Dupa douazeci de ani

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Festivalul International de Teatru ATELIER a împlinit douazeci de ani. Cel mai vechi festival international de teatru din România din perioada post-comunista, ATELIER a fost înfiintat si condus în cele doua decenii de existenta de dramaturgul Radu Macrinici. Primii doisprezece ani a fost gazduit de Teatrul „Andrei Muresanu“ din Sfântu Gheorghe, apoi de Teatrul din Turn al Cetatii din Sighisoara, pentru ca de sapte ani încoace sa îsi desfasoare activitatea la Teatrul Municipal din Baia Mare. Ce mai!, „un festival mai vechi decât Yahoo“, cum spune creatorul sau în caietul program de anul acesta. Principiile pe care s-a întemeiat festivalul le aflam tot de acolo. De la prima pâna la ultima editie, ATELIER-ul si-a propus sa adune „cele mai noi tendinte în dramaturgia, regia, scenografia, coregrafia, muzica de scena si actoria secolului XXI“. Panoplia de formule prezentate este extrem de diversa, de la teatru-dans la teatru gestual, pantomima, teatru poetic, metateatru, teatru instrumental, cel cu obiecte, cel burlesc sau cel performat în spatii neconventionale. Selectia de anul acesta a întarit, cu o editie mai mult, criteriile initiale.
Daca în cei douazeci de ani festivalul a scormonit cu obstinatie dupa ceva, acest ceva s-a numit nonconformism, modernitate, diversitate estetica si mai ales cautarea de formule noi în teatru. Cel putin în spatiul românesc! Un obiectiv greu de atins la editia a XX-a, caci nici un director de teatru sau de festival, dupa cum nici un creator de teatru, nu poate sa scoata noul din mâneca, uite asa, cât ai zice peste! Dar, consecvent cu programul initial, organizatorului nu-i ramâne decât sa selecteze formule cât mai putin uzitate. Daca consideram ca teatrul-dans face parte dintre acestea, atunci un spectacol ca „Ultimul tango la Paris“, care alatura doi dansatori, un saxofonist si un percutionist, se muleaza bine peste principiile fondatoare. Coproductia aradeano-budapestana în regia si coregrafia lui Zsalakovics Anikó aduce pe scena doua monologuri coregrafice independente. Care nu se întrepatrund nicidecum. Asta spre frustrarea spectatorului înclinat sa-si imagineze ca daca pe scena exista doua corpuri, în mod firesc, ele vor intra si în relatie. Cu miscari nevrotice, cei doi interpreti (Góbi Rita si Grecsó Zoltán) exteriorizeaza o anxietate acuta, care umple întregul spatiu si vibratiile din jur.
Ce poate fi absolut nou, dupa douazeci de ani de „Atelier“, într-o monodrama ca „Saruta-ma“ de Vlad Zografi, în care un actor (Emanuel Petran) încearca, la un metru de public, sa treaca prin cât de multe registre actoricesti poate? La primele editii probabil ca specia s-ar fi învârtit binisor printre noutati. Dar în era noastra consumatoare de formule estetice noul tine cât o respiratie. Drept e ca si Festivalul ATELIER a contribuit în buna masura ca noutatile sa intre rapid în circuit, devenind mijloace curente în teatrul românesc. Ceea ce nu e decât spre lauda lui!
Iarasi, daca consideram nou un spectacol în care un cuplu de actori joaca majoritatea timpului într-un manechin urias sau în care actrita interpreteaza multe dintre partile barbatului, atunci poate „Quartet“ se pliaza peste cerintele initiale ale festivalului. Desi suspectez ca din acest compus estetic cel mai nou pare tot textul lui Heiner Müller, scris în 1981. O interpreta convingatoare, care a obtinut si Premiul pentru cea mai buna actrita în rol principal, Éder Enikö se angajeaza într-un veritabil tur de forta. Initial captivanta, în timp ce expira suvoaiele de text, actrita ajunge inevitabil, din cauza partiturii atât de consistente, sa se repete în registrele actoricesti. Partenerul sau, Harsányi Attila, opteaza pentru doua culori interpretative, una tinând de o furie strigata, a doua, de uitatura flamânda, vinovata si penibila a masculului trecut. Varianta scenografica a spectacolului e de admirat: o imensa rochie-manechin în vârful careia cele doua personaje ramân imobile în prima scena, ca un sfinx cu doua corpuri, în care parul ei lung se revarsa peste capul lui, ascunzându-l privirilor. Ceea ce câstiga imediat atentia este manusa cu gheare lungi, metalice, ce prelungeste, completeaza si tradeaza natura feminitatii lui Merteuil. Mai târziu, poalele rochiei-manechin se vor transforma în loja de opera.
Cu adevarat noua ca formula, desi artistul a mai delectat publicul din România, a fost spectacolul de dans Butoh, „Visul de a doua zi“. Câte productii Butoh au spectatorii nostri sansa sa vada într-o viata? Faptul ca Festivalul ATELIER si-a facut bunul obicei de a-l invita în fiecare an pe japonezul Hikaru Otsubo si ca la fiecare editie artistul umple sala pâna la refuz este cel mai elocvent semn pentru interesul fata de formele necunoscute. Cum poate un dansator de Butoh, formula cvasistatica, sa câstige într-o asemenea masura publicul nostru pentru care, prin traditie, dansul se asimileaza cu ritmul? Raspunsul e de gasit doar în exotismul formulei si în imensa expresivitate a artistului. Miscarile sale, extrem de încete, repeta un pattern, tot timpul acelasi. Cu genunchii îndoiti, corpul machiat traditional în alb, gesturile lui Hikaru Otsubo se dovedesc atât de suave, dansatorul emana atâta gratie pe centimetru patrat, iar stilul sau este atât de nobil si de elegant, încât spectatorul nu-si poate dezlipi ochii de la el. Dansul lui, o otrava care anesteziaza perceptia exteriorului diluând ritmurile diurne, înlocuieste standardele noastre chinestezice cu universul creat de artist în jurul propriului corp, al gesturilor moi care copiaza modele subterane, extramundane, greu de accesat pentru constiinta europeanului.
Poate ca cel mai nonconformist spectacol al festivalului a fost productia teatrului gazda, „Butoiul cu praf si pulbere“, dupa textul lui Dejan Dukovski, regia Marcel Top, care a propus cu adevarat formule noi în spatiul românesc, daca ne gândim la adaptarea în grai maramuresean (sa trecem cu vederea eforturile lui Alecsandri din primul teatru national de acum o suta cincizeci de ani!) si la invitarea ceterasilor pe scena. Toate acestea într-un adevarat compus organic ridicat pe temeliile piesei macedonene. Din pacate, pentru acest spectacol regizorul a obtinut doar o nominalizare la Premiul de regie, pierzând în favoarea lui Alexandru Dabija.
ATELIER-ul a mizat inteligent pe câteva piese de rezistenta ca „Insula“, în care textul lui Gellu Naum serveste unei eflorescente de ritmuri si acorduri imaginate de Ada Milea într-un veritabil muzical, plin de originalitate, montat pe scena Nationalului din Cluj. Dar despre acesta cititorii revistei „Cultura“ au aflat la vremea premierei. Oricum, „Insula“ a fost bomboana de pe tortul festivalului, deliciul pe care organizatorii, în speta directorul Radu Macrinici, l-au pastrat pentru ultima seara.
Iar regalul s-a numit „Absolut!“, spectacolul Teatrului ACT, regia Alexandru Dabija, în care Marcel Iures a hipnotizat, cum numai el stie sa o faca, întregul public cu povestea lui Creanga, „Ivan Turbinca“. De altfel, premiile obtinute, trei la numar, pentru cel mai bun actor, cea mai buna regie si cel mai bun spectacol, au confirmat valoarea spectacolului pe nedrept trecut cu vederea de juriile UNITER.
Concluzia dupa douazeci de ani? În 1992, la prima sa editie, Festivalul urmarea „sa creeze un cadru institutionalizat pentru afirmarea formelor noi de expresie teatrala, sa provoace aparitia acestor forme inovatoare în teatrele de repertoriu, sa stimuleze spiritul de avangarda aflat în hibernare în ultimele decenii, (…) sa creeze o rampa de lansare pentru tinerii artisti interesati de experientele novatoare“. Nu stiu cât a contribuit la descoperirea formelor noi Festivalul ATELIER, si cât mersul firesc al teatrului în care artistii tineri cauta, prin natura lucrurilor, expresia nonconformista. Dar, cu siguranta, festivalul conceput de Radu Macrinici si-a dovedit marele aport în largirea orizontului de receptare a publicului, în acomodarea lui treptata cu mijloacele neconventionale în toate orasele în care a functionat. Ceea ce este un plus enorm. Jos palaria!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper