Exproprieri identitare

Un articol de GIANINA DRUTA

Radu Jorgensen, Se respinge, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 447 p.

În cele 100 de episoade/“rezolvari kafkiene“ ale imigratiei, pe care Radu Jörgensen le regizeaza în noul sau roman, cu stampila (sau, mai bine spus, cu pusca) scriitoriceasca în mâna, numai un (anti)erou de tipul lui Don Quijote, cu aberanta sa imaginatie transfrontaliera, ar putea trai fara remuscari. Totul „se respinge“– identitati, oameni, texte –, asa cum indica si titlul, dublat în suedeza, dupa principiul subtitrarii sau al rocadei identitatilor, provocând un veritabil extaz maladiv cititorului care bâjbâie în cautarea sau asteptarea unei „vize“. De altfel, o parte importanta din literatura actuala pare sa valorifice plenar tema imigratiei/exilului, în care înstrainarea îsi face de cap la propriu cu personajele si cu structurile textuale, prin de-construirea permanenta a centrului. În acest tip de scriitura, Lumea detine o pluralitate de margini care joaca, ludic si demonic, scenariul pierderilor si regasirilor succesive.
„Manualul imigrantului începator“
„Se respinge“ este istoria minora si majora a unui român plecat în Suedia imediat dupa revolutia din decembrie ’89 pentru a-si (re)construi existenta. Romanul musteste de voci care nu se aud, care nu vor sa se auda, care se cauta, se amesteca, se dizolva sau ard mocnit pâna la stingere. De la Stockholm la Ö, drumul personajului face numeroase ocoluri, se întoarce, fuge, alteori o ia la pas, refacând ritualul asteptarii. În ordine aleatorie, Berta, Ducu, Corina, Romano, Felipe, nasosul, Lena, Loretta, doamna T, sora, mama, sotia L, Gösten (profesorul de suedeza), negrii, „tentaculele“, s.a., de o parte si de alta a baricadei, alcatuiesc un cor bizar de umbre ce îsi refuza concretizarea, stabilizarea sub Noua Autoritate, care functioneaza pe principiul decimarii. DA si NU devin aici sentinte definitive si irevocabile ale unui proces inexistent, o simpla „loterie“, un bizar joc cu bile dupa vechiul principiu Divide et impera! Ego-urile sugrumate ale acestor indivizi sunt veritabile cadavre vii supuse „disectiei“ (nu si autopsiei!) auctoriale, urmarind îndeaproape, cu o minutiozitate analitica abominabila, clocotind de revolta si furie, caderea în gol si ratacirea fara finalitate. „Subterana“ triviala, în varianta ei „suedeza“ (sau internationala) de „casa a mortilor“, în care fiecare imigrant asteapta cu impacienta „negativul“ sau „afirmativul“ pentru stabilirea în Suedia, decreteaza implicit o capitis deminutio maxima pentru acesti insi – fatete ale unei „anti-comunitati“, în sensul în non-apartenentei sociale si chiar umane.
Panoplia de „personaje“, cautate, adulate, dezmembrate, hartuite, violate si apoi uitate într-un colt, numai bune de înfipt într-un spatiu-insectar al prostitutiei identitare, deconspira un veritabil „mecanism dostoievskian“, în spiritul „demonilor“ sau al „idiotului“ inadaptat, sau respira, pur si simplu, atmosfera unei „case cu papusi“(et dukkehjem) ibseniene. Ca atare, biografiile nu sunt doar documente sau memorii inscriptionate într-un pseudo-jurnal, ci un bumerang al întelegerii vietii. A fenta institutii (Autoritati!), probleme si oameni, fara a se exila dintr-un spatiu prin excelenta al exilului presupune nu doar o simpla capacitate de adaptare, ci chiar un contract de „societate“ cu Celalalt. Personaje quasi-episodice (Renatto, Loretta, Calin Nutes etc.) par a se strecura si a se sustrage subtil privirii cititorului, când, în realitate, „figuratia“ si superficialul nu sunt decât o gluma proasta în acest roman deprins cu sfredelul profunzimilor, cu revenirile insistente si dureroase asupra acelorasi teme, învinetind rani si-asa dureroase. Scrisorile si pachetele de-acasa, scurtele convorbiri cu cei dragi, o mie si una de (non)iubiri, cartile si scrisul fondeaza realitati paralele si euri simultane pentru vocea care, din când în când, cedeaza discursul persoanei a III-a, obosita de propria sa lamentare si ura.
Societati textuale
Pentru acest Samson al cartilor, marcat aproape obsesiv si dependent ontologic de drogul lecturii si al scrisului, pierderea în naratiuni si existente tentaculare se desfasoara dupa o dinamica twisted, astfel încât se poate lesne decela conduita de (trans)scriptor de existente deforma(n)te si cunoscutul brand al dosarelor (prea) fluturate prin fata Autoritatii (dar si a cititorului). Nu o data scrisul apare ca panaceu, ca mod de eliberare, ca stare ontologica, astfel ca materia epica pare sa fie doar un pretext pentru desfasurarea unor lungi analize condimentate cu tensiuni dintre cele mai plastice.
Se desfasoara aici criminalistica fictiunii însesi, întâlnirea atâtor oameni bizari care se povestesc unii pe ceilalti fiind pusa mereu sub semnul întrebarii. Subsidiarul „Jur sa spun adevarul si numai adevarul“ din falsele (sau nu) marturii ale imigrantilor e, la urma urmei, tot un text istoric, o minciuna, sub spectrul desuetudinii. Se traieste sub zodia ilegalitatii continue, în care avocatul diavolului e, de fapt, avocatul unei pure fictiuni existentiale. Nu exista „acasa“, ci doar „case“, doar domicilii/identitati mutabile.
De altfel, întregul roman are la baza fragmente de viata fulgurante, nicidecum existente longevive, continue, de unde si somatiile explicite la fictiune, asa cum se întâmpla, de pilda, în cazul jurnalelor procurorului Geaitzci, pe care Loretta le pune la dispozitia/lectura eroului, în ideea transformarii lor în roman. În alt loc, acesta priveste pe propriii sai companioni triviali ca posibile subiecte de roman. Totul pare sa stea, mai mult sau mai putin explicit de fiecare data, sub semnul metamorfozei în artefacte artistice. Într-o lume în care totul depinde de doua litere, pretentia poate avea alura unui capriciu exagerat, când, de fapt, este exigenta dreptului la viata în formele ei elevate.
Pe de alta parte, aspectul de ancheta socio-istorico-politico-juridica zguduie cartea din toate temeliile. Arborând principiul paradoxalului dus la extrem, romanul penduleaza între zonele abisalului – (homo)sexualitatea, drogurile, societatea suedeza perimata, statutul femeii si al barbatului – , si cele ale intelectualitatii – lecturi din Dostoievski, Tolstoi, Steinbeck etc. -, care deschid un hau imens, imposibil de suprimat. Glisând în jurul unor formule de tipul „intelectualul din Est“, amintind de Cioran, Eliade, Ionesco, Tutea, a caror prezenta-absenta e resimtita explicit în tehnica citarii interviurilor; refacând istoria Revolutiei din 1989 prin prisma experientei individu(al)ului; mizând pe deturnarea tuturor legilor posibile, se încearca o legitimare nu doar a spatiului românesc, înteles dincolo de peiorativul „Draculiadei“, ci si o regasire personala. „Banchetul“ la care îl provoaca Emille, unul dintre camarazii sai, rememorarea experientei de la un cotidian local, „Intelectualul“, trecerea prin oameni ca (si) prin carti, discernerea unor adevaruri-limita contribuie la ideea ca linistea, libertatea si istoria sunt toate „de împrumut“, dar, dincolo de „ochiul“ si „gândul magic“, dincolo de orient/occident-express-ul si de toate garile inexpresive, se întrevede o sansa de redemptiune. Poate chiar prin Celalalt. Nu întâmplator, traiectul romanesc urmareste personajul pâna la momentul unei împliniri (chiar si temporare) prin eros si familie, ca posibilitati de apartenenta. De la L, prin Lena, la doamna T., iubirea are propriile ei nuante, cu un spatiu aparte în roman si în deghizarea artefactelor ontologice.
Manifeste si lumi-tentacula
Totodata, expresia ideala de închisoare (aparent) perfecta e surprinsa în jocul (cu) Noua-Vechea Autoritate, în care nu exista nume/numiri, ci simpli „cei-ce-cereau“, „cel-ce-i-va-citi-dosarul“, cei-ce-spuneau, cei-ce-faceau, cei-ce-scriau, cei-ce-cenzurau, cei-ce-traiau, cei-ce-iubeau – povesti ale oamenilor si atât, într-un ideal anti-basm sau lume-parabola, marsând pâna la cea mai îndepartate „latitudine“ existentiala. Eroul „priveste înapoi cu mânie“, amintind totodata de Beranger al lui Ionesco, la toti mult-prea-asemanatorii Jan-Erik pe care i-a întâlnit, la genericele „tentacule“ de care Mama-Caracatita se va declara extrem de multumita ca au mai descoprit un „rebel“. Rotatia permanenta a acestor „tentacule“,  inconstienta stereotipie comportamentala pe care o afiseaza si destinele anihilate din spatele lor, interviurile în „unlimited edition“ descriu o lume brutal de formala si scandalos de goala, pe care nici macar „senzationalul“ nu o mai poate trezi din letargie.
Nu întâmplator, somnul, setea, ca stari de granita, cultiva o halucinatie inculcata de drogul „magicului“: „Am trecut granita dormind./ Însetat adormisem. Însetat m-am trezit“. De altfel, aceasta „camera de filmat“ care e romanul, si careia nu-i scapa nimic, traieste din expresivitatea bufa a actiunilor nu doar detaliate, ci adânc împlântate în sângele fiecarei identitati, aproape ca un imperativ sau chiar deziderat fiziologic-ontologic. Exista o durere organica, expresiile faciale, pozitia mâinilor, descrierile dinamice având un puternic impuls vital, fizic, ca si cum ar zgâria bratul cu o tabla de fier ruginita.
Drumul de la Vechea Autoritate pâna la Noua Autoritate nu e, paradoxal, decât o sucire de perspectiva ce reliefeaza nu doar proprietatile cameleonice ale lui „homo immigrantus“, ca subiect de mit contemporan, ci si parfumul odios al Istoriei „la conserva“, intrate în putrefactie. O supradoza de ironie haituita, coroborata cu atmosferizari tenebroase, similare filmelor de suburbie, la care se adauga ca ingredient principal densitatea, vâscozitatea unui compus romanesc ce nu are rabdarea metaforelor siropoase ori a pachetelelor frumos parfumate de adevar mascat, descriu volumul ca pe o marturie, un roman-“jurnal“ de o complexitate aproape fatidica, poate chiar o profetie despre/pentru o societate menita auto-extinctiei. Parafrazându-l pe M. Preda, „cel mai „urât“ dintre pamânteni“, imigrantul, stie ca „viata e o prada“, ca între „deportation“ si „asylum“ nu exista granita, si ca nu exista traduceri veritabile pentru dramele interioare.
Astfel, cliseele verbale devin replici memorabile, suspendarea ironic-pasiva a acestora degajând un parfum cel putin isteric, tenebros si implacabil sub pretentia impersonala de afis care aplica o eticheta deopotriva individuala si de masa.  Nu e de mirare ca romanul lucreaza cu (de)teritorializari succesive ale eului, într-o alergatura fara sens, pe fundalul de thriller psihologic si de magie a parabolei/alegoriei, înglobate unei (anti)utopii.
Nu în cele din urma, interesant e modul în care Radu Jörgensen întelege sa dispuna discursurile, sa le întrerupa si întrepatrunda în acelasi timp, atentionând, din când în când cititorul, cu ghionturi de tipul „Stiati…?“, „Dar ce credeati…?“. Iubirea, imigratia, Autoritatea, istoria mai mult sau mai putin contemporana, societatea sudeza si cea româneasca, precum si complexele identitare – toate aceste mecanisme de infiltrare, create pe principiul subsidiaritatii, angreneaza toate articulatiile umane si textuale exigibile. Aceasta creanta cu executare succesiva care e textul, face ca întâmplarile, în diverse nuante, sa repete acelasi scenariu: veni, vidi, vici, în varianta negativa: avslas. Cel-ce-pleaca si cel-ce-ramâne. La urma urmei, acest ironic imn închinat lipsei, absentei, exilului, îsi joaca eroii pe sforile Autoritatii însesi, fara a pregeta comiterea unor crime cu efecte deopotriva ex nunc si ex tunc.
„Rumänska for utlänningar“ („Româna pentru straini“) pare sa fie lectia pe care o aplica autorul acestui roman, care-si trimite atât eroii, cât si cititorii (dupa peripluri prin numeroase alte locuri) la Ö, care din suedeza se traduce prin „insula“. Cu alte cuvinte, locul exilului nu e un simplu ex-topos, ci si (sau mai degraba) o sansa acordata aceluia care e, în acelasi timp, avslas (respins) si beviljas (acceptat). Romanul-manifest al lui Radu Jörgensen induce, asadar, teama omului în fata omului, în fata descoperirii „criminalului“, aplicând o veritabila tehnica de regie, care subliniaza, cuvântul, tremurul, patetismul privirilor (ne)sigure. En tung roman (sued.) – adica un roman „cu greutate“ -, al carui cititor cu siguranta se va lasa hartuit, târât si autoju(de)cat pentru a gasi drumul acasa.

 

Un comentariu pentru “Exproprieri identitare”

  1. iunie 20, 2012 la 1:11 pm

    De la Ibsen si pana la Preda,incepand cu Don Quijote-le adulat de ”Literati”, sub forma unei veritabile ”Rumänska for utlänningar”pentru cei care nu sunt la curent cu conceptul de ”homo immigrantus” si cu avatarurile sale in literatura contemporana, o cronica cu parfum juridic lesne de perceput pentru ”cunoscatori”…ce NU se respinge!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper