Doua premii pentru „Dupa dealuri“ de Cristian Mungiu

Un articol de IOAN LAZAR

PALMARES – CANNES 2012

 

Filmul românesc participant anul acesta în selectia oficiala pentru Palme d’Or, „Dupa dealuri“ („Au-dela des collines“/ „Beyond the Hills“), aparut în unele materiale în traducerea româneasca drept „Dincolo de dealuri“, pe care, „dupa“ optiunea franceza, am preluat-o noi însine la un moment dat –, a fost în carti înca de la începutul festivalului, programat fiind înainte de primul weekend de la Cannes. Zi de zi, contracandidatul sau principal, „Iubire“ („Love“/ „Amour“) de Michael Haneke, i-a stat mereu alaturi, suflându-i, cum se zice, în ceafa si reusind pâna la urma sa obtina mult râvnita „Palme d’Or.
În  acalmia duminicala de dinaintea ceremoniei finale, înainte cu mult ca ploaia sa înceapa, pronosticurile cuprindeau întregul evantai de nume corespondente celor sapte premii ce urmau sa fie atribuite. Unele titluri si filme nu figurau în datul cu presupusul al criticilor si publicului. Altele pareau batute în cuie. Primul, care a si ramas, a fost „Iubire“ al lui Haneke. Francezii îl aduceau, însa, mereu în fata pe Leos Carax, cu al sau zombie si halucinant „Holy Motors“, lasat de tot pe dinafara. La actori, se miza pe Jean-Louis Trintignant, care mai obtinuse premiul de interpretare în 1969, pentru rolul din „Z“ de Costa-Gavras. Cu aceeasi îndreptatire s-a mizat si pe Emmanuelle Riva, pastrata în amintirea multora dintre noi pentru prestatia din „Hiroshima mon amour“ de Alain Renais. Erau, de asemenea, apreciate Marion Cotillard („De rouille“), Kristin Stewart,  din „Sur la route“, Nicole Kidman („Paperboy“), excelenta, ca de obicei, desi unii critici dezavuau momentul când personajul ei recurgea la solutia de a urina peste pieptul  infectat de meduze al unuia dintre protagonisti. M-a mirat, dar nu fara placere, s-o descopar în aceasta suita si pe Cosmina Stratan, Voichita din filmul „Dupa dealuri“.
Cu acceptarea aprecierii unei editii omogene valoric, ca sa nu preluam atributul de  modestie cu care au jonglat unii cronicari, juriul lui Nanni Moretti, retras sâmbata,  pentru deliberarea cu usile închise, la  vila „Domergue“, a avut, totusi, ceva de lucru. Pesemne fara mari batai de cap, fara dispute prelungite si pline de orgolii, chiar daca nu  mai încurcau treburile numele „periculoase“ de altadata. Nu concurau nici Tarantino, nici Kusturica (aparut pe Croazeta ca interpret în „7 zile la Havana“), nici macar Lars von Trier. Nu au fost nici problemele speciale de anul trecut, când, introdus pe ultima suta de metri „The Artist“ al lui Hazanavicius propunea un actor remarcabil, Jean Dujardin.
Plutea în aer, duminica, întrebarea aceea insidioasa, adresata cu un aer nevinovat: „Nu cumva stiti cine a fost rechemat la Cannes!?“. Sâmbata seara fusesera premiile FIPRESCI si cele ale juriului ecumenic. „În ceata“ de Serghei Loznitsa obtinuse acordul presei internationale de cinema. Pe genericul acestui film ucrainean se afla Oleg Mutu, directorul de imagine de la „Moartea domnului Lazarescu“(2005) de Cristi Puiu, de la  „432“ si, desigur, de la „Dupa dealuri“ ale aceluiasi Cristian Mungiu. În afara lui Oleg Mutu, îl regasim pe Vlad Ivanov, care si el a mai colaborat cu Loznitza, la „Fericirea mea“ (2010), de asemenea în competitia principala de la Cannes.
Zvonul ca ecumenicilor nu le prea placuse subiectul exorcismului de la Tanacu dadea unele nelinisti. Ne-am amintit imediat ca, în 2007, „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“ pornea din start cu unanimitatea exploziva, premonitorie, a „fiprescienilor“, care astfel prefigurau Palme d’Or.
Revenind la configuratia palmaresului din acest an, un lucru se cuvine semnalat. Dupa ce, în 2001, pentru filmul lui Michael Haneke, „Pianista“, s-au „alocat“ Grand Prix si respectiv cele doua premii de interpretare, unul celebrei Isabelle Huppert, si celalalt partenerului ei, mai putin cunoscut, conducerea festivalului a luat hotarârea de a evita pe viitor asemenea situatii. Nu se mai îngaduia nici aducerea sub aripa Palme d’Or a altor premii, pastrându-se valoarea de exclusivitate a unei asemenea înalte aprecieri. Asa se explica de ce nu a protestat nimeni când, pentru „Amour“-ul lui Haneke, nu s-au acordat si alte premii, respectiv cele de interpretare, dar poate si pentru alte compartimente. Se prevedea, în schimb, o „combinare“ a unora dintre premii. Intra la aceasta exceptie si premiul pentru scenariu, putând fi, e de înteles, asociat cu altele, legate, de pilda, de  interpretare. Exceptia de la editia 65 a aparut fireasca, pâna la un punct, fiind, totusi, excedata, cumva, de propunerea a doua nume, deci, indirect, sa zicem, de omologarea ca atare a doua premii. Atribuirea lor (iarasi o prevedere a regulamentului) nu ar fi fost îngaduita sub formula „ex-aequo“, si ea nepermisa. Asa se explica de ce o socoteala simpla, derivata din cele de mai sus, ne-ar  putea îndrepta spre concluzia obtinerii de catre filmul românesc a trei premii, în loc de doua. Cum-necum, premiile ramân premii, atât în istoria festivalului, cât si în CV-ul celor care le obtin. Dedesubturile mai sus semnalate, tinând de esichierul tehnic, conteaza pâna la urma mai putin. Acestea fiind consemnate, cu atât mai socanta si mai magulitoare apare obtinerea de catre „Dupa dealuri“ atât a Premiului pentru Scenariu, cât si a celui (celor) de interpretare feminina, fiind luate în consideratie cele doua tinere de la noi, Cristina Fluture (Alina) si Cosmina Stratan (Voichita), într-o ordine inversa celei de pe generic, dar motivata alfabetic.
Ceva mai trebuie subliniat. Ambele sunt inedite în peisajul palmaresului românesc de la Cannes, si numai. Încununat cu un Premiu pentru adaptarea cinematografica, în cazul scenariului la „Codin“(1963), de pilda, a fost mentionat numele lui Dumitru Carabat. La acea ora, unul dintre cei trei co-scenaristi (sa nu-l uitam în aceasta calitate pe regizorul Colpi), Yves Jamiaque, nu avea relevanta profesionala adecvata, dar raspundea unor exigente ale contractului coproductiei franco-române, în ecranizarea semnata regizoral de Henri Colpi care pornea de la romanul lui Panait Istrati. Revendicarea ulterioara a acestui statut dramaturgic de catre, sa zic asa, partea româna, concorda si cu recunoasterea travaliului respectiv, venind din partea lui Dumitru Carabat.
Si scenariul lui Cristian Mungiu este o adaptare a unei carti, o lucrare documentara, inspirata de cazul mortii unei tinere calugarite, la Tanacu, în 2005, urmata de o serie de anchete si de procese, în 2007, si de iesirea de sub tipar a relatarii non-fictionale datorate Tatianei Niculescu Bran. Pornind de la acest material preexistent si de la cazul real ca atare, scenaristul Cristian Mungiu a scris si rescris materialul dramaturgic, ajungând de la 245 de pagini la 180. Aceasta a dus la un lungmetraj destul de „lung“, de doua ore si jumatate, care se urmareste, însa, aproape cu sufletul la gura, în ciuda, cum aratam, ambiantei lipsite de respiro, de o coloratura mai degraba sumbra, într-o concizie altminteri solid articulata, si cu un joc remarcabil al celor doua interprete. Amândoua au stiut sa asculte si sa exprime inspirat sugestiile regizorale.
Astfel, Cristina si Cosmina rivalizeaza cu Emmanuelle Riva si cu Nicole Kidman, reusind sa fie cele ovationate la Cannes, în somptuoasa sala de la Grand Théatre Lumière. Este, atentie, primul premiu românesc de interpretare de anvergura, nu doar de la Cannes, ci de la toate marile festivaluri din lume. Ne putem aduce aminte de Irina Petrescu din „Rautaciosul adolescent“, premiata la Moscova, de Luminita Gheorghiu (la Namur), de Dorotheea Petre, la Cannes, dar la Un Certain Regard, pentru rolul Eva din „Cum mi-am petrecut sfârsitul lumii“ de Catalin Mitulescu. Sa nu le uitam, de asemenea, pe premiatele de la Geneva („Stars de demain“): Maia Morgenstern, Irina Movila, Oana Pellea. Mai sunt si alte nume recente de luat în consideratie, Ana Ularu, de pilda. De atâtea ori au meritat marii nostri actori o asemenea onoare, dar, ca în viata, se întâmpla când se întâmpla. La Cannes, si Maia Morgernstern, si Anamaria Marinca, si Victor Rebengiuc, si Dorel Visan, si Vlad Ivanov au trecut pe lânga. Pe nedrept, desigur.
Sa trecem acum în revista si celelalte titluri si nume din palmaresul 2012. Haneke, intrat în clubul autorilor cu doua Palme d’Or, a convins mai mult parca decât la „Panglica alba“, cu care obtinea Palme d’Or în 2009. Sa salutam acest succes al lui Haneke, de care actoria româneasca se simte apropiata. Au fost pe genericele filmelor lui („Cod inconnu“ si „Le temps du loup“) mai multi actori români, iar „Panglica alba“ s-a inspirat din etnografia româneasca, preluând chiar chipuri de expresivitate arhaica de la noi. Aducerea pe scena a celor doi interpreti ai povestirii lui despre iubirea si moartea a doi octogenari, respectiv Emmanuelle Riva si Jean-Louis Trintigant – cotati la cel mai înalt nivel interpretativ – a fost nu doar un gest emotionant, dar si o ingenioasa si discreta compensatie.
Nu voi insista în comentarea altor premii. Grand Prix i-a fost acordat lui Matteo Garrone, pentru „Reality“, detinator al aceluiasi Mare Premiu si pentru „Gomorra“(2000). Se pare ca italianul Moretti si-a facut datoria, dând un premiu conationalului sau. În treacat fie vorba, la acesta putea aspira, cu fireasca îndreptatire, si Cristian Mungiu. „Habemus Papam“, dar avem si palmaresul cât de cât convenabil, situatie pardonabila (daca ne gândim ca filmul de acum al lui Garrone este cu mult sub cel premiat în 2000), la care s-au dedat si alti presedinti de jurii.
Premiul de regie i-a revenit lui Carlos Reygadas, pentru „Post tenebras lux“, destul de controversat. Juriul i-a dat premiul sau lui Ken Loach („The Angels’ Share“), cineastul britanic aflându-se pentru a 17-a oara la Cannes. Cel mai bun actor a fost considerat Mads Mikkelsen pentru rolul din „The Hunt“ de Thomas Vinterberg. Camera d’Or i-a fost atribuita lui Benh Zeitlin pentru productia americana „Beasts of the Southern Wild“. Acelasi cineast i-a convins si pe fiprescieni, care i-au dat premiul lor, stabilind ierarhia de la Un Certain Regard, si pe ecumenici, care l-au „mentionat“ pe lista lor. La Un Certain Regard au mai fost remarcate doua actrite: Emilie Dequenne (pentru rolul din „À perdre la raison“ de Joachim Lafonse) si Suzanne Clément (interpreta principala din „Laurence Anyways“ de Xavier Dolan). Compania selecta în care se încadreaza, astfel, actoria româneasca de cinema iese câstigata si prin aceasta alaturare de nume, în totul onoranta.
Sunt înca multe de spus despre aceasta editie, ca si despre palmaresul în care nu si-au gasit loc filmele americane (desi din cele 22 de titluri de peste Ocean au intrat în  competitia pentru Palme d’Or nu mai putin de sapte). Nici francezii nu au prins un loc pe lista principala a editiei jubiliare 2012, chiar daca au luat premii la alte sectiuni. Nu a ramas neremarcata prezenta la Cannes a noului Ministru al Culturii din Hexagon, doamna Aurélie Filippetti, care si-a facut timp spre a-i felicita foarte repede, a doua zi dupa încheierea festivalului, luni, 27 mai 2012, pe cineastii francezi participanti.
Sunt, iata, gesturi care impun civilizatie si care ofera lectii nu doar de cinema. M-a impresionat, desigur, generozitatea, lipsa de emfaza, ca si – nu mai putin –, reticenta aluziva dovedite de Jean-Louis Trintignant. În locul unui speech de potential „nedreptatit“, acesta a dovedit întelepciunea de a fi rostit urmatoarele cuvinte din Jacques Prévert: „Et si on essayat d’etre hereux, ne serait-ce que pour donner l’exemple“. Este tot mai dificil sa oferi tu însuti exemplul fericirii astazi, într-o lume tot mai obsedata de vanitati inacceptabile. Nascut în 1930, cu o suta de roluri în cinema, octogenarul  Trintignant reuseste sa ne comunice, cu simplitate si generozitate, bucuria de a fi, iar acest lucru ar trebui sa ne puna pe gânduri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper