Elixirul tineretii

Un articol de COSTIN POPA

De câtava vreme, politica de refrisare a distributiilor Operei Nationale Bucuresti s-a dinamizat. O sustine activul Studio Experimental de Opera si Balet „Ludovic Spiess“, ale carui proiecte sunt multe si diverse, la care baza de casting o constituie tinerii absolventi ai claselor de canto sau chiar studentii din anii ultimi. Ei bine, de la Studio, unii solisti au migrat pe scena mare si, alaturi de alti colegi veniti direct din facultate, au facut posibil ca pentru recenta noua productie cu „Elixirul dragostei“ de Donizetti sa se alcatuiasca nu mai putin de trei distributii complete, în care tinerii sa fie prezenti în proportie de cca 75%. Meritoriu! Chiar revolutionar, daca ne gândim la trecut. Oricum, ramân descoperite titlurile dramatice, ale caror afise trebuie deseori populate cu oaspeti din tara si strainatate.
Asadar, tinerete pe scena, ambitie, emulatie, dorinte de mai bine, promisiuni de progres, adica tot ce se poate imagina pentru debutanti în roluri importante. Ionut Hotea, Nemorino de circa douazeci si doi de ani, are mari perspective. Este înca un „lirichino“, dar amploarea si rotunjimea sonoritatilor vor spori, desigur, în timp. Talent înnascut, cu remarcabila intuitie artistica, tenorul impresioneaza prin continuitatea, omogenitatea liniei vocale în conditiile în care problematicul pasaj de registru pare inexistent. Asa încât totul curge neostoit catre acute luminoase. Simte fraza muzicala, o puncteaza unde este nevoie si nuantarile de sorginte belcantista – diminuendi, messa di voce, sfumature – vor creste în pondere odata cu asimilarea procedeelor tehnice specifice. Singura problema serioasa a lui Ionut Hotea este… tineretea. Trebuie sa-si asculte îndrumatorii, fara sa uite nicio clipa ca mai are de cântat înca treizeci si cinci-patruzeci de ani. Nu o poate face fara dramuirea repertoriului si fara studiul necontenit.
Dezinvolta pe platou, Ioana Mitu a fost Adina plina de verva, sugubeata si ironica. Soprana lirico-lejera, expune o voce cu placuta timbralitate, ale carei note înalte trebuie sa evite stridentele, cu directionare în sensul rotunjirii sunetelor. Ce-i drept, spre final, când a crescut frecventa notelor scrise peste portativ, tânara Ioana Mitu a si obosit întrucâtva. Nu-i usor, tânar fiind, sa stai mai tot timpul în scena.
Cu voce frumoasa, învaluitoare, Serban Vasile l-a întruchipat pe tantosul Belcore în limitele impuse de regie. Adica usor (sau chiar mai mult) caricatural, caraghios, nevricos, turmentat. Indiferent de profilul de personaj, preocuparea pentru linia belcantista, pe care o stapâneste cu inteligenta si expresivitate, nu trebuie sa-l paraseasca niciodata, nici chiar în aria de intrare „Come Paride vezzoso“.
În rolul Doctorului Dulcamara, basul Mihnea Lamatic si-a probat experienta, cu un comic retinut, neîngrosat, asa cum este foarte bine. O voce tânara si promitatoare, aceea a sopranei Rodica Vica, a redat partitura de mai mica întindere a Giannettei.
Din fosa, Ciprian Teodorascu a condus în general bine. Tempii au fost alerti, spectacolul nu a stagnat. Am rezerve în ceea ce priveste grija pentru acuratete, pentru evitarea decalajelor (notez aici doar pasajul „Obbligato, ah! sì obbligato!“ – Nemorino catre Dulcamara, primul act) si pentru prezervarea desenului belcantist (iata, observ un Larghetto prea rapid ce îl priveaza pe Nemorino de expunerea fluida a melodiei din „Al periglio della guerra“, actul secund, duetul cu Belcore). Dar Ciprian Teodorascu simte echilibrul care trebuie conferit discursului muzical si, spre exemplu, marele concertato din finalul primului act s-a dezvoltat elegant, cu stiinta prefigurarii celebrelor ansambluri donizettiano-verdiene de mai târziu. Un sprijin deosebit a venit din partea Corului Operei Nationale, pregatit de neobositul maestru Stelian Olariu.
Apa de la flori
Cel putin ciudata a fost regia italianului Marco Gandini. A dorit un spectacol modern, tineresc, departat de epoca imaginata de compozitor, transpus în era computerelor. Nimic de comentat! Numai ca punerea în pagina a suferit. A fost imposibil de dedus spatiul în care se desfasoara primul act… îl orneaza multe canapele si câteva monitoare de calculator… abia în cel secund a fost bine fixata o ambianta de bar, numai ca, spre final, mesele au disparut si din nou ne-am trezit într-un mediu amorf si nedefinit. Sa nu uit… mari panouri publicitare cu mesaje absolut naive („Amore etilico“!!!, „Speranza d’amore“, „Amore eterno“, „L’amore amaro“, „Amore vero“, „Cuori assetati“ „La forza dell’amore“ – probabil parafraza profana pentru cunoscutul opus verdian „La forza del destino“) se misca fara noima pe fundal, în diverse pozitii, manevrate de masinistii ajutati de unii dintre eroi. Scenografia, Adriana Urmuzescu. Doar aparitia sarlatanului Dulcamara, patronul unei S.R.L., „Matrimoni e Banchetti“, într-un urias televizor, ne-a dus cu gândul la manipularile prin media vizuala. Chiar si elixirul doctorului, stiut si anuntat în text ca vin rosu de Bordeaux, a fost în viziunea lui Gandini apa de la un vas cu flori. Stranie idee, ca sa nu spun mai mult. Noroc ca… nu i s-a facut rau lui Nemorino. Si unde mai pui ca toata actiunea se desfasoara într-un soi de semiobscuritate, de penumbra (lighting design Virginio Levrio), care contrasteaza cu spuma si luminozitatea partiturii donizettiene.
Numai costumele, viu colorate, stralucitoare si variat desenate, au incitat ochiul si au dat aura cu adevarat tinereasca montarii. Aceeasi Adriana Urmuzescu, în serigrafia Catalinei Florescu si Luizei Soporeanu.
Am fost surprins si de statismul miscarii ansamblului, rasfrânt si asupra unor solisti (Ionut Hotea), cu exceptia scenei din bar, foarte animata.
În pofida distributiilor promitatoare, fara îndoiala ca acest „Elixir“, venit dintr-o apa statuta de flori, nu este cel definitiv la Opera Nationala Bucuresti, ci unul de tranzitie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper