Despre o politica a memoriei

Un articol de MIHAI IOVANEL

Intr-un articol, „Prezentul fascist“, publicat de curând in „Observator cultural“, Cristian Cercel deplânge pe buna dreptate acea „politica a memoriei care, in România, nu se sfieste sa includa la nivel oficial personalitati a caror apetenta pentru antisemitism ori nationalism eliminatoriu este de netagaduit“. „Lasând la o parte faimoasa triada Eliade-Cioran-Noica“, continua Cristian Cercel, „despre care s-a dezbatut si se va mai dezbate cu certitudine mult, lasând la o parte aproprierea discursului nationalist in vremea ceausismului si reverberatiile inca prezente ale acestui fenomen, sacralizat in spatiul public bucurestean prin bustul lui Adrian Paunescu, exista si cazuri, precum cel al lui Octavian Goga, care nu lasa loc de comentarii. Ca prim-ministru (pentru o scurta perioada de timp), cel din urma a dat startul unei politici de purificare etnica à la roumaine, ceea ce nu impiedica insa ca Goga sa se bucure de o recunoastere publica pe care nu i-o contesta nimeni: strazi, biblioteci, licee ii poarta numele, statui il reprezinta“. Desi dl Cercel le cam amesteca (la urma urmei, Adrian Paunescu e mai vinovat de numarul mare de versuri indoielnice decât de  „antisemitism ori nationalism eliminatoriu“), fara indoiala ca observatiile sale ating o realitate sensibila, pe care exemplele date nu o epuizeaza. Caci, intr-adevar, nu-i vorba doar de „faimoasa triada“ sau de poetul din Rasinari, ci si de antisemiti notorii, precum Ion Heliade-Radulescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, B. P. Hasdeu, M. Eminescu, Ioan Slavici, N. Iorga, Mihail Dragomirescu; si, pentru a nu-i nedreptati pe politicieni, nu vad de ce Cristian Cercel nu ii citeaza, când vine vorba de fascismul românesc, si pe Ion Mihalache sau pe Gheorghe Bratianu… Toti acestia – si câti altii – au probleme de felul celor aduse in atentie de dl. Cercel si, daca e vorba de a pune problema „politicilor memoriei“, trebuie adusi in discutie – nu doar vinovati de serviciu precum Adrian Paunescu, al carui bust ar „sacraliza“ (!) „aproprierea discursului nationalist in vremea ceausismului“ (apropriere care, daca nu ma inseala memoria, nu a parasit niciodata istoria statului român modern si, ca atare, nu poate fi trecuta printre descoperirile lui Nicolae Ceausescu). Un bust, la urma urmei, poate fi mutat in debara la orice schimbare de guvern sau de primar; mai greu este sa obtii un algoritm rezonabil pentru o „politica a memoriei“ care sa integreze, fara a gresi portretul general, opera literara si gazetareasca a lui Eminescu si antisemitismul sau, nationalismul pozitiv al lui Goga din perioada primului volum de „Poezii“ (1905), important si in canonul literar, si rolul sau politic – eufemistic spus, catastrofal – de dupa primul Razboi Mondial; o „politica a memoriei“ care sa nu treaca sub tacere optiunile regretabile din cariera politica a lui Iuliu Maniu doar pentru ca Maniu a murit intr-o puscarie comunista si care sa nu uite ca filozofia româneasca nu exista fara Constantin Noica – fara a inchide insa ochii asupra articolelor lui legionare. O politica a memoriei care sa nu uite, atunci când Marius Oprea vorbeste, global-indistinct, de „eroii ucisi de statul român“ (pe care ii tot dezgroapa – „pescuieste“ – cu pretul unor sacrificii personale, dupa cum marturiseste intr-un interviu recent cu Ovidiu Simonca), sa nu uite, deci, ca nu putini dintre acesti eroi au fost legionari si criminali de drept comun, pe care nu-i sacralizeaza simplul fapt ca au fost ucisi de regimul „ilegitim si criminal“ comunist, care, in România, luase locul unor regimuri legitime, dar nu mult mai putin criminale.

Dar, apropo de „faimoasa triada“ si de memorie, revista „The Times Literary Supplement“ dedica o pagina subiectului „Emil Cioran Among the Stars“, provocata de includerea moralistului in colectia La Pléiade (care, la fel ca Sioran, a implinit anul trecut 100 de ani). Semnat de Mairéad Hanrahan, profesoara de literatura franceza la University College din Londra (specializata in „gender studies, in relatiile dintre literatura si teorie – cu precadere in variantele-i psihanalitica, postructuralista si feminista -, in relatia dintre literatura si matematica, in trauma studies, in literatura feminina, in Jean Genet si Hélène Cixous“), articolul insceneaza o comparatie intre Cioran si Beckett (in care dna Hanrahan, suprinzator, nu este specializata), comparatie incheiata prin concluzia ca, in timp ce Beckett n-a avut un trecut fascist, Cioran a avut unul, dar ca nu este foarte limpede daca exista o legatura profunda intre acest trecut fascist si perioada franceza. Oricum, conchide Mairéad Hanrahan, „este bine sa il vedem printre staruri“.
Altfel, in Franta pleiadizarea lui Cioran a stârnit mai putine proteste decât aceea a lui Drieu la Rochelle: si pentru ca valoarea literara a lui La Rochelle este mai discutabila decât a românului, si pentru ca resuscitarea lui reprezinta o insulta atât pentru cei care ar vrea sa uite, cât si pentru cei care ar vrea sa nu uite rolul mizer jucat de Franta in cel de Al Doilea Razboi Mondial – travestit ulterior, pentru linistea bunilor francezi, in numeroase basme despre Rezistenta.
Iata, deci, maretia culturii franceze: spre deosebire de cultura româna, in care Cristian Cercel lupta singur contra fascismului, Franta isi genereaza singura anticorpi, in mobilizarea contra putregaiului dinauntru. Acelasi lucru poate fi spus despre cultura americana. De pilda, conform cercetarilor intreprinse de o anume Roxane Gay, 90% dintre cartile recenzate anul trecut in „New York Times“ au fost semnate de autori albi. Mai exact, sintetizeaza „The Guardian“, „din 742 de recenzii, indiferent de gen, 655 apartin unor autori de origine caucaziana (un transsexual, 437 de barbati, 217 femei), in timp ce doar 31 au fost scrise de recenzenti de culoare, africani sau african-americani (dintre acestia, 21 barbati si 10 femei). Doar 9 recenzenti sunt hispanici (opt barbati, o femeie), 33 de origine asiatica – asiatici, asiatici-americani sau sud-asiatici (19 barbati, 14 femei), iar 8 din Europa centrala (5 barbati, 3 femei); de asemenea, sexul si rasa nu au putut fi identificate in cazul a sase autori“. Pe scurt, establishmentul literar din Statele unite este nu doar falocentric, ci si rasist.
In fata unor astfel de statistici, critica literara din România rasufla usurata cu un plamân si suiera angoasata prin celalalt. Daca in cazul femeilor (mai precis, al numarului lor) care scriu recenzii in România stam bine, in privinta cealalta lucrurile sunt grave. Nu cunosc in presa noastra culturala nici un recenzent de etnie roma – semn limpede de rasism. Coasta de drac fascista inca ne mai munceste. Lucrurile nu mai pot continua asa, iar solutia nu este, vai, ca actualii cronicari sa inceapa sa semneze, prin rotatie, „Vasile Porojan“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper