Habemus Presidentum

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

De multe ori, Cannes-ul nu incepe in frumoasa luna mai, nici in aprilie, odata cu dezvaluirea selectiei oficiale, ci in infriguratul februarie, atunci când se anunta presedintele juriului. Oricât ar nega unii, festivalurile cu al lor palmares se socotesc si dupa amprenta lasata de cel din fruntea echipei de care depinde soarta concurentilor. Nu degeaba una dintre intrebarile cel mai des auzite in primele zile ale festivalului este „Oare X ii place lui Y?“, Y fiind presedintele, bineinteles. Cuvântul „gheara“ nu mai este aici o eleganta metafora imprumutata, de sorginte franceza; uneori, el vine mai degraba din belicoasa expresie „cu ghearele si cu dintii“, iar experienta Clint Eastwood din 1994 este binecunoscuta; l-a aparat pe Tarantino („Pulp Fiction“), neferindu-se, zice-se, chiar de unele amenintari privind prezenta cinematografului american la Cannes. „«Soare inselator» al lui Mihalkov merita de o suta de ori Palme d’Or – aveau sa scrie criticii – presedintele a decretat, insa, ca este un film dificil“. I-a revenit Le Grand prix du jury, dar razbunarea nu a intârziat sa se arate: a câstigat, chiar acasa la necrutatorul Clint, Oscarul pentru cel mai bun film strain. Daca se intâmpla ca omul providential sa fie o persoana mai potolita (mai blânda decât Eastwood?), cum ar fi Gérard Depardieu, in 1992, nu ne putem astepta la mari surprize („Eu as da premii tuturor, da’ daca nu am de unde…“). Un tip mai nervos, un Sean Penn, bunaoara, ar fi destinat, (in calculele noastre) sa rastoarne ideea oricarui echilibru. Nu a fost asa. Palmaresul din 2008, cu Palme d’Or pentru „In clasa“ („Entre les murs“) de Lauret Cantet, a fost unul dintre cele mai rezistente in fata cârcotasilor. Si a venit si ziua lui Nanni Moretti, „un cetatean (italian) mai presus de orice banuiala“, a carui intransigenta si „ce-i in gusa si-n capusa“ sunt celebre. Iti trebuie indrazneala, nu gluma, pentru a spune despre „Artistul“, considerat cel mai mare succes al cinematografului francez din toate timpurile (premiu la Cannes plus cinci Oscaruri), ca este „un film facil“. Alegerea sa de catre organizatorii festivalului a fost salutata deopotriva in Franta si in Italia. Presedintele festivalului, Gilles Jacob i-a multumit, amintind propria decizie din 1978, când, proaspat venit in conducerea Cannes-ului, a selectionat „Ecce bombo“, al doilea lung-metraj al italianului in vârsta de 25 de ani: „Am presimtit ca Nanni Moretti va deveni NANNI MORETTI. Iata de ce ma bucur de aceasta lunga si afectuoasa colaborare“. In ceea ce-l priveste, delegatul general Thierry Frémaux a tinut sa sublinieze un amanunt deloc neglijabil: „Festivalul a dorit ca la aceasta a 65-a editie, presedintele sa fie un european. Prin dinamismul, modernitatea si inteligenta sa, filmele lui Nanni Moretti intruchipeaza tot ceea ce cinematograful a inregistrat mai remarcabil in ultimii treizeci de ani. Opera sa, in permanenta constructie, contine fagaduinta unui cinema conectat lumii si timpului nostru“. Nu sunt doar simple vorbe. Cannes-ul l-a onorat pe Moretti cu un premiu al juriului, in 1994, pentru „Caro diario“ si o Palme d’Or, sapte ani mai târziu, pentru „Camera fiului“. Ceea ce nu inseamna ca artistul a carui intransigenta o lauda zilele trecute proaspatul director al Mostrei, Alberto Barbera, a raspuns cu plecaciuni. Chiar la prima conferinta de presa a jurului, din ziua deschiderii festivalului, si-a exprimat dezacordul cu regulile casei de a-i aduce pe membrii juriului in fata ziaristilor, dupa anuntarea palmaresului, pentru a-si justifica optiunile. Cum ar veni, pentru a da seama. „Nu-mi place, in astfel de imprejurari trebuie sa faci uz de diplomatie si ce poti sa spui, parole, parole, parole“. Cum a aratat susnumita diplomatie vom vedea. Deocamdata, voi spune doar, ca pe masura ce treceau zilele festivalului, cu cortegiul lui de filme din competitie, pe Croazeta se auzea tot mai des: „Nu cred sa-i placa lui Moretti“, „M-ar mira sa-i placa lui Moretti, nu e stilul lui“, „Lui Moretti nu-i place Haneke, se stie“, „Moretti? Sa nu auda de americani“. „Moretti recunoscator Cannes-ului care i-a aratat atâta dragoste? Nu-l cunoasteti“. Câte ceva din toate avea sa se adevereasca. Unii, mai pragmatici, s-au apucat sa ia in calcul titlurile pe care a jucat o carte buna societatea Sacher Films a italianului, deopotriva distribuitor si producator „A Separation“, „Les neiges de Kilimandjaro“. As adauga si „A fost sau n-a fost“. Altfel, tuturor acestor speculatii, obisnuite in lumea festivaliera, nu le-am putut adauga decât putinele declaratii din timpul primei intâlniri cu ziaristii, cu cinci ore inaintea inaugurarii celei de a 5-a editii; cum ca „puterile unui presedinte sunt, din fericire, limitate“ si ca tot ceea ce asteapta de la actuala selectie este sa fie surprins“. Mai vorbaret s-a dovedit in singurul interviu acordat unui ziar, „Libération“, unde explica de ce „trebuie sa ramâi pragmatic si democratic, in sensul in care, in principiu, majoritatea invinge. Ma voi stradui sa fiu democratic, vom vedea“. Ceea ce nu stiau toti este ceea ce ne-a amintit acelasi Alberto Barbera, inca de la inceputul festivalului: „Moretti este gata sa discute la nesfârsit si obsesiv un film, sa te convinga ca argumentele lui sunt mult mai solide decât ale tale, dar pâna la urma ramâne democratic“. Fara a ingadui, insa, sa li se citeasca democratia pe chipurile juratilor, carora le-a impus codul sau personal de reguli elaborate in 2001, când fost presedintele juriului la Venetia. Coechipierii sai nu au voie sa aplaude nici la inceputul, nici la sfârsitul proiectiei, nu care cumva banditii de ziaristi, gata sa speculeze cel mai neinsemnat (mai uman gest), sa interpreteze asa si pe dincolo. Apoi, sa nu se duca la receptiile date de producatorii filmelor in competitie, unde un pahar in plus dezleaga limbile si nu se stie ce poate iesi de aici (grea cazna, mai ales pentru doamne) Si, bineinteles, sa fie pregatiti pentru cât mai multe discutii, dupa ce au vazut filmele de la cap la coada, a tinut sa-si previna colegii. Asa cum vom vedea pe parcursul evocarilor acestui Cannes, s-a ales praful din mai toate prezicerile privind eventualele optiuni ale membrilor juriului, trecuti in revista rând pe rând. Revista „Hollywood Reporter“ i-a si botezat. Actrita Emmanuelle Devos ar fi „Artista“, banuita a-i privilegia pe autorii francezi din competitie, cu deosebire pe Jacques Audiard (a jucat in doua dintre filmele sale, care i-au adus si premii), si pe Alain Resnais, desigur. Conationalul sau, Jean Paul Gaultier, numit pentru necesitatile momentului „Croitorul“, având in vedere ca a semnat costumele unor pelicule mai trasnite, cum de altfel ii este si felul, ale unor Peter Greenaway, Luc Besson, Almodovar, Jean Jeunet, s-ar putea indrepta catre Cronenberg sau Léos Carax. Diplomata Hiam Abbas, minunata actrita palestiniana („Livada cu lamâi“, „Munich“, „Izvorul femeilor“) era vazuta ca tinând partea filmelor cu incarcatura politica, precum „Dupa batalie“, al egipteanului Yousry Nasrallah; eventual l-ar putea apara pe Kiarostami. „Modelul“ Diane Kruger, din moment ce tinteste o cariera hollywoodiana, va incerca sa incline balanta catre americani. In aceeasi barca s-ar afla si Ewan McGregor, „Salbaticul“. In sfârsit, regizorul american Alexander Payne, „Profesorul“, era plasat de partea lui Mungiu, iar britanica Andrea Arnold, „The Downer“, de doua ori câstigatoare a premiului juriului la Cannes, preocupata de problematica sociala in cheie realista, urma sa se lupte, probabil, pentru danezul Thomas Vinterberg. Cât despre presedinte, acesta a beneficiat de porecla „Medalistul“, fara nicio legatura cu muzica, ci, banuim, cu multele sale medalii. I s-au pus in seama posibile simpatii pentru conationalul Matteo Garrone, dar si pentru confratii deja detinatori de Palme d’Or, Ken Loach si Michael Haneke. Acum, când sarbatoarea s-a incheiat, eu una l-as numi pe Moretti mai degraba „Tavalugul“, dupa cum a trecut peste tari cu un cumul de selectii si peste autori. Critici francezi bine plasati pentru acorda credibilitate spuselor si deloc partinitori cu productia nationala aruncata in competitie, mi-au confirmat banuielile pe care, in ceea ce ma priveste, le-am exprimat inca inainte de anuntarea palmaresului. Niciun film francez premiat, dintre cele trei concurente, in ciuda unei campanii duse de marile cotidiene „Le Monde“ si „Libération“, mai intâi pentru Audiard cu al sau „De rouille et d’os“, apoi pentru „genialul“, „poetul blestemat“ Léos Carax, vesnicul copil teribil si acum, la 52 de ani, filmul sau „Holy Motors“ fiind printre cele care, potrivit declaratiilor presedintelui, au divizat cel mai mult pe jurati. Niciun capat de premiu pentru americani, multi la numar, cinci, si se stie cât de mult ii doreste festivalul pe cei de peste ocean, câta curte le face, pentru a invinge teama acestora de critica europeana, mereu pe post de sperietoare a producatorilor. E adevarat ca numarul recompenselor fiind redus, sapte premii mari si late, iar posibilitatea unui cumul exclusa, in ultimii ani, pentru primele trei categorii din palmares, Palme d’Or, le Grand prix si le Prix de la mise en scène, batalia trebuie sa fi fost infierbântata. Daca Nanni Moretti ar fi fost dispus sa omagieze diplomatic tara gazda, probabil ca ar fi scos un premiu de interpretare pentru Marion Cotillard, protagonista lui Jacques Audiard. Au invins actritele lui Cristian Mungiu, Cristina Flutur si Cosmina Stratan, premiul lor ridicând „Dupa dealuri“, unul dintre favoritii actualei editii si care ar fi meritat un le Grand prix, daca Moretti, mereu Moretti, nu ar fi luptat cum numai el este in stare, pentru Matteo Garrone si „Reality“. Cât despre absenta unanimitatii votului, chiar si in cazul lui Haneke cu Palme d Or pentru „Amour“, caruia i s-ar opus o singura voce, ghiciti a cui sa fi fost, oare?

Un comentariu pentru “Habemus Presidentum”

  1. iunie 17, 2012 la 11:30 pm

    Habemus presidentEm e corect…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper