Esecul ideologiilor. Despre reprezentare în stiintele sociale

Un articol de MIHUL EMILIAN COLCERU

Concept dezvoltat cu precadere începând cu anii 1960 în stiintele sociale, reprezentarea poate fi considerata, în momentul de fata, „la moda“ mai ales pentru sociologie si psihologie. Termenul nu este, însa, o constructie recenta. Folosit în sensul psihologic, de redare mentala a unui obiect exterior, el apare în perioada medievala, în traducerile latine ale textelor lui Avicenna (1). Înca de la început, termenul oferea un numar larg de definitii, corespunzatoare propriei reprezentari mentale pe care fiecare si-o construia folosindu-l.
Reprezentare teatrala
vs reprezentativitate politica
Astfel, conform filosofului belgian Jean Ladrière, în teoria cunoasterii întelesurile termenului „reprezentare“ se bazeaza pe doua mari metafore: reprezentarea teatrala (punerea în scena, în fata spectatorilor, a unei situatii semnificative într-o forma concreta) si reprezentarea ca „vicariat“ (transfer al atributiei) (2). Ambele sensuri trimit, asadar, spre o substitutie: prima, substitutia obiectului real de simbolul prin care acesta este prezentat (simbolul putând fi teatral, dar si iconic sau textual); a doua, substitutia fizica a unei persoane prin alta (acesta este sensul „reprezentativitatii“ politice moderne – cetatenii sunt reprezentati în viata politica de alesii lor).
Putem sa propunem, asadar, ca o definitie functionala a termenului de „reprezentare“ substitutia unui obiect real cu simbolul sau prelucrat. Prelucrat deoarece, conform autorului francez de origine româna Serge Moscovici, fondatorul psihologiei sociale, o reprezentare „nu înseamna pur si simplu dedublare, repetare sau reproducere, ci reconstituirea, retusarea, schimbarea textului“ obiectului respectiv (3). Putem asadar, formula o prima ipoteza, aceea ca prin procesul de reprezentare obiectul initial îsi schimba caracteristicile în mod automat, în ciuda pretentiei, uneori declarate, de redare nealterata a realitatii.
Conceptul de „reprezentare“ este folosit, cu un sens specific, în diverse domenii ale cunoasterii, fie în acceptia de înlocuire a unei persoane cu alta, cum se întâmpla în teoria democratiei reprezentative (puterea politica este atribuita de populatie, prin reprezentativitate, unui numar restrâns de persoane) sau în drept (persoanele sunt reprezentate în proces de avocati), fie în sensul înlocuirii realitatii prin simboluri precum în arta si literatura (realizarea unor simboluri care substituie obiectele reale) sau psihologie (un simbol cognitiv intern reprezinta realitatea externa). Ma voi raporta, în cele ce urmeaza, la trei domenii care ne ajuta sa întelegem modul de reinterpretare prin procesul de reprezentare: psihologia sociala, sociologia politica si teoria discursului.
1. Reprezentarile sociale
Având antecedente în sociologie care dateaza înca de la sfârsitul secolului al XIX-lea (în 1898 Émile Durkheim introducea conceptul de „reprezentari colective“) (4), teoria reprezentarii sociale s-a dezvoltat mai ales în a doua jumatate a secolului al XX-lea datorita contributiei lui Serge Moscovici. Acesta definea în 1961 reprezentarea sociala drept „un corpus organizat de cunostinte si una din activitatile psihice prin care oamenii îsi fac inteligibila realitatea fizica si sociala, se insereaza într-un grup sau un raport cotidian de schimburi, îsi elibereaza puterile imaginatiei“ (5). Vazuta ca un proces de schimb între oameni cu sisteme de gândire proprii, reprezentarea are scopul de a face realitatea comprehensibila, prin mobilizarea resurselor imaginatiei.
Potrivit lui Gustave Fischer, reprezentarea sociala este „un proces de elaborare perceptiva si mentala a realitatii care transforma obiectele sociale (persoane, contexte, situatii) în categorii simbolice (valori, credinte, ideologii) si le confera un statut cognitiv, permitând cunoasterea aspectelor vietii de zi cu zi printr-o reasezare a propriilor noastre conduite în interiorul interactiunilor sociale“ (6).
Fiind posibile doar în cadrul existentei unui grup social, reprezentarile sociale, „în formele lor diferite de manifestare (mituri, ideologii, romane, iconografie, expresii verbale etc) se refera la transformarea experientei de grup si a trecutului interpersonal al grupului într-un sistem social de reprezentare mai mult sau mai putin coerent, pus în practica prin intermediul unui limbaj, având ca una dintre functiile majore de a face inteligibila o ordine de relatie la un obiect“ (7). Acest proces de transformare determina aparitia unui imaginar de grup, caruia îi sunt caracteristice experiente specifice si, prin urmare, reprezentari specifice.
O alta definitie, oferita de Denise Jodelet, pentru reprezentarea sociala ar fi „o forma de cunostinta elaborata si partajata social, având un scop practic si ajutând la constructia unei realitati comune într-un ansamblu social“ (8). Deosebindu-se de cunoasterea stiintifica, aceasta forma de cunoastere este denumita „de sens comun“: reprezentarile sociale deformeaza realitatea stiintifica a faptelor (9).
Rezumând, ar trebui sa retinem faptul ca o reprezentare sociala este necesara grupului pentru crearea unei identitati specifice, dar si faptul ca aceasta reprezentare e una construita: exista un decalaj între realitate si reprezentarea realitatii. Necesitatea de construire a unei reprezentari sociale este explicata de René Kaës: „Mai mult decât faptul ca orice grup este fondat printr-o reprezentare emblematica a obiectului sau identificator, reprezentarea comuna asigura identificari comune catre un singur obiect, printr-o reprezentare (sau o idee) partajata care îndeplineste o functie analoga aceleia de leadership“ (10).
2. Reprezentarile politice
În stiintele politice, conceptul de „reprezentare“ apare în primul rând cu sensul de „vicariat“, referitor la problema reprezentativitatii. În cadrul democratiei reprezentative, poporul alege, prin vot, reprezentantii care sa exercite puterea politica. Este si aceasta, fara urma de îndoiala, o metafora substitutiva: puterea politica este exercitata de un numar restrâns de persoane, însa votul confera acelor persoane legitimitatea necesara pentru a guverna. Ea nu este, însa, singura forma de „reprezentare“ specifica politicului. Atunci când vorbim despre exercitarea puterii în sine, puterea reprezentarii este una ce nu poate fi negata. Vorbim, în fapt, despre „reprezentare“ în sens teatral, în sensul de mise en scène.
În lucrarea Sociologie politique, Dominique Colas explica printr-o piesa de teatru a lui Shakespeare puterea reprezentarii în sens de performance (jucarea unui rol). Exercitorul puterii, în cazul nostru monarhul epocii elisabetane, are un rol de jucat, si anume reprezentarea puterii pe care o îndeplineste. Daca nu reuseste sa reprezinte puterea, aceasta se evapora (11).
Observatia ca puterea politica se mentine cu ajutorul reprezentarii (în sens de performanta teatrala) este legata, în opinia lui Colas, de o viziune dubla cu privire la functiile statului. Exista o prima teorie, extrem de raspândita printre teoreticienii politici ai statului, potrivit caruia statul s-ar baza pe raportul de forte existent în societate. Este faimoasa definitie weberiana a statului, vazut drept cel care detine „monopolul utilizarii legitime a violentei“ (12) asupra unui teritoriu. Potrivit acestei formulari, puterea statului este data de exercitiul violentei. Puterea se bazeaza pe violenta, acceptata prin contract social, deoarece constituie o garantie împotriva starii naturale de adversitate reciproca a oamenilor (teoria iluminista formulata de Hobbes). Aparatul de stat se construieste pe un principiu ierarhic conform caruia simbolistica puterii este ideologia clasei sau a grupului dominant. Teoria poate fi redusa, potrivit lui Colas, la acea declaratie a lui Trotki citata de Weber: „În cele din urma, violenta decide tot“ (13).
O a doua teorie asupra puterii statului este preluata de Colas de la antropologul american Clifford Geertz, cel care analizeaza tipul de stat-teatru în secolul al XIX-lea în Insula Bali (14). În cadrul acestuia, ceremoniile regale (cum ar fi, spre exemplu, aceea de incinerare a regelui) ocupa un loc privilegiat în simbolistica puterii. Putem sa vorbim, în fapt, despre un stat care functioneaza el însusi ca reprezentare. În acest context, reprezentarea (în sensul teatral) nu mai este acel tip de ceremonial care mascheaza puterea bazata pe violenta, ci simbolul însusi al puterii. Imaginarul puterii este în acest caz puterea reala, mai curând decât aparatul ideologic de stat (15).
Cele doua tipuri de putere a statului, statul-violenta si statul-reprezentare (statul-teatru) nu se exclud, în mod evident, reciproc. Putem sa vorbim despre o preponderenta a unuia sau a altuia din cele doua tipuri de putere în cadrul unui anumit stat, însa, în opinia noastra, acel ceremonial-reprezentare al puterii nu este folosit cu atâta fervoare în anumite societati, chiar contemporane, doar de dragul mascarii raporturilor de forte si a violentei exercitate; el este un element de sine statator al conceptiei despre stat si determina o raportare particulara a cetatenilor la simbolurile statalitatii.
Acest lucru poate fi observat, la o privire atenta, chiar în societatile totalitare. Aici, potrivit formulei weberiene, ceremonialul puterii ar fi exemplul tipic de mascare a exercitarii violentei. Si, totusi, se poate observa în meticulozitatea cu care este dus la îndeplinire acest ceremonial o anumita pasiune a statului totalitar pentru puterea de dragul puterii. De asemenea, în constiinciozitatea cu care este urmarit de cetateni, se poate întrevedea un sentiment de identificare a acestora cu puterea de stat si chiar cu ideologia totalitara pe care, ideatic, pot sa o respinga.
Poate parea ironic sa îi conferim lui Lenin însusi aceasta dimensiune a puterii-reprezentare, în conditiile în care el este chiar teoreticianul clasic al utilizarii violentei în preluarea si mentinerea puterii de stat. Si totusi, modul în care figura sa este utilizata ceremonial (ajungându-se pâna la mumificare pentru a sta vesnic straja puterii politice de la Kremlin) nu este altceva decât o forma cât se poate de expresiva a utilizarii reprezentarii în mentinerea puterii de stat. Ratiunea de a exista a mausoleului lui Lenin nu este rememorarea violentei utilizate pentru preluarea si mentinerea puterii, ci însasi reprezentarea unei figuri fondatoare a puterii de stat existente. Din acest punct de vedere, Lenin este instrumentalizat de lumea comunista ca o reprezentare sociala.
3. Reprezentarile în discurs
Întelegerea modului în care functioneaza discursul nu se poate realiza fara o introducere în teoria limbajului (vazut ca un set dinamic de simboluri de comunicare). Potrivit lui Petru Gorcea (16), exista trei conceptii principale despre limbaj, cea instrumentalista, cea demiurgica si cea sincretica.
În cazul celei dintâi limbajul poate fi privit din doua perspective: „cuvântul-semnal“ si „cuvântul-simbol“. Daca primul, cuvântul-semnal, are o functie instrumentala directa, provocând fapte ce duc la schimbarea realitatii, cel de-al doilea are un caracter instrumental subînteles. Cuvântul-simbol are menirea de a se substitui obiectului simbolizat, obiect real („independent de simbol si anterior acestuia“). Cuvântul-simbol poate fi înteles ca o ruptura între obiectivitatea realitatii si subiectivitatea discursului.
M-am oprit asupra acestei paradigme culturale a cuvântului-simbol (responsabila, în opinia mea, de orientarea culturii europene moderne spre nominalism) deoarece ea explica diferenta dintre „realitatea în sine“ si discursul care o numeste, „realul“ fiind „prim si dependent“, în timp ce discursul este „secund si independent“. Printre cele mai importante consecinte se afla aceea potrivit careia cuvântul-simbol este principalul instrument al cunoasterii realitatii. Mai exact, ceea ce se întâmpla nu ni se dezvaluie direct, ci prin intermediul simbolurilor pe care ni le construim. Acest aspect duce la câteva limite ale procesului de cunoastere: „în primul rând, detasarea de realitate (spre deosebire de cuvântul-semnal) determina cuvântul-simbol sa se limiteze la construirea discursului-oglinda“, care nu este identic cu realitatea pe care o prezinta; „permite, legitimeaza si reproduce iluzia posibilitatii unei obiectivitati depline“ (realitatea poate fi exprimata cu ajutorul discursului); „adevarul este conceput ca o corespondenta între o realitate (prima) si un discurs (întotdeauna, secund)“.
Aceasta conceptie despre discurs (vazut ca o succesiune de simboluri, deci, de reprezentari ale „realitatii“) transpune în domeniul lingvistic teoria reprezentarilor sociale, potrivit careia realitatea (ceea ce exista în sine) nu poate fi redata în discurs decât printr-o reprezentare a sa. Obiectivitatea discursului (pretentia ca el reflecta în mod necesar realitatea) este la fel de iluzorie ca în cazul oricarui alt tip de reprezentare.
Ar trebui sa fim cu atât mai neîncrezatori în discurs, cu cât acesta se declara mai cuprinzator. Este cazul discursului numit de Umberto Eco „ideologic“, cel în care emitatorul pretinde ca „de la premise probabile ce definesc doar o sectiune partiala a unui câmp semantic dat sa se ajunga la concluzii acceptate ca Adevarate, umbrind astfel natura contradictorie a Câmpului Semantic Global si prezentând propriul punct de vedere ca fiind unicul acceptabil“. Problema, în opinia lui Eco, nu este daca atitudinea e înselatoare în mod deliberat, ci faptul ca nu este recunoscut (admis) caracterul partial al premiselor si reactivitatea acestora la circumstante. Discursul ideologic este un discurs de tip persuasiv, retoric, care foloseste propriile silogisme (derivate din premise probabile) cu scopul, pragmatic si orientat, de a emotiona pe destinatar (17).
Eco explica modul în care discursul ideologic recurge la fenomenul denumit „manipulare ideologica“. „Ideologia este viziune partiala si metafizica asupra lumii, ale carei componente nu se coreleaza într-un tot: ignorând multiplele conexiuni ale universului semantic, ea ascunde si ratiunile practice, datorita carora au fost produse anumite semne împreuna cu interpretantii acestora. Astfel, uitarea duce la falsa constiinta“ (18). Ideologia se doreste „o viziune organizata asupra lumii“ (19), dar esueaza în acest demers deoarece, prin teoretizare, pierde ratiunile practice ale diverselor actiuni, deci nu ia în calcul toate premisele în elaborarea judecatilor (silogismelor) explicative.
Din punctul de vedere al stiintelor sociale, ideologia poate fi definita ca „un ansamblu de conditii si constrângeri cognitive conducând la elaborarea unei familii de reprezentari sociale, situat la un nivel de generalitate mai ridicat“ (20). Desigur, atât definitia oferita de stiintele sociale, cât si cea semiotica asociaza termenului „ideologie“ o gama larga de viziuni asupra lumii dezvoltate de-a lungul timpului în diverse medii. Nu este mai putin adevarat, însa, ca ideologia politica, asa cum se defineste ea începând cu secolul al XIX-lea, se constituie în exemplul-tip de gândire ideologica. Asadar, e un gest legitim sa aplicam unei ideologii politice, precum cea promovata de sistemul comunist, toate judecatile exprimate mai sus.

 

NOTE:
1. „Mental Representation in Medieval Philosophy“, în „Stanford Encyclopedia of Philosophy“, accesibil online la http://plato.stanford.edu/entries/representation-medieval/
2. Jean Ladrière, „Représentation et connaissance“, în „Encyclopaedia Universalis“, vol. 19, Paris, 2002, p. 695
3. Serge Moscovici, „La psychanalyse, son image, son public“, Paris, Presses Universitaires de France, 1961, p. 56
4. Émile Durkheim. „Représentations individuelles et représentations collectives“ în Revue de métaphysique et de morale. Nr. VI, 1898; p. 273-302
5. Serge Moscovici, op. cit., p. 27-28
6. G. N. Fischer, „Les concepts fondamentaux de la psychologie sociale“, Presses de l’université de Montréal. Dunod, 1987, p 118
7. René Kaes, „L’appareil psychique groupal“, Paris, Dunod, 1976, p. 31-32
8. Denise Jodelet, „Représentation sociale“, în „Grand dictionnaire de la psychologie“, Paris, Larousse, 1991, p. 668
9. Stephane Desbrosses, „Représentations sociales: définition“, accesibil la http://www.psychoweb.fr/articles/psychologie-sociale/128-representations-sociales-definition.html
10. René Kaes, op. cit., p. 104
11. Dominique Colas, „Sociologie politique“, Paris, Presses Universitaires de France, 2006, p. 346-347
12. Max Weber, „The Theory of Social and Economic Organization“, New York, Free Press, 1964. p. 154
13. Idem, „La vocation du politique“, citat de Dominique Colas, op. cit., p. 457
14. Clifford Geertz, „The Theatre State in nineteenth-centurz Bali“, citat de Dominique Colas, op. cit., p. 459
15. Dominique Colas, op. cit., p. 457
16. Petru Gorcea, „Despre demnitatea limbajului“, în „Alternative ’90“, nr. 17-18/1990, pp. 41-42
17. Umberto Eco, „Tratat de semiotica generala“, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, p. 350-351
18. Ibidem, p. 375
19. Ibidem, p. 365-366
20. A se vedea M.L. Rouquette, „Représentations et idéologie“, în J.C Deschamps., J.L Beauvois, „Des attitudes aux attributions“, Grenoble Presses Universitaires de Grenoble, 1996, p 171

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper