Elegii la Valea vinului

Un articol de C. STANESCU

Cum traiau scriitorii români în comunism? Dupa facultati – rasuna vorba unui cunoscut Moromete. Nu toti erau, ca eminentul poet Mircea Ivanescu, „agenti sub acoperire ai unui serviciu nestiut“. În general – exceptând cazurile speciale – traiau, ca si agentul, parintele lui mopete, greu, din împrumuturi la Fond, luptau cu cenzura ca sa-si apere fiecare cuvânt si fiecare fraza. Jucau un fel de poker literar: aruncau în text, la „cacialma“, un set de „sopârle“ prea vizibile ca sa nu sara în ochii cenzorului. Sopârlele astea strategice sareau din rând, salvându-se în acest fel pagina ascunsa, cu „subsol“ si cu adevarat importanta. „Sopârlele“ descoperite cu usurinta adormeau vigilenta cenzorului si-l îndreptateau, prin eliminare, în fata superiorilor sai. Alteori se putea negocia cu forurile, erau, slava domnului, si „activisti de omenie“ sau comprehensivi, unii chiar intelectuali remarcabili, condeieri ei însisi. Ca Dumitru Popescu, jurnalist si eseist stralucit, romancier solid cu cel putin doua bune, rezistente romane („Pumnul si palma“, „Muzeul de ceara“), acelasi, totodata, cu activistul care l-a împins pe Ceausescu în bratele meduzei, ale „cultului personalitatii, stimulându-i, cum scrie Niculae Gheran, „paranoia puterii“: „Dupa mine“ – spune fabulosul autor al „Artei de a fi pagubas. Îndaratul cortinei“ – „vina lui depaseste isprava plutonului de executie din Târgoviste, cândva scaun domnesc, devenit între timp scaun electric“ (p. 90). „Îndaratul cortinei“ s-au negociat multe, bune si rele, „s-a dat drumul la dragoste“, la „moarte“, s-a dat drumul si din „lagar“, pe drumuri europene si nord-atlantice. Multi au calatorit mult. „S-a dat drumul“ la carti curajoase si valoroase ale literaturii române. Si tot „îndaratul cortinei“ s-au interzis filme ori mari spectacole de teatru, s-au pus la cale „procese publice“ de condamnare si umilire a scriitorului si a cartii lui („cazul“ Octavian Paler). Oboseala grea, enorma, epuizanta intrata în carnea si sângele scriitorului român care s-a „batut“, dupa puteri, cu cenzura si cu cenzorii trebuia într-un fel învinsa ori înmuiata. Iesirea din „lagar“, vacanta europeana putea fi o solutie. Mai la îndemâna pentru cei multi obositi si haituiti în negocieri interminabile cu cenzura suprapusa erau casele de creatie ale scriitorilor. Pensionari de elita ai acestor stabilimente de refacere au fost mai toti membrii Uniunii Scriitorilor din timpul comunismului. Se aude si acum, din fostele „case de creatie“ un mare oftat de usurare scos atunci de miile de scriitori care le-au trecut pragul: scapau dintre hulube, uneori, deseori, o luau razna. Petreceau. Petrecerile scriitorilor din timpul comunismului ar merita o mare carte de amintiri. Ea a început înca de pe atunci sa fie scrisa si se scrie în continuare: Mogosoaia, Cumpatul, Neptun, Valea vinului si câte altele au amintiri. Între zidurile lor s-au petrecut drame si tragedii, s-au jucat comedii, au murit oameni, au înflorit amoruri eterne, rupte a doua zi dupa întoarcerea „acasa“. În casele scriitorilor de la munte si de la mare s-au scris, în timpul comunismului, carti importante: marele singuratic, Marin Preda, la Mogosoaia si-a ispravit ultimul roman, care ajunsese sa fie vândut pe sub tejghea, Andrei Plesu a terminat la Valea vinului, „Minima moralia“, iar Marian Papahagi, tot acolo, traducerea „Infernului“ lui Dante. Iau aceste pretioase informatii din însemnarile lui Vasile Dan, el însusi pensionar al Vaii vinului unde si-a scris „Întâmplarile crepusculare si alte poeme“. Publicate la rubrica intitulata, cam „barbar“, „Restiturism cultural“, a „Daciei literare“, amintirile scriitorilor despre zilele si noptile fara somn petrecute odinioara, în comunism, într-o mitica, veritabila Arcadie din muntii Rodnei sunt fabuloase, încarcate de acea nostalgie adânca si totusi trista a lucrurilor si întâmplarilor ce nu se mai întorc niciodata. „Dacia literara“ merita toata lauda si tot respectul pentru ideea de a zgândari amintirea unui numar de scriitori pusi sa retraiasca, în 2-3 pagini, la Valea vinului: Vasile Dan („Cum am baut zece ani apa minerala la Valea vinului“), Stefan Oprea („Si eu am fost… la Valea vinului“), George Popa („Amintiri din mitica Valea vinului“), Emilian Galaicu-Paun („Cartier-ul Valea vinului“), Gellu Dorian („În Valea vinului curge apa minerala nu vin!“), Liviu Papuc („Amintirea Vaii vinului“), Nicolae Panaite („Valea vinului: doar o amintire?“) si Lucian Valea (cu câteva pagini din volumul „Oameni pe care i-am iubit“, Editura Junimea 1977, cap. „Lucian Blaga“). Pe lânga naturala, normala nostalgie dupa o speciala forma de trai în comunism pe care o emana mai toate aceste frumoase pagini de exaltare a unui trecut ce nu se mai întoarce, amintirile autorilor pomeniti mai sus sunt ori par pecetluite de un consens tacit si secret: toate au aerul unei nemaipomenite „fugi de acasa“ pe care doar în scrierile de aventuri, cu ori despre adolescenti scapati din haturi care-si iau lumea în cap îl mai întâlnesti! Mi-au venit în minte, citindu-le cu sufletul la gura, carti precum „Toate pânzele sus!“ a lui Radu Tudoran, „Ciresarii“ lui Constantin Chirita, „Copiii teribili“ ai lui Jean Cocteau si chiar „Cei trei muschetari“ ai lui Dumas! Sigur, toti memorialistii de la Valea vinului erau mai tineri, câtiva abia iesiti din adolescenta. Dar nu doar asta explica, dupa cum cred, lirismul exaltarii din fabuloasele evadari evocate în aceste amintiri care au, în general, prea putin de-a face cu „evazionismul“ ca marca a rezistentei din timpul si în traiul comunist. Majoritatea aducerilor aminte sunt scutite de acea nesuferita conduita narativa a politizarii memorialistice manifestata în destule scrieri de gen. Cea mai mare parte a acestor amintiri de la Valea vinului din „Dacia literara“ îsi pastreaza nealterata prospetimea, febrilitatea, exaltarea, într-un cuvânt, tonul exact si personalizat al starii de spirit în care au fost traite. Ele nu sunt „amintiri din timpul comunismului“ obligate, asadar, sa dea obolul cuvenit „corectitudinii politice“ care pretinde ca totul, iubirea, suferinta si moartea sa pastreze, ca o umbra întunecata, conturul „epocii de plumb“ în care ele s-au petrecut cu adevarat. Contin culoarea ochilor si adevarul subiectiv al fiecaruia, iar nu adevarul „epocii“ si amintirea „puscariei“ în care am trait în turma si de-a valma si de aratarea cu degetul a careia sufera o mare parte a memorialisticii – evocarilor – din ultimii 20 de ani. Nu sunt, în fine, amintiri ale „bietului om sub vremi“ din pagina batrânului cronicar, dar tablouri luminoase, vii în mintea unor oameni a caror tinerete spirituala ramâne inalterabila chiar, ori mai ales, sub o vreme, ea, nefavorabila aventurii spirituale a tinerilor nelinistiti de pretutindeni si de oricând. Sustragerea de la o dogma stilistica de tip doctrinar si politizant e, cu putine exceptii, desavârsita. Scrise cu mai mult ori mai putin talent literar, avem de-a face cu amintiri curate a caror luminozitate usor adumbrita de melancolia trecerii anilor le sporeste autenticitatea. De aici încolo, dezbarati de fortarea amintirilor sa îmbrace haina „puscariei“ în care ele s-au acumulat, putem discuta si despre urmele „comuniste“ lasate în biografia celor ce-si amintesc. Ele nu lipsesc. Pe Vasile Dan îl apasa greu acea epoca, dar chiar umbrele ei apasatoare fac si mai nerabdatoare si exaltata, pâna în pragul ostentatiei, asteptarea „vacantelor mele scriitoricesti“. Vacante care, în cazul sau, simbolizeaza mai mult decât la oricare altul, „evadarea“ din infern, dintr-un „mare mecanism“ apasator si implacabil de tip shakespearean, precum si „evazionismul“ cu care sanctioneaza, mental, sistemul politic în care era condamnat sa traiasca. Nu e, poetul Vasile Dan, dintre cei ce pot urma sfatul, aproape optimist, al lui Marx (sau Engels?) de a ne desparti, râzând, de trecut. Dimpotriva: „Am petrecut vacantele mele scriitoricesti, an de an, numai în luna august, între 1981-1990, la Casa Scriitorilor din Valea vinului. O, cum le mai asteptam! Le asteptam cu sufletul la gura, de fiecare data, închipuindu-mi dinainte întâlnirile mirabile si tamaduitoare ce aveau sa vina dupa suferintele mele de peste an, în izolare acasa, la Arad, în solitudine, în absenta oricarui dialog mai consistent, necenzurat, asaltat de unul singur, ca fiecare dintre noi, în razboiul invizibil în care era prinsa toata tara.“ Observ, în treacat, ca timp de 10 (zece) ani, din 1981 pâna în 1990, poetul s-a pastrat curat si neatins de urletele sarbatoresti ale coloanelor de manifestanti de la 23 august, în acel timp ziua eliberarii României de sub jugul hitleristo-fascist: toate vacantele sale s-au petrecut an de an în chip evazionist în luna august. Se mai poate remarca, în fuga, faptul ca poetul îsi ia „toata tara“ ca martor si tovaras al suferintei îndurate personal în ceea ce el numeste „razboiul invizibil“: cu atât mai nerabdator astepta poetul vacantele eliberatoare din august de la Valea vinului. Acolo se întâlnea cu afinii, cu cei pe care nu-i gasea în izolarea si pustiul de acasa, de la Arad: „Afinitati rare, greu de adunat, pentru acele vremuri rele. Doar ele, aceste afinitati, ne-au stimulat mai întâi solidaritatea, ea însa?i descurajata pretutindeni. Ne surprindeam în optiuni si în reactii asemanatoare de refuz neslabit, de respingere, macar mentala, prin idei, prin umor, nu o data negru, a mizeriei multilaterale din jur ce ne coplesea. De refuz, în cercul nostru strâmt si idealist al dictaturii în plin delir, al umilintei, al servitutii neconditionate în fata unui regim tot mai bolnav. Peripatetizam zilnic, în mici grupuri, de trei-patru, sub protectia si discretia absoluta a padurii… Eram obsedati de noi, de ce se-ntâmpla atunci cu noi, de neputinta noastra în fata imensei farse a istoriei care ne-a fost ales cinic personajele ei jalnice, sau de ce nu, „eroico-comice“. Eram într-adevar bolnavi?“ Nu eram bolnavi cu totii si nici izolati în desert. „Acum îmi mai amintesc – scrie Nicolae Panaite – ca în timpul sederii noastre i-am întâlnit pe Cezar Ivanescu, Nicolae Georgescu, Stefan Agopian, Rodica Toth si Ion Covaci. Cezar Ivanescu era cazat în vila din vale, deasupra bucatariei. Seara, împrejurul lui roia o galerie de fani, majoritatea dintre ei pretendenti într-ale poeziei. Poetul recita oracular si cânta cu o voce distincta si hotarâta, asemanatoare unui geamat tremurat, cântece de început si de sfârsit de lume. Vocea lui umplea ograda…“ Dar nu numai ca sa-l asculte pe Cezar Ivanescu venea poetul la Valea vinului: „La anumite ore ale zilei ne întâlneam în camera de la parter a lui Adi Cristi, pentru a asculta Radio Europa Libera si discutam disjunctiv, conjunctiv si conspirativ. Multe ne-a mai slobozit gura atunci: dictatura, cabinetul unu si doi, comunism, democratie, libertate…“ Conspiratie în toata legea, subminarea, „mentala“, vorba poetului Vasile Dan, a orânduirii de stat. În rest, „în cele zece zile cât am stat am trait o poveste adevarata cu focuri de tabara, ursi prietenosi dar si fiorosi, cu zâne si cadâne întâlnite la culesul de zmeura si mure, cu zile cazute din calendar si rochii-faclii, pâna când, pe rând, deveneam cu totii, dinspre seara spre noapte, imperturbabili zapcii“. În Arcadia din Muntii Rodnei ajunge, în Valea vinului, si Stefan Oprea, om cu simtul umorului, ca orice bun cronicar de teatru, care credea ca „La Vatra Dornei laptele curge pe strazi“, dar n-are „sticla la schimb“, ca sa cumpere de la magazin lapte pentru copil (multe lucruri, în comertul socialist, erau „la schimb“…) Receptiv la spectacol, Stefan Oprea vede cum, în acei ani negri, la Valea vinului „grupurile de scriitori – majoritatea bucuresteni – se adunau în curtea vilei si petreceau veseli, galagiosi, bine dispusi, ca în vacanta. Domina în discutii si pozne Mircea Dinescu – cam tot asa cum face acum la TV…“ Într-adevar, trecerea de la socialism la capitalism a poetului s-a facut oarecum lin, ca si cum ar fi urmat cursuri capitaliste în scolile socialiste. „Atunci – scrie Stefan Oprea – am vazut cât de priceput si de inventiv este Dinescu în arta culinara. În mai putin de o ora, în curtea vilei s-a ridicat un foc strasnic, iar cei doi Mircea (Dinescu si Nedelciu) învârteau deasupra flacarilor protapul cu ditamai cârlanul. S-a încins o petrecere cu friptura si palinca (vin nu se gasea la Valea vinului, tot asa cum nu se gasea lapte)… Aveam sa-l regasesc pe Dinescu“ – noteaza cronicarul cu un remarcabil simt al unitatii si unicitatii memorabilului sau personaj – „în postura similara peste un sfert de secol, la proprietatea lui de pe malul Dunarii, la Cetate, oferind un ospat pantagruelic unor oaspeti (cam vreo 200!) invitati de el de la Craiova, unde se desfasura Festivalul International Shakespeare. Se ocupa personal de buna desfasurare a petrecerii, dând indicatii profesioniste zecilor de servanti, când si cum sa puna pe mese zecile de feluri de mâncare si bautura.“ Nu spuneam ca trecerea marelui poet de la o lume la alta s-a facut lin si pe cale naturala, fara chinuri si angoase, dar cu o arta de a trai la fel de mare ca aceea de a-si scrie nemuritoarele poezii din „Invocatie nimanui“, „Elegii de când eram mai tânar“, „Proprietarul de poduri“, „La dispozitia dumneavoastra“, „Teroarea bunului simt“, „Democratia naturii“, „Exil pe o boaba de piper“, „Rimbaud negustorul“ si celelalte de dupa ’90, „Moartea citeste ziarul“ sau „O betie cu Marx“?! E opera unui mare poet care a scris „sub“ comunism cum si cât niciun poet liber din capitalism n-a apucat s-o faca. Tablourile aparent pitoresti din viata lui Mircea Dinescu surprinse de Stefan Oprea la Valea vinului si, peste douazeci de ani (ca în Dumas!), la Cetate vorbesc cât o întreaga monografie despre unitatea exceptionala, absolut iesita din comun dintre viata si opera unui mare poet care scrie în claustru, în singuratate ori în turnul de fildes (ziceti-i cum vreti!) capodopere pe care apoi le vinde ca un negustor genial în Oborul cerealistilor din amintirile admirabile ale lui Niculae Gheran: iata, Poetul! Un poet nascut si nu facut, în comunism sau (ca si) în capitalism. Sa ne întoarcem însa la Valea vinului si, trecând prin amintirile cu aer metafizic ale doctorului George Popa, traducatorul lui Omar Khayyam, sa ne oprim la foarte talentatul Emilian Galaicu-Paun, probabil cel mai tânar „nostalgic“ din Arcadia Muntilor Rodnei unde ajunge acum întâia oara: „Daca exista raiul pe pamânt, acesta trebuie sa se afle nu chiar sub picioarele trecatorilor, ci la oarece altitudine, sa zicem pe la 1 500 m de la nivelul marii, si se ajunge la el apostoliceste – urcând pieptis panta sau urmând potecile de munte… Nu a existat vârf spre care sa nu tindem, uneori spre nedumerirea sincera a unor localnici (nu se uita una ca asta – vazându-ne porniti în sir indian spre Ineu, aflat la o altitudine de 2 279 m un tânar pastor ne-a urat: „No, daca vreti sa muriti, Doamne-ajuta!“), pe câteva le-am si escaladat sau cel putin le-am furat din priviri. Nu se poate povesti în cuvinte – decât daca, întâmplator, te numesti Mihail Sadoveanu! – ceea ce ochilor nu le venea sa creada ca tocmai li se arata în toata splendoarea: un peisaj în revarsare blânda (cât ce sa zic: blandiana!), „dulci sfere-mpadurite“ si frunti golase de piatra, ca-n „Miorita“ sau „Baltagul“… Pur si simplu, minunea naturii“. Nu se compara cu nimic „minunea“ de la Valea vinului: „or fi poate „de vina“ – admite poetul – si toti acei scriitori români în trecere pe-aici – vechea poveste cu vrajitorul vrajit!“ Într-adevar, mai toti admirabilii nostalgici de la Valea vinului sufera de sindromul vrajitorului vrajit. Poetul însusi, într-un vers-aforism memorabil, intitulat gravitatie e sub puterea vrajei: „în zorii zilei / dumnezeu cadea / ca roua: pretutindeni“. Locul care pe atâtia i-a vrajit are însa azi un statut incert: „Mult hulitul Sadoveanu (din când în când, la vremuri de criza) – scrie Liviu Papuc – a facut, la vremea lui, si ceva care speram ca doar temporar a cam disparut din peisaj: a binecuvântat o casa (de fapt doua) de odihna pentru scriitori – la Valea vinului… Faimosul, de altfel, loc de creatie înfiintat prin deceniul al saselea al defunctului secol, a fost loc de benefica pomenire pentru generatii de scriitori“. Mai alarmat, Gellu Dorian scrie si el: „Statutul acelei case este si unul incert. Locul si casele, se stie sau se spune, ar apartine Întreprinderii Miniere Baia Mare, care, se pare, si aceasta a uitat de acel spatiu ce ascunde în el povestile atâtor scriitori are au trecut pe acolo. Însa trecutul lor ar fi altul, de pe vremea administratiei imperiale, când aici era o statiune de odihna. Ba ca ar fi fost si domeniu regal la un moment dat. Acum, tot cu o marja de nesiguranta ar fi în patrimoniul Ministerului Culturii si Patrimoniului National, care ar dori sa le plaseze unui administrator care sa le scoata din pericolul de degradare totala. Cineva ar trebui sa se ocupe macar de memoria acelui loc, asa cum face acum revista „Dacia literara“. Însa oare se va gasi omul care sa faca o astfel de cercetare si sa redea istoriei vii a literaturii române o perioada plina de povesti adevarate, unele devenite legende? La fel se petrece si cu casa de la Sovata, lasata total în paragina si uitare“. Asemenea „case“, case de odihna si creatie pentru scriitori, stau azi, uitate si pline de praf, ca balerina bibelou dintr-o frumoasa poezie de Menut Maximinian, publicata în „Dacia literara“: „Cu mâinile asezate pe creturile rochiei, / Rememoreaza gloria de altadata. / Când era venerata. / Astazi nici praful nu mai este sters din jurul ei“. Care „glorie“ si când „venerata“? În comunism, când aceste case au fost date scriitorilor (nu doar „realist-socialisti“!), iar azi zac ca balerina prafuita: „Într-o toamna cu frunze de aur / Si-a trait prima iubire. / A fost a lui si de atunci / Timpul pare ca a încremenit. / Perdeaua dragostei e trasa, / Balerina sta neclintita, / Pe raftul cu scriitori“. Viitorul balerinei prafuite sta, totusi, în raftul cu scriitori: în fond, amintirile din „Dacia literara“ sunt elegii la Valea vinului, casa acum parasita si, spune poetul mâhnit, „nu mai poate primi oaspeti“. Rolurile s-au schimbat: mitica Vale este ea acum un oaspete de onoare în creatia si în amintirea celor pe care, în comunism, i-a gazduit. Nu-i putin lucru. Restul tine de administratie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper