
Mai urât de rusi ca de nemti
Cu nemtii am lucrat fel si fel de obstacole, am facut si poduri false, am blocat drumul ca sa oprim armata rusa. Am ajuns pâna în localitatea Graz din Austria. Acolo am fost peste 1 000 de soldati, chiar si din mai multe tari balcanice. Am fost parasiti de ofiteri germani… astia au fugit prin paduri… si-au abandonat hainele militare germane. M-am speriat rau când ne-au lasat singuri în mijlocul câmpului si au fugit în padure, nimeni nu stia ce sa faca. Eram ca oile ramase fara cioban. Apoi am fost înconjurati de armata rusa, am fost controlati si am predat armele pe care le aveam. Încolonati, si dupa un drum de multe zile, am fost dusi într-o scoala din Ungaria… unde am fost spalati, tratati de paduchi, tunsi si am schimbat hainele. Atunci i-am vazut pe rusi, oameni pogan (probabil pogány, adica pagâni, atei, n.n.), rosi la fata, ne-am speriat toti, credeam ca o sa ne puste! Când am vazut ca ne duc sa ne spele si sa ne schimbe de haine, am început sa îmi viu în simturi, dar repede cum s-o întâmplat asta si ne-o bagat în vagoane si drept în Siberia ne-o azvârlit. Cam dupa doua saptamâni de la prindere o fost asta. Si timp de 20 de zile am mers pâna am ajuns în Siberia, la 3 000 de kilometri de Moscova. Acolo a fost greu… munca si frig peste masura, mâncare putina si proasta. Da’ am scapat si pâna la urma am ajuns sa-mi fie mai urât de rusi ca de nemti… Da’ nu de toti rusii… ca mai sunt si oameni buni.
Mi-o fost urât numa’ de aia care erau rai, care se purtau urât cu noi, da’ o fost si oameni care s-o purtat frumos cu noi, ne-o dat de mâncare, haine de îmbracat… (suspina, n.n), da’ ce sa ai a face… asa ne-o fost scris de acolo de sus, sa ne ducem crucea!
Acolo, am locuit în baraci si am lucrat în colhoz si la taierea de lemne în paduri la o temperaturã de -35 de grade. Numa’ în anul 1947 am fost eliberat si am ajuns în România, unde am mai efectuat si trei luni în brigada U.T.M, la santierul de tuneluri si cai ferate. La sfârsitul anului 1947 m-am angajat la Cooperativa Muncitoreasca din Huedin, unde am lucrat pâna în anul 1986, de când m-am pensionat. Acum, în prezent, locuiesc în orasul Blaj, la familia baiatului meu“.

Cam atât si-a adus aminte veteranul si, cum are si sanatatea subreda, nu stim daca mai avem prilejul sa îl ascultam. Ne multumim cu experienta lui relativ limitata relatata în aceasta poveste, relevanta, însa, în foiletonul nostru cu interviuri luate unor veterani de razboi.
Povestea lui Axl este plasata într-o epoca tulbure, de ura, de razbunari, epoca asupra careia si astazi plutesc omisiunea istoricilor, partizanatele istoriografice si politice, deresponsabilizarile. Simptomatice, în opinia noastra, sunt referirile istoriografiilor româna si maghiara la crimele de razboi de la Huedin (uciderea protopopului ortodox Aurel Munteanu, promotor al românismului si activist astrist, a fost ucis la începutul lunii septembrie 1940 de un grup de civili maghiari; în septembrie 1944 sunt executati 11 etnici maghiari, drept represalii pentru acel act), precum si cele de la Aita Seaca, Covasna (la începutul lui septembrie 1944, câtiva locuitori secui au capturat si ucis câtiva dintre soldatii din Corpul român al Vânatorilor de Munte ramasi în urma frontului; apoi, la sfârsitul lunii, în aceeasi localitate, a intrat Gavrila Olteanu, pe atunci comandant al Batalionului de voluntari Brasov, din structura Garzilor Iuliu Maniu; acesta, dupa o ancheta sumara cu referire la episodul sângeros petrecut la începutul lunii, a decis executarea brutala a 11 de civili secui).
Istoriografia româneasca, îndeosebi cea nationalista, care a abordat tema, sustine ca actiunea voluntarilor condusi de Gavrila Olteanu fost provocata de cruzimea cu care secuii i-au torturat si omorât pe soldatii români (vezi îndeosebi Radu Ciuceanu, „Sumanele Negre. Dosarul operativ 1946. VII“, în Arhivele Totalitarismului, 1996, nr. 2-3); în schimb, abordarile istoriografiei maghiare minimalizeaza sau chiar neaga proportiile represiunii horthyste, insistând, evident, asupra crimelor de razboi savârsite de jandarmii si voluntarii români. Un studiu relevant, în acest sens, este „Autonomisti si Centralisti. Enigmele unor Decizii Istorice. Transilvania de Nord din Septembrie 1944 pâna în Martie 1945“, aparut în seria Diversitate Etnoculturala în România, Nagy, Mihály Zoltán; Vincze, Gábor (editori), în volumul 15, Fundatia CRDE, Cluj-Napoca, 2008. Aici se sustine ca moartea soldatilor români de la Aita Seaca a fost efectul luptelor grele pe care armata româna le-a purtat cu germanii în apropierea localitatii si ca oficialii români, pentru a deturna atentia de la acel episod militar nefericit, au pus o parte a victimelor pe seama civililor din localitate.

 

MIHAELA GRANCEA,
VIKTOR SAMARTINEAN

 

 

NOTE:
(1) Intervievatul s-a nascut în orasul Huedin la data de 10 octombrie 1925. Interviul a fost realizat de studentul Viktor Samartinean în ianuarie 2012.
(2) Pentru a vedea imagini de la parada, accesati www.youtube.com
/watch?v=xEsY9xvKw2w

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper