Deschide urechile ca sa vezi un oras de jucarie

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Timisoara in linii mari (3)

Brrrum, brrrum, cu masina
prin Târgoviste
Intre spectacolele gazduite de Festivalul Dramaturgiei Românesti de la Timisoara o formula cu totul inedita a propus Peca Stefan in „Târgoviste de jucarie“. Spectacolul face parte din ciclul „Despre România, numai de bine“ pe care tânarul dramaturg il realizeaza alaturi de regizoarea Ana Margineanu, cu intentia de a trece in revista actualitatea din diferitele zone ale tarii. Dupa Baia Mare si Piatra Neamt, a venit rândul urbei natale a autorului: Târgoviste.
Un caleidoscop de scene cotidiene, aparent fara mare relevanta, consemneaza, prin acumulare, viata unui oras. Peca isi pastreaza atuurile dramatice demonstrate: personaje repede asimilabile de catre public prinse in dialoguri vii, naturale, care curg usor si suna bine. Uzeaza cu asupra de masura de dramaturgia cotidianului, construind din scene aparent banale, decupate din existenta oamenilor obisnuiti: vecini care se deranjeaza, concitadini care se cearta pentru locurile de parcare, nebunul orasului (Virgil Aioanei) care circula peste tot (adica prin intreg teatrul, cât e el de mare) cu o masina imaginara, ambalând-o si reproducând, exact ca in jocurile de copii, inconfundabilul huruit al motorului. Nu lipseste nici cortul cu vise unde oamenii (de fapt, un singur om care sta intins in fata unui perete video pe care curg imagini) se relaxeaza contra cost cadorisiti cu binecunoscutele clisee (cauta inauntrul tau, esti frumoasa, meriti tot ce e mai bun, acum e momentul tau etc.) spuse de un actor invizibil cu o voce calda si buna (Cristian Olaru) pâna ce timpul platit s-a epuizat. Cotidianul si debuseul din realitate, gura de aer oniric, toate constituie mici decupaje care, adunate la un loc, cartografiaza rutina unui oras si, nu de putine ori, ridicolul sau de zi cu zi. Ceea ce da farmecul original al spectacolului este varietatea spatiilor de joc: cinci ture de câte patru scene se petrec in perfecta si deliberata sincronie in locuri diferite. Spectatorii sunt liberi sa aleaga ce spatiu le face cu ochiul, atâta doar ca unele sunt mai incapatoare, pe când altele pot adaposti cinci sau chiar un singur spectator (cum e Cortul viselor sau Culoarul placerii). Inevitabil, la sfârsit, ei vor fi vazut o cincime din ceea ce le putea oferi intregul „Târgoviste de jucarie“.
Dincolo de cutreieratul printre locurile unde se joaca, ceea ce face spectacolul captivant este interpretarea actorilor care par sa se simta ca pestele in apa, miscându-se usor intre diferitele registre si accentuând delicioase pedale comice. In formula gândita de Peca Stefan si de Ana Margineanu, fiecare interpreteaza câteva roluri in scenele diferite care, insumate, dau seama de viata urbei. Mai intâi de viata artistica, unde il gasim pe Toma Danila in regizorul infatuat, cu aferenta doza de ridicol, ca si de comic irezistibil. Regizorul sau pregateste cu mare pompa spectacole istorice conjuncturale pentru Casa de Cultura a orasului. Il acompaniaza comic cei doi actori (Cosmina Lirca si Mircea Silaghi), obligati sa joace toate rolurile dintr-o distributie numeroasa, sub indemnurile infierbântat motivationale ale regizorului. Alaturi de ei Maria Nicola il interpreteaza suculent pe „tehnicul“ Nea Titi, stârnind hohote de râs prin umilitatea savuroasa a personajului fata de mai mari. In urmatoarele scene talentatul Toma Danila mai poate fi admirat in politistul bonom care vrea sa impace pe toata lumea, dar si in criminalul care mimeaza bunele relatii cu vecinii. Toate ii ies stralucit, dupa cum ii ies si Katiei Pascariu cele doua mame. Prima, decrepita si cvasi-infirma, ajunge sa se rasuceasca si sa se contorsioneze in fel si chip (expresivitatea corporala a actritei e de invidiat, mai ales când câstiga si accente comice) in Tico-ul copilei puse pe harta la shopping. A doua mama, surprinsa in relatia cu fiul ei, nebunul care plimba masina imaginara prin oras ca sa câstige câte un banut „de benzina“ de la spectatorii amuzati, devine convingatoare prin sumedenia de gesturi marunte pe care actrita le inventeaza.
Din pacate, distanta mare intre diferitele spatii de joc din Teatrul National Timisoara a ingreunat mult spectacolul, lungindu-l cu aproape o ora. Oricum, formula gândita de cei doi creatori, Peca Stefan si Ana Margineanu, se dovedeste pe cât de ludica, pe atât de noua si de convingatoare.
O regizoare care
deschide bine urechile
Curând dupa ce a inceput spectacolul „Zero decibeli“, de Mona Bozdog si Ioana Paun, productie a Teatrului Mic, m-am intrebat daca nu cumva regizoarea care montase cu câtiva ani in urma „Made in China“ e aceeasi cu cea de acum, caci marca sa stilistica era prea puternica, iar forta de convingere – si atunci, ca si de data aceasta –, uluitoare. Apoi m-am gândit ca, daca, prin absurd, Artaud s-ar scula din mormânt si ar asista la „Zero decibeli“, sigur ar fi mândru de felul in care a evoluat „Teatrul cruzimii“ in favoarea caruia a pledat pret de o viata, plus câteva volume. Modul in care regizoarea Ioana Paun bruftuluieste simturile – olfactiv, in cazul spectacolului „Made in China“, auditiv in ceea ce priveste „Zero decibeli…“ – e unic in teatrul românesc. Cu fiecare spectacol al sau, biciuirea senzorilor prin care organismul uman extrage informatii pentru ca apoi sa le prelucreze si sa le transforme in cognitie (cel putin dupa scoala empiricilor) se dovedeste punct ochit – punct lovit in privinta efectului teatral.
Autoarea dramatica, Mona Bozdog, regizoarea si actorii fac o cercetare in legatura cu hipoacusticii. Merg la fata locului, in scolile speciale din Bucuresti si Cluj, in care acestia invata, se documenteaza si apoi, pornind de la fapte reale, scriu piesa si o monteaza la Teatrul Foarte Mic. Au norocul sa repete cu actori tineri foarte talentati (…) carora li se adauga experimentata Mihaela Radescu. Impreuna cu autoarea dramatica fac un mozaic de scene fara legatura intre ele, fiecare cu relevanta in a demonstra esecul incercarii hipoacusticilor de a se adapta la lumea obisnuita. Nu ca acestia nu s-ar stradui disperati sa-si faca loc intr-o viata normala! Insa eforturile lor sunt in van, caci societatea fie ii discrimineaza pozitiv, fie – mult mai des –, nu le acorda nici cea mai mica sansa.
Daca personajele sunt tinere si simpatice foc nu poate fi decât unul dintre atuurile spectacolului. Studentul de la Arte, care se straduieste sa inteleaga ce i se cere la examenul de Istoria Muzicii in timp ce trepidatiile de la lucrarile de asfalt ii dau peste cap proteza auditiva, câstiga pe loc simpatia publicului in interpretarea lui Stefan Lupu. Bine construita din text, ambivalenta reactiilor ii iese admirabil actorului, atât in dialogul cu profesoara, cât si in scurtele, dar explicitele fragmente de monolog interior. Balansul acesta dramatic se consuma pe muchie de cutit, intre exasperarea fata de compasiunea umilitoare a interlocutoarei – care se poarta cu el de parca ar fi retard, nu surd –, si furia pe care i-o produce incapacitatea de a auzi. I se alatura, ca partener de restanta (si de scena), Alexandru Potoceanu, actor ce pare sa harazeasca orice spectacol in care apare. Rolul de aici, al studentului cu o mitocanie cât casa, antipatizat de examinatoare, e construit din detalii deopotriva revelatoare si suculente. Iar profesoara (Mihaela Radescu), cu spatele la public, ofera camerei care o filmeaza live, pe lânga interpretarea fina, fara urma de ingrosari, un prim plan cu usoare alunecari spre grotesc.
Desigur, spectacolul ramâne o forma de teatru social ce trateaza modurile variate de discriminare si tribulatiile cu care se confrunta hipoacusticii zi de zi. Ba nu, minut de minut! Si tocmai acest „minut de minut“ face marele merit al regizoarei si al autoarei dramatice. Lucrurile nu sunt expuse sec, steril, ci, asa cum am subliniat, cu veritabile, noi si eficiente mijloace teatrale, astfel incât spectatorul sa se scufunde in modul de perceptie al subiectilor si, in melanjul de stimuli gândit de Ioana Paun, sa priveasca din interior. Sau cel putin sa i se para. Mixarea live a VJ-ului (Sever Bârzan) care manevreaza sunetele ridicându-le la cote extreme pentru a sugera haosul si deriva din viata interioara a hipoacusticilor, pe fondul incercarii lor disperate de a se adapta la o lume deloc croita pe masura, face parte dintre efectele cele mai percutante ale spectacolului. O tânara fata (Claudia Prec) simte infiorata, in timp ce isi face cochet parul, ca urmeaza sa i se violeze domiciliul. Surdo-muta, e incapabila sa sune dupa ajutor sau sa apeleze organele de ordine prin vreun mijloc perceptibil de lumea din jur. Scena cu politistul care vine sa o linisteasca (in interpretarea aceluiasi talentat Alexandru Potoceanu) e de un comic suculent.
Dar dimensiunea sociala cea mai pregnanta a spectacolului se citeste in scena când se trec in revista infimele posibilitati ale unui tânar hipoacustic idealist si plin de viata. Delicios coregraful Paul Dunca in baiatul care viseaza sa danseze si sa-si câstige pâinea din show bizz! Cu aerul bine intentionat si increzator in posibilitatile pe care i le va oferi existenta, ca orice om aflat la vârsta inceputurilor, tânarul surd sfârseste in singurul job accesibil celor din categoria lui de dizabilitati: acela de a vinde flecustete prin trenuri. Momentul brutal de training cu care il cadoriseste patronul (Alexandru Potoceanu intr-un mahar de mahala, sef grobian peste cei ce traiesc intr-o lume deloc intelegatoare), cu obiectele dispuse pe diferite caprarii, in functie de potentialii clienti pasageri ai Cailor Ferate, e suta la suta reusit.
Cu asemenea scene mozaicate si alerte, cu un ritm sustinut, „Zero decibeli“ demonstreaza ca se poate ca teatrul social sa nu fie o peltea tezista, ba chiar dimpotriva, unul viu si captivant. Cu siguranta, Ioana Paun este o regizoare care trebuie urmarita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper