Eminescu, gazetarul intolerabil

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Ignoranta, interesele politice si propagandistice derizorii, dar si reaua credinta sau ostilitatea unor alogeni au deformat de atâtea ori adevaratul spirit al operei lui Eminescu – poetul si ziaristul. Destinul acestei opere s-a dovedit a fi tot atât de dramatic, precum destinul omului care a creat-o, precum biografia sa. G. Calinescu sublinia într-o celebra conferinta rostita la Academia Româna, în 1964, la împlinirea a 75 de ani de la moartea celui ce a scris „Oda, în metru antic“, ca viata acestuia „se confunda cu opera, Eminescu n-are alta biografie“. Dar, când facea aceasta remarca, marele critic avea în vedere opera poetica („el a scris în versuri o zguduitoare biografie“). Eminescu a scris însa o biografie tot atât de zguduitoare si în proza de ziar, rodul, de altfel, al singurei sale profesii si al unei vocatii paralele, cum observa Serban Cioculescu într-un articol aparut în „Revista Fundatiilor Regale“, din 1939, când trecuse o jumatate de secol de la moartea Poetului. Cele doua biografii si vocatii se întrepatrund si se contopesc într-o personalitate complexa si unitara. „Istoricii literari“ – prevedea Perpessicius – „vor stabili într-o buna zi cât de unitara a fost existenta materiala si sufleteasca a poetului, câta prezenta artistica si ideologica este în articolul sau de ziar ca si în poema cea mai hieratica…“
Fara îndoiala ca – îndeosebi în perioada când a lucrat la „Timpul“ – Eminescu considera munca sa de ziarist mai importanta si, oricum, mai urgenta decât cea de poet. O dovedesc daruirea, rigoarea documentarii din cele mai diverse si mai autorizate surse, gravitatea, intransigenta, pasiunea („Pasiunea înalta, pasiunile înjosesc“ e o magnifica reflectie a sa care a si fost selectata într-o antologie de maxime celebre din întreaga lume) si, nu în ultimul rând, arta (acesta este cuvântul) cu care a practicat ziaristica. Întrebarea ce o adresa cuiva care îl îndemna sa mearga sa se odihneasca: „pe cine sa las în locul meu?“, invocata simplist si tezist în „obsedantul deceniu“, tulbura într-un sens mult mai profund. Era vorba, în fond, de asumarea unei misiuni cu tot ce implica ea, nu doar de o slujba, de un job, cum se zice astazi cu un barbarism cel putin rizibil, pentru a câstiga o pâine. Si, la urma urmei, pe cine ar fi putut lasa Eminescu în locul lui?! Pe cine ar putea lasa Eminescu si astazi în locul lui?!
Al. Oprea sustinea într-un studiu consacrat gazetarului de la „Curierul de Iasi“, „Federatiunea“ si „Timpul“ ca Eminescu gazetarul nu a fost un doctrinar, încât trebuie judecat ca atare. Avea, desigur, o ideologie, dar nu era decât un mare ziarist, cel mai mare ziarist român pâna în prezent si, pe cât se poate omeneste prevedea, greu de egalat vreodata. Unii au vazut bine în Eminescu un om al metodei, al sistemului si „nu al reactiilor subiective lipsite de elaboratie intelectuala“. E limpede, în orice caz, ca sintagma „elaboratie intelectuala“ este cum nu se poate mai definitorie în ceea ce-l priveste. Altminteri, lipsa elaboratiei intelectuale a constituit una dintre tristele realitati de la noi pe care le-a denuntat, cum numai el stia sa o faca, gazetarul Eminescu: „N-are cineva într-adevar decât sa deschiza o teza de licenta, s-asculte prelectiuni la universitati – esceptam pe cele de matematica – sa citeasca ziare si brosuri, sa citeasca proiecte si paraproiecte de legi din Camera, s-asculte discutii în Adunari si se va convinge ca o numeroasa clasa de oameni nu-si întrebuinteaza mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din carti straine, ca propria munca intelectuala se reduce la nimic“
Neabdicând nici o clipa si sub nici un motiv de la codul si convingerile sale, care erau ale unui patriot lucid, luminat, Eminescu sanctiona cu severitate lenea balcanica, smecheria, miticismul, inclusiv cel al colegului sau de la „Timpul“, Caragiale, formele fara fond, impostura. Si asta nu în termeni generali, ci de fiecare data cu referiri si exemple concrete, pe deplin elocvente. „E o pura naivitate din partea «Românului» (ziarul liberal cu care s-a aflat în permanenta polemica – nota mea C.C.) de a-si închipui ca noua ne sunt necunoscute definitiunile ce le copiaza dumnealor din Dunoyer sau J.B.Say“.
Forta incomparabila a condeiului dublata de competenta si de o vasta informare faceau ca discursul lui Eminescu sa fie citit cu religiozitate si ascultat, atât de prieteni cât si de adversari. Criticul Mihai Ungheanu scria în volumul sau „Fiii risipitori“ ca „Un om ca Eminescu devine intolerabil pentru ca trebuie ascultat“. Si nu doar de contemporanii sai, între care erau totusi câtiva scriitori si ziaristi de vaza, de ar fi sa-l pomenim doar pe C.A. Rosetti.
El este intolerabil si pentru unii dintre contemporanii nostri. Un play-boy aproape centenar, purtat, precum moastele sfintilor, pe la toate televiziunile si radiourile, cu pretentii de mare boier al spiritului, istoric nu o data penibil de aberant, dupa ce pâna în 1990 si-a petrecut viata prin Africa, a venit sa ne dea nu numai lectii de istorie imaginata de el, ci si de eminescologie. Printre altele, ne-a spus ca opera jurnalistica a lui Eminescu nu ar fi trebuit sa fie editata, pentru ca e „reactionara“ si neeuropeana. Unde si când am mai auzit noi ca Eminescu e „reactionar“, iar ziaristica sa, dar si o buna parte din cea poetica erau tinute sub obroc? Daca pleziristul istoric nu stie, îi spunem noi: în epoca regimului stalinist din perioada imediat urmatoare ultimului razboi mondial, când valorile culturii noastre nationale erau bagate dupa gratii, la propriu si la figurat. Faptul ca pe atunci seninul si fericitul istoric nu se afla pe aici nu-l scuza pentru enormitatea pe care a debitat-o cu nonsalanta, ci mai degraba îl acuza. Batrânul liberal cu strabunici pe care Eminescu, e drept, i-a cam vestejit în „Timpul“, are tot dreptul sa nu-i placa ziaristica lui. Oricum, pe Eminescu, vorba congenialului sau Nichita Stanescu, îl doare în cenusa de ceea ce-i place sau nu istoricului ratacitor, dar a afirma ca opera sa publicistica nu trebuia editata e o afirmatie de o insolenta impardonabila. Fie si pentru ca ea a readuce în memoria românilor fapte terifiante. Si asta nu e frumos…
Munca intelectuala trebuia sa fie în conceptia lui Eminescu corespondenta muncii productive a „claselor de jos“, cum le numea el, clase carora prim-redactorul ziarului „Timpul“ le-a acordat o speciala atentie ori de câte ori în discutie a survenit problema eficientei si progresului. O problema de o actualitate perpetua. Aplicat, fireste, ca ziarist, la realitatea societatii românesti a vremii sale, Eminescu se ridica, totodata, deasupra evenimentialului, la sensurile mari, cu bataie lunga în timp, iar câte o fraza care sintetizeaza magistral, câte o concluzie, uneori interogativa, parca au fost scrise aseara, cu putin înainte ca ziarul sa intre în tipografie. Depasindu-si net epoca, Eminescu devine un model permanent de gândire si actiune – „modelul scriitorului român, cerebral, activ, angajat, capabil de a se subordona ideii. Acesta este marele model al literaturii române“ – crede pe buna dreptate Mihai Ungheanu în cartea amintita.
Presa româneasca a avut, de-a lungul timpului, mari gazetari, mari arhitecti de ziare si reviste, iar, mai nou, performeri incontestabili si în domeniul jurnalisticii audiovizuale. În epoca postbelica cel putin doua nume sunt emblematice din acest punct de vedere: George Ivascu si Octavian Paler. Mihai Eminescu a ramas însa Prim-Redactorul presei noastre. Un motiv în plus ca acel ce opteaza pentru nobila profesie de ziarist de limba româna sa se dovedeasca vrednic de aceasta meserie. Nivelul pe care l-a impus Eminescu e greu de atins, dar, vorba lui Calinescu, însasi dorinta de a fi e sublima. Evocându-l pe Ion Barbu, cu acel tulburator elogiu privindu-l pe E. Lovinescu – „El, singura noastra ratiune de a scrie!“ – Lucian Raicu marturisea: „Ma trec fiori amintindu-mi aceste cuvinte. Daca aceasta este Critica, nu e usor sa fii critic“. Parafrazând, am putea spune: Daca gazetaria e cea pe care a facut-o Eminescu, nu e usor sa fii ziarist. Altminteri, riscam tot mai mult si mai iresponsabil sa fim pusi, cum zicea Nichita Stanescu, în fata unei revendicari teribile: Eminescu sa ne ceara ultimativ: „Dati-mi limba înapoi!“. Restitutio in integrum ce ne-ar lasa literalmente goi…

3 comentarii pentru “Eminescu, gazetarul intolerabil”

  1. iunie 9, 2012 la 12:42 pm

    Citesc cu tot interesul publicistica d-lui Coroiu si o apreciez ca atare.
    Cautand sa ma mentin la echidistanta,sa nu devin partizanul nimanui si nici avocatul diavolului,trebuie sa remarc ca stimabilului nostru publicist i s-a pus rau pata pe nonagenarul nostru istoric si profesor,in asemenea masura,incat chiar d-sa,care acuza vehement insolenta,cade in acest pacat,in cazul de fata.
    Oricat de multa dreptate ar avea in pledoaria sa,nu ma pot abtine sa nu remarc
    referirile neortodoxe la adresa d-lui Djuvara: „play-boy…istoric nu o data penibil de aberant…”,”…pleziristul istoric …seninul ;i fericitul istoric…istoricul ratacitor…”,care,orisicat,nu au a-l onora pe distinsul publicist.Cand se stie de toata lumea ce hram poarta nonagenarul istoric si profesor.
    Am credinta ca orice dezbatere publica facuta cu capsa (pata) pusa nu poate aduce decat deservicii celui aflat in dialog.Sa nu stie d-l Coroiu de toate aceste elementare conditii ? In rest,s-auzim numai de bine !

  2. iunie 14, 2012 la 12:44 pm

    Felicitari pentru articol. Numitul Neagu Djuvara face parte din categoria celor care imbatranesc degeaba.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper