Destinatar: Geo Bogza

Un articol de GEORGE NEAGOE

Epistolar avangardist: corespondenta primita de Geo Bogza de la Stephan Roll, Sasa Pana, Mary-Ange Pana, Victor Brauner, Ilarie Voronca, Colomba Voronca, grupul „Alge“, editie intocmita si postfata de Madalina Lascu, Cuvânt inainte de Ion Pop, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2012, 344 p.

 

 

Munca in arhive poate fi meschina. Dublata de editarea acestora, marturiseste o profesiune de credinta. Restituirile documentare au devenit indispensabile. Daca nu pentru infirmarea unor supozitii frauduloase, macar pentru intarirea celor coerente, lipsite totusi de probe palpabile. In ambele cazuri, recuperarile se dovedesc indispensabile. Mai ales ca istoria literara româneasca sufera inca in ceea ce priveste utilizarea sistematica a publicisticii si a epistolografiei. Opacitatea fata de aceste domenii s-a cam generalizat. Cu putine exceptii. Si aici ma refer la exegeti veritabili, nu la compilatori lipsiti de opinii: G. Calinescu, Paul Cornea („Originile romantismului românesc“), Ovid S. Crohmalniceanu („Literatura româna intre cele doua razboaie mondiale“) sau Marian Popa („Istoria literaturii române de azi pe mâine“). Fara apelul la sursele primare, se bruiaza intelegerea adecvata a contextelor specifice. Aparitia unui numar insemnat de scrisori catre Geo Bogza spulbera o prejudecata si instituie alta.
Liderul avangardei
Pe de o parte, unitatea de actiune si de interese a avangardei nu mai rezista. E clar ca nu doar „Contimporanul“ lui Ion Vinea primise anatema colegilor. Zâzania si zavistia se aflau inscriptionate in codul lor genetic. La fel ca orice miscare anarhica, emitând false pretentii de reformare morala a societatii, componentii miscarii isi aruncau unii altora acuzatii de erezie. Cele recurente se numeau imburghezire, abandonare a modernismului dezinhibat si intolerant (care, pentru ei, se confunda cu sfarâmarea permanenta a canoanelor, inclusiv a celor personale), pactizarea cu unii dintre criticii oficiali, adepti ai modernismului moderat (E. Lovinescu sau Perpessicius). Factiunile isi pierdeau coeziunea in maximum 2-3 ani. Apoi, interveneau certurile pentru suprematie. Complexele marginalilor se defulau ca manifestari ale unor constiinte obsedate de superioritatea lor – afectiva, intelectuala, artistica: „Sunt imens de dezgustat si mai ales de hipocriziille lui Roll. (Sunt oameni – si Roll e dintre ei acestia isi spun: eu nu pot face cutare, sunt prea mare, ce va zice posteritatea? Scriu scrisorile gândindu-se la posibilitatea acelesitasi posteritati)“ (Ilarie Voronca, sBucuresti, 14 decembrie 1930t, p. 187)“. Previziunea a avut acoperire.
Lipsite de fonduri constante, scoase in tiraje infime, slab difuzate, publicatiile avangardei nici nu se puteau impune intr-un câmp cultural dominat de tirania jurnalelor cu stipendii considerabile pentru a-si anexa hebdomadare literare („Adevarul“ si „Universul“) sau de periodicele legitimate de longevitate si ritmicitate: „Viata literara“, „Gândirea“ si „Viata româneasca“. Aceasta competitie inechitabila nu i-a descurajat intotdeauna pe zurbagii si zvapaiatii anilor ’20-’30. Cu mijloace modeste, cautau sa se faca auziti si recunoscuti: „Esti felicitat intr-o scrisoare a mea de catre Fundoianu (un poet fsoartet intens, un gânditor extreme de matur, un artist incalificabil, prieten, cult, fosforescent, centaur, viaduct etc. etc.) si Voronca pentru temperamentul d-tale si pentru no 1 (le-am vorbit de Dta) si lui Lovinescu, care te-a invitat la el pentru vremea când vei mai fi pe aici – intr-o duminica. Nu stiu câtusi de putin de situatia lui „Urmuz“ in comert, nu-l vad nicaieri“ (Stephan Roll, 12 ianuarie 1928, p. 31).
Pe de alta parte, se iveste tot mai concludent ipoteza ca liderul avangardismului românesc era Geo Bogza. Sau macar liantul, garantia ca, in ciuda frictiunilor, lucrurile se vor indrepta. Toti i se confesau ca unui preot, incercând sa-i explice faptul ca dreptatea le apartine. Ii cautau compania. Nadajduiau dupa un sfat sau dupa o confirmare: Cu formula „Nepretuitul meu Geo“ i se adreseaza Ilarie Voronca intr-o epistola redactata la Paris, pe 3.I.1931. Iar textul contine o marturie care atesta ca tânarul abia iesit din adolescenta avea statura sa-si domine colegii: „Cu cât ma gândesc mai mult la evenimente si la oameni, imi dau seama ca SINGURUL meu prieten adevarat esti TU (adica tu si Sasa) si nu-ti pot de ajuns repetà suprema ratiune: tu ai fost si esti singurul care o intelegi si o iubesti pe Colomba, deci pe mine“ (p. 189).
Dar autorul „Jurnalului de sex“ nu participa la dialog. Structura volumului i-a impus absenta. In plus, intreruperea dialogului la distanta era asimilat de (fostii) prieteni cu racirea raporturilor. Reactiile sale se contureaza din rezumatele celorlalti epistolieri. Când are un conflict, se comporta diplomat. Ii ofera fiecaruia ceea ce i se cuvenea. Nu face reprosuri. Asteapta. In spatele acestui exceptional poet, se ascundea o structura rationala, aspra, calculata. Rabdarea aratata reprezinta modul de a-si cultiva amicitiile. Probabil, intelesese ca se invârteste intr-un anturaj dominat de indivizi depresivi. Geo Bogza constituia reperul, salvatorul de la singuratate. Elogiile care il vizau exprimau dorinta de reciprocitate: „Ieri a fost pe la mine Roll. Au avut loc intre noi discutii care ti le voi rezuma lapidar. Tin sa le cunosti si tu fiindca din vechiul „Unu“ am ramas aproape numai noi, noi doi (Geo si Sasa)“ (Sasa Pana, ianuarie 1933, p. 131). Afirmatiile expeditorilor coincid. Infierbântarea colegiala tine si de o perioada când schimbul de scrisori indica o legatura indisolubila. La toti se remarca trecerea de la atitudinea protocolara, deferenta, distanta, insa nu rece, inspre o intovarasire neconditionata. Licentiozitatile devin moneda curenta. Structura frazei se relaxeaza. Libertatile grafice sar in ochi. Probabil, cea mai interesanta chestiune vizeaza semantica notiunii de iubire si a formulelor care se refera la ea. Toti isi declara dragostea fata de Geo Bogza si abia asteapta sa-l sarute. Astazi, asemenea gesturi ar fi considerate exagerate si ar da de banuit. Insa aceea era normalitatea epocii, incluzând si defectele umane dintotdeauna – fatarnicia, delatiunea, teama, tradarea, egoismul, furia, labilitatea: „Si Sasa Pana, care realmente ma imita – si Roll la fel – spun ca eu am tradat modernismul si pe ei? De asemenea i-au spus lui Maxy ca ei au cautat sa scape de mine, ca au vrut asta, ca cearta a fost un pretext. Il vei cunoaste acum pe Sasa Pana. Eu am tradat modernismul? Iorga m-a dat afara pentru ca sunt modernist; nu spun asta cu rautate despre Sasa, nu, nu vreau sa par razbunator, mai bine sa fiu eu cel care trece cu vederea, Sasa e numai influentat de Roll. Asi fi putut si eu sa fac ca Sasa Pana care, ca sa nu-si piarda postul, a dat o declaratie care se afla in dosarul tau de la Tribunal (Dosarul 6858/ 1931, la Trib. S. I. C. C.) ca el gaseste articolul tau pornografic si ca e la antipodul parerilor lui literare, acest pasagiu il stiai tu“ (Ilarie Voronca, 1 decembrie 1931, p. 215).
Stiluri prenichitiene
Exista multe zone pe care istoria literara are obligatia sa le valorizeze din acest material dens: durata elaborarii unui numar de revista, eforturile de lamurire (educare) a zetarilor, deciziile de suspendare a tiparirii, reprosurile adresate colaboratorilor, replicile opozantilor, alergaturile dupa sprijin financiar, fanatismul si abandonul de sine in favoarea activitatii editoriale. Sasa Pana intruchipeaza figura devotatului pentru cauza avangardista, obligat, de functia de medic militar, sa se mute dintr-o localitate intr-alta. Pentru el, sosirea in localitatea natala reprezenta rastimpul paginarii magazinului pe care il conducea: „Viteza – viteza!/ Azi te sarut din Capitala, iar peste o ora plec la Kisinau – cu oprire la Iasi, pentru a inmâna manuscrisele lui Virgil Gheorghiu – Ieri am fost la Dorohoi unde am aranjat materialul pentru «unu». Entuziastele tale scrisori imi dau curaj. Azi am primit – cel mai frumos cadou de anul nou: Voronca mi-a trimis volumul «Plante si animale»!“ (28 XII 1928, p. 66).
Dar exista si detalii stilistice asupra carora merita sa staruim. Betia de cuvinte si de imagini din poeziile avangardiste se rasfrânge si in proza lor epistolara. Expeditorii transpirau literatura. Fiecare voia sa fie simandicos, sa forteze asociatiile si sintaxa. Delirul lingvistic, efuziunea redactarii, obsesia de a epata conduc la rezultate consacrate de Nichita Stanescu. Asadar, experimentele intreprinse de autorul celor „11 elegii“ isi gasesc justificarea intr-o traditie la care nu a avut sigur acces, dar pe care intuitia lui formidabila a transformat-o in propria marca. Vorbitul si scrisul se desprind de clisee, impunând altele: „Am primit pachetul trimis, cu «Urmuz» no. 4. Multumesc. Un no. ca un atac cu srapnele cari se desfac ca strugurii in aer, pe unii cetitori paduchii urca precum pistruii pe obrazul mucegait, ca farfuriile pierdute in namol“ (Stephan Roll, 5 iunie 1928, p. 39). Intr-un registru prenichitian mai explicit se incadreaza schimbarea categoriei gramaticale a termenilor dintr-o enumeratie, conform principiului analogiei. Tonul sugubat adapteaza realitatile moderne la un nou tip de limbaj. Sigur, poate ca acum procedeul tradeaza o certa lejeritate, dar sa ne gândim ca, in urma cu opt decenii, putini indrazneau sa tortureze si sa restructureze un sistem de comunicare: „Te salut – te telescop te televiziune“ (12 II 1929, p. 69).
„Epistolarul avangardist“ reprezinta un instrument exceptional, o editie de elita care restituie particularitatile grafice ale autorilor, inzestrati cu abilitatea de a discerne faptul ca scrisul e doar o conventie. I s-ar putea reprosa absenta unui aparat amplu de note, menite sa dezambiguizeze unele situatii. Insotite de facsimile si de o postfata excelenta a Madalinei Lascu, scrisorile pun in evidenta câteva personalitati sfâsiate de contradictii. Singurul constant in comportament ramâne Geo Bogza, prietenul devotat si scriitorul teribil(ist).    

 

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper