O a doua carte a cartilor de folclor

Un articol de CARMEN IORDACHE

Nicolae Constantinescu, Citite de mine… Folclor, etnologie, antropologie. Repere ale cercetarii, Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Bucuresti, 2011, 270 p.

 

Asteptat cu interes de cititorii de folclor – si nu numai  – volumul al doilea din „Citite de mine… Folclor, etnologie, antropologie. Repere ale cercetarii“, Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Bucuresti, 2011, 270 p., reface o alta etapa a traseului stiintific parcurs de profesorul, folcloristul, etnologul si antropologul Nicolae Constantinescu si cuprinde articole si recenzii aparute în diferite reviste de specialitate în perioada 1999 – 2011.

Înainte însa de orice comentariu despre aceasta carte, trebuie sa precizam ca autorul ei este, pe linia lui Mihai Pop, unul dintre putinii cercetatori români contemporani care ofera, în studii bine documentate, o perspectiva ampla asupra folclorului românesc.
Volumul este structurat în trei parti,
I. „Fundamente. Întemeietori. Recuperari“, II. „Etnologice“, III. „Antropologice“.
În mod firesc, oferind Cezarului ce e al Cezarului, prima parte a cartii  profesorului Nicolae Constantinescu se deschide cu trei articole despre Mihai Pop. Primul e intitulat „Mihai Pop în Enzyklopadie des Marchens“, în care se subliniaza contributiile acestuia în domeniul prozei populare. Se insista asupra metodei de lucru impusa de profesorul Pop, într-o epoca în care dogmatismul si restrictiile ideologice copleseau cercetarile de orice fel, nu doar pe cele folclorice. Nicolae Constantinescu aduce în discutie în acest articol preocuparile lui Mihai Pop pentru aspectele contemporane ale naratiunilor populare, precum si pentru „modul în care evenimentul istoric real a fost consemnat de documentul scris si de traditia orala“.
„Scoala folcloristica Mihai Pop“ este un articol – omagiu, dar nu excesiv de laudativ, ci mai degraba corect si obiectiv, un semn de respect si de pretuire de la discipol catre magistru. Denigrat de multi, profesorul Mihai Pop a sadit seminte ale iubirii de folclor în sufletele si mintile ucenicilor sai, nefiind, asa cum precizeaza Nicolae Constantinescu, un „risipitor“ sau „un savant fara opera“. El „a lasat urme vizibile în stiinta româneasca a folclorului“, a pregatit ca dascal generatii întregi de folcloristi si de etnologi, în acelasi timp îndrumând teze de doctorat, ale caror referate sunt adevarate „metatexte“, profunde si subtile. Se observa în aceste pagini o usoara nostalgie a discipolului care retraieste, din perspectiva maturitatii stiintifice si didactice, anii de ucenicie pe lânga Profesorul Mihai Pop. Ideile înnoitoare ale „mosului“ si-au gasit efectul pozitiv asupra celor pe care i-a format de-a lungul timpului, fie la Cercul de Poetica si Stilistica, fie la Cercul de Folclor de la Facultatea de Filologie din Timisoara, fie în cercetarile studentesti de teren. De aceea, este îndreptatita asemanarea dintre cei doi Mihai, Eminescu si Pop, ai spiritualitatii si culturii noastre, pe care o sugereaza „cu sfiala“ Nicolae Constantinescu – „pe cât se poate omeneste prevedea folcloristica româneasca va începe secolul al XXI-lea sub auspiciile gândirii si operei Profesorului Mihai Pop“.
Reconstituirea portretului cercetatorului si Profesorului continua în articolul „Mihai Pop – arhitectura operei. I. Idei fondatoare si zgura ideologica“, unde Nicolae Constantinescu anuleaza orice prejudecata cu privire la lipsa scrierilor mentorului sau, aducând numeroase argumente împotriva denigratorilor. Un prim argument este studiul lui Pop, „Problemele si perspectivele folcloristicii noastre“, aparut în 1956, pe care Constantinescu îl numeste „articol program“, insistând asupra rolului sau ca etalon al lansarii noilor cercetari de folclor din România de dupa al doilea razboi mondial. Traseul stiintific al profesorului Pop este refacut minutios de discipolul sau, cronicar atent si bine informat, care aminteste diferite studii introductive, comunicari stiintifice, note si recenzii: prefata la antologia „Flori alese din poezia populara“ (1960), „Cu privire la unele studii despre folclorul literar“ (1959), „Câteva observatii privind cercetarea folclorului contemporan“ (1959), „Perspective în cercetarea poetica a folclorului“ (1966), „Caracterul formalizat al creatiilor orale“ (1967). Cele doua din urma sunt, dupa cum afirma Nicolae Constantinescu, adevarate pietre de hotar, din care îsi trag seva creatoare folcloristii cei tineri, mândri de a face parte din scoala „mosului“ Pop.
Pionieri în studiul folclorului românesc sunt însa Bogdan Petriceicu Hasdeu („întemeietor“), Ov. Densusianu („deschizator de drumuri“) si D. Caracostea („fauritor al instrumentelor de lucru“), precizeaza Nicolae Constantinescu în „Dimensiunea europeana a gândirii etnologice românesti: D. Caracostea si P. Caraman“. Autorul remarca nota europeana, moderna a gândirii folclorice si etnologice a celor doi cercetatori, Caracostea si Caraman, care situeaza comunicarea de tip folcloric într-un context  – cel dintâi, si îsi manifesta în mod evident intoleranta fata de incultura, dar si iubirea pentru adevarul stiintific  – cel de-al doilea.
Plecati dintre noi, dar totusi prezenti prin ceea ce au scris, au cules si au publicat de-a lungul timpului: „Ovidiu Bârlea si contemporanii sai, I.C.Chitimia: cuprindere si consecventa, G.Calinescu – «folclorist» si «etnolog»“.
Trei studii despre doi cercetatori de exceptie, Ovidiu Bârlea si I.C. Chitimia si un …critic literar, profesor universitar, romancier, George Calinescu. În primul articol, Nicolae Constantinescu aminteste de Asociatia Studenteasca de Etnografie si Folclor, care functiona prin anii 70 – 80, unde se manifesta disputa dintre „terenisti“ si „livresti“, adica „folcloristii de cabinet“, cei din urma fiind elevii lui Mihai Pop, care au ajuns însa la un moment dat sa lucreze cu Ovidiu Bârlea. Lectiile despre necesitatea culegerii folclorului în mediul sau de viata, pe care Bârlea cu marinimie le ofera discipolilor sai, în „Metoda de cercetare a folclorului“, din 1969, au cunoscut un ecou extraordinar, mai ales dupa aparitia „Antologiei de proza populara epica“, din 1966. Astfel, Constantinescu observa ca „între principiile cercetarii de teren, Bârlea noteaza, la subcapitolul „culegerea prin observatie“, obligativitatea consemnarii datelor esentiale ale „contextului“ desfasurarii manifestarii respective“.
Cel de-al doilea articol urmareste drumul pe care I.C. Chitimia si-a construit cu tenacitate si, în acelasi timp, cu modestie programul sau de cercetare, amplu si coerent, preocuparile sale manifestându-se în problemele de slavistica (mai ales de polonistica), de literatura româna veche, cu o vadita înclinatie spre cartile populare, în relatia lor cu literatura orala, dar si de folclor (aceasta însemnând folcloristica, folclor comparat, folclor românesc). Interesanta este analiza etnolingvistica pe care o face profesorul Chitimia – si pe care Nicolae Constantinescu o comenteaza aici – referitoare la sintagma „Pastele Cailor“; el considera ca expresia noastra ar fi desprinsa din formula bulgareasca „Traj, konijo, za zelena treva“, adica „traieste sau tine-te, murgule, pâna la iarba verde“, apoi s-ar fi ajuns la vorba „Sa traiesti, murgule, sa pasti, iarba verde“. Si, de aici, la „Paste, murgule, iarba verde“, neavând deci de-a face cu sarbatoarea Pastelui, ci cu pascutului cailor. „La pastile cailor“ înseamna asadar „la pascutul cailor“.
A-l judeca pe George Calinescu folosind o masura gresita, a unui antropolog sau a unui sociolog, ar putea duce la anularea unor calitati ale sale, dupa cum observa Nicolae Constantinescu, de aceea, autorul „Esteticii basmului“ trebuie analizat din alta perspectiva. Cel de-al treilea articol propune o altfel de abordare a „folcloristului“ si „etnologului“ Calinescu, una care sa-i puna în valoare abilitatile de analist fin al „folclorului savant“ (sintagma îi apartine) sub care sunt asezate poemele eminesciane de inspiratie folclorica. În plus, ceea ce ramâne sunt „supletea gândirii si intuitia extraordinara, bazate, neîndoielnic, nu doar pe inteligenta, dar si pe ample si profunde lecturi. Si mai e un aspect: consecventa acestei gândiri“. O gândire a unui literat, cercetator si iubitor de folclor.
Într-o lume în care termenii „valoare“, „cultura“, „munca“ îsi pierd adesea semnificatia, capatând valente negative sau eventual utopice, câtiva cercetatori de la Cluj, tineri ori mai putin tineri, si-au propus sa reconstituie un trecut „mare“, cum spune poetul, pentru a avea un „mare viitor“, macar din punct de vedere folcloric, etnologic sau antropologic. Cele trei articole cu titlul „O nobila îndeletnicire: recuperator de valori culturale“, din prima parte a volumului, aduc în atentia cititorului munca unor cercetatori, cu mai multa sau mai putina experienta, care s-au aplecat cu pasiune si daruire asupra textelor de folclor, le-au selectat, analizat si apoi reintregrat într-un circuit de valori spirituale nationale. Astfel, Nicolae Constantinescu noteaza titlurile textelor „recuperate“ si numele unor asemenea „recuperatori“, cu respectul si admiratia cuvenite unei munci titanice: „60 de cântece românesti din colectia Treufest Peregrin (1863)“, o editie critica alcatuita de Gottfried Habenicht si Ion Talos, aparuta în 2008, care cuprinde cântece germane, maghiare, sârbesti, românesti, croate, slavone si cehe; „Studii de etnologie“, tot în 2008, editie îngrijita de Ioana Bot si Ileana Benga – cea dintâi, fiica unui „îndrumator competent si generos al generatiilor de studenti care l-au avut profesor“ ; „Dr. Mozes Gaster – omul si opera“, o contributie a lui Virgiliu Florea la istoria folcloristicii românesti; „Studii antropo-geografice, etnografice si geopolitice“, aparuta în 2001, în îngrijirea lui Ion Cuceu si lista continua, cu alti  „lucratori“ si „mestesugari“ ai textului folcloric.

Partea a doua a volumului „Citite de mine…“, intitulata „Etnologice“, porneste la drum cu un articol despre un mare etnolog francez al secolului trecut, Jean Cuisenier, „Sarbatorirea lui Jean Cuisenier la Brasov“, în care Nicolae Constantinescu evoca personalitatea „de prim rang“ a profesorului, cunoscator al culturii noastre, prin contactul avut cu pamântul românesc din Bucovina, Maramures, Oltenia. Experienta lui Cuisenier pe pamântul nostru s-a concretizat, aminteste Nicolae Constantinescu, prin câteva volume, de pilda „Memoria Carpatilor. România milenara. O privire interioara“, aparuta la Cluj, în traducere, în 2002, dar si prin imaginile foto, „adevarate documente etnologice purtatoare ale unei informatii culturale pretioase, îmbracata într-o haina artistica extrem de expresiva“.
O nota aparte, inedita în acest volum aduce articolul „Omul românesc în imagini“, în care profesorul Nicolae Constantinescu le prezinta folcloristilor o alta „dimensiune româneasca a existentei“, pe linia lui Mircea Vulcanescu, dar dintr-o perspectiva… fotografica. Este vorba despre initiativa doamnei Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie si Folclor, si a lui Emanuel Pârvu, artist-fotograf, care au selectat 86 de imagini alb-negru din cele peste 150.000 de clisee si de fotografii gasite în arhiva Institutului, si le-au publicat într-un album. Nicolae Constantinescu surprinde în acest articol importanta fotografiei ca document etnografic, de istorie sociala, astfel ca imaginile care se regasesc în albumul „Omul românesc“ sugereaza modul în care fotografii atrasi de peisajele românesti pun în aplicare, „fie condusi de un infailibil instinct artistic, fie împinsi de solida cunoastere a domeniului lor de studiu, principiile de baza ale folosirii tehnicii fotografice în cercetarea etnologica“.
Iubitorii de folclor sunt multi la noi în tara. Tineri studenti, masteranzi, sau cercetatori cu vechime în descifrarea adevarului folcloric si etnologic pe meleagurile noastre, ei cauta piatra filosofala a culturii populare: texte folclorice, obiceiuri, ritualuri, jocuri… Despre acesti oameni, Nicolae Constantinescu scrie cu obiectivitate, eleganta, dar si cu respectul datorat muncii de „artizan“, de migalos cercetas asupra „cuvântului folcloric românesc“: „Unde ni sunt amatorii? Cercetari de folclor în judete“ (autorul remarca în mod deosebit cartea „Transcrieri infidele. File din istoria orala a unui sat“ de Narcisa Alexandra Stiuca), „Iar noi locului ne tinem…“ (studiu despre monografiile zonale si locale aparute dupa 1996), „Zmei si celulare la Boisoara, Laboratorul Boisoara“ (unde Nicolae Constantinescu descrie munca de teren desfasurata, începând cu 1968, la Boisoara, mai întâi sub îndrumarea profesorului Mihai Pop, apoi sub aceea a domniei-sale. Absolut inedita este informatia pe care primarul comunei Boisoara o ofera vizitatorilor sai: în Spania exista o localitate unde traiesc în mare parte boisoreni, astfel ca s-ar putea alege primar dintre „ai nostri“. Si, totusi, este dramatic, puncteaza autorul acestui volum, faptul ca folclorul zonei Boisoara ar putea, în câteva decenii sa piara, iar identitatea locala sa dispara.

Profesorul Nicolae Constantinescu propune o alta viziune asupra Bucurestiului, oras adorat de unii si hulit de altii: „Micul Paris din cetatea lui Bucur“ si „Folclor vechi din Bucuresti“. Primul articol este o recenzie a unei carti captivante despre capitala României, aparute în 2002, „Bucurestii în date si întâmplari“, apartinând istoricului Radu Olteanu, care analizeaza întâmplari din istoria de secole a Bucurestiului, dintr-o perspectiva obiectiva, asezând textul de arhiva alaturi de textul jurnalistic modern, de secol XIX. Cel de-al doilea articol este o marturisire a etnologului si profesorului Nicolae Constantinescu, referitoare la pozitia orasului ca un potential creator de folclor. Chiar daca la unii specialisti persista ideea potrivit careia „orasul, de la burgul medieval pâna la metropolele contemporane, n-ar fi un mediu prielnic crearii, transmiterii si pastrarii folclorului“, în conceptia autorului acestui volum, orasul reprezinta un generator de creatii populare, adevarat, de alta natura decât cele nascute la sat, însa la fel de impresionante.
În mod deosebit atrag atentia doua tipuri de articole. Cele despre arta culinara la români, de exemplu „Spune-mi ce bucate gatesti, ca sa-ti spun cine esti“, „Lumina pâinii. Bucate si bauturi traditionale pe masa de lucru a etnologilor“. Dar si cele despre cultura nipona: „Festivalurile japoneze, dincolo de pitoresc“, „Sotron si Turca în Parcul Yoyogi din Tokyo“. Autorului aduce informatii pretioase, utile oricarui etnolog. Limbajul e savuros: „Preferintele sau repulsiile alimentare fac parte din mostenirea culturala a grupului, ele constituind o parte a identitatii personale si prin însumare, a identitatii etnice însesi. Anumite deprinderi alimentare tind sa fie atasate ca niste etichete definitorii anumitor popoare: românii sunt „mamaligari“ (mâncatori de mamaliga care, se zicea pâna nu demult, „nu explodeaza“), italienii sunt „macaronari“ sau „broscari“, finlandezii sunt „mâncatori de peste crud“, de unde, se pare, ar veni si etnonimul Suomi (numele Finlandei în limba finlandeza)“.
Cea de-a treia parte a acestui volum cuprinde studii de antropologie, care analizeaza principalele probleme ale acestei discipline în lumea contemporana („Aspecte de antropologie culturala“ – sunt evidentiate aici lucrarile unor universitari precum Nicolae Panea), dar si articole care surprind contributiile cercetatorilor straini la antropologia româneasca. Extrem de interesant este cel despre Ruth Benedict, care a scris, printre altele, „Cultura si comportamentul la români“, aparuta în traducere în 2002. Profesorul Nicolae Constantinescu analizeaza principalele aspecte ale studiului autoarei, remarca sugestiile si învatamintele care rezulta din lectura cartii lui Ruth Benedict, punctând mai ales acele probleme care nu se mai regasesc în alte articole de specialitate: „nu-mi amintesc (dar poate ca ma însel) sa fi întâlnit undeva, într-un studiu românesc, o referire macar, la problema masturbarii la copii si a mijloacelor de prevenire a acestei practici frecvente, aproape generalizata, dupa informatiile autoarei, la români, mai ales în orase si în târguri, dar si în sate“.
Nu trebuie trecute cu vederea nici celelalte articole din aceasta sectiune, foarte bine documentate si structurate, despre activitati ale folcloristilor români în alte tari, cum ar fi cel „Colocviu de antropologie româneasca la Perugia“, prilej de întâlnire a celor mai importanti cercetatori în domeniu de la noi din tara si din alte parti ale Europei, unde au fost discutate si analizate în amanunt probleme precum vrajitoria, samanismul si posedarea la români, dreptul proprietatii în procesul de restituire a caselor nationalizate în Bucuresti, inscriptiile de la Cimitirul vesel de la Sapânta etc.
Sunt numeroase studiile despre folclorul românesc, scrise de „straini de toate culorile“, dupa cum îsi intituleaza profesorul Nicolae Constantinescu trei articole („Straini de toate culorile despre folclorul românesc“.), care au ca element comun perspectiva cercetatorilor europeni  asupra folclorului, antropologiei si etnologiei românesti. Nicolae Constantinescu aduce în atentia cititorului titluri precum „Eseuri de mitologie balcanica“ de Marianne Mesnil si Assia Popova, „Profil românesc. Un studiu despre caracterul national reflectat în artele vizuale“ de Donald Dunham sau monografia despre „Calusul“ nostru, a cercetatoarei americane Gail Kligman. Nicolae Constantinescu remarca si subliniaza abundenta informatiei antropologice, seriozitatea în documentare a celor citati, dar si obiectivitatea acestora, lucru laudabil la un strain care vorbeste despre traditii ale altei tari.
Cartea – document  a profesorului Nicolae Constantinescu se încheie cu doua „Varietati antropologice“, în care autorul comenteaza termenii antropologie, antropolog, observând ca „inventarea“ acestora dateaza din vremea aparitiei stiintelor pozitive, atunci când aria cercetarii a fost extinsa spre alte grupuri decât ale noastre, ale europenilor, mergând asadar spre culturi diferite. Concluzia autorului pune pe o treapta superioara aceasta disciplina, înrudita cu folclorul si etnologia: „Sub acoperisul primitor al antropologiei se construieste mult si, sper eu, durabil“.

Cel de-al doilea volum al cartii „Citite de mine… Folclor, etnologie, antropologie. Repere ale cercetarii“ constituie un  punct de reper extrem de important în studierea acestor trei discipline, o piatra de temelie, un manual  foarte bine documentat, dar si usor de parcurs datorita limbajului accesibil, pe baza caruia tinerii cercetatori, români sau straini, îsi pot construi propriile arhitecturi de analiza a folclorului, etnologiei si antropologiei. Este o carte care se citeste cu sufletul, pentru ca autorul ei a asezat în paginile sale sufletul unui neam, al poporul român, cu traditiile, obiceiurile si sperantele sale.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper