Caragiale si fatalitatea eseistica

Un articol de COSMIN BORZA

Mircea A. Diaconu, I. L. Caragiale. Fatalitatea ironica, Colectia „Critica si istorie literara“, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca  2012, 208 p.

 

Cu cât se aduna mai multi „ani Caragiale“  (2002 a marcat împlinirea a 150 de ani de la nasterea, iar 2012 – un secol de la moartea sa), devine tot mai clar ca receptarea critica a operei creatorului „Momentelor“ se confunda cu specia eseisticii. Daca, dintre „clasicii“ literaturii române, Slavici e aproape uitat, iar Eminescu si Creanga beneficiaza înca de analize ample si de revizuiri valoroase, I. L. Caragiale ajunge subiectul (sunt tentat sa spun „obiectul“) unor relecturi foarte personale, autiste în raport cu analizele precedente ori cu orizontul de asteptare al cititorului obisnuit, menite sa-i exprime mai degraba pe interpreti decât pe autorul „Scrisorii pierdute“. În prozele si comediile caragialiene, exegetii postdecembristi descopera constant „abisalitati“ si „profunzimi“ existential-vizionare (adeseori imposibil de motivat prin lecturi critice oricât de democratice si de plurale), intuiesc irigari livresti ori intertextuale (dar si fundamente filosofice) dintre cele mai insolite, dupa cum recunosc arborescente anticipari ale avangardismului, ale absurdului ionescian, ba chiar ale postmodernismului optzecist. Tot un Caragiale „de uz propriu“ este chemat sa argumenteze unilateralizante proiectii idilice ale României finalului de secol XIX sau sa reflecteze caricatural-satiric tranzitia autohtona a ultimelor decenii. De aceea, nu putini trebuie sa fie cititorii care îi simt lipsa lui Caragiale „de alta data“, acela din studiile lui Serban Cioculescu, Stefan Cazimir, Al. Calinescu, Florin Manolescu ori Vasile Fanache.
Tocmai o asemenea reactivare fericita a criticii considerate de moda veche pare a promite cartea lui Mircea A. Diaconu, „I. L. Caragiale. Fatalitatea ironica“. Aceasta pentru ca exegetul este recunoscut drept unul dintre cei mai echilibrati si lucizi interpreti contemporani, un istoric literar conservator, preocupat adeseori de problematici destul de nisate, un profesor universitar sustinator al valorilor clasice, reticent atât fata de rasturnarile analitice clamoroase, cât si în raport cu trendurile metodologice. Mai mult, chiar teza volumului se fundamenteaza pe respingerea idiosincraziilor analitice si pe initierea unui dialog calm (oarecum „tacit“) cu cele mai influente directii interpretative. Caragiale pare a se fi întors printre critici.
Caragiale pe întelesul literatilor
Astfel, Mircea A. Diaconu alege sa defineasca poetica lui Caragiale printr-o serie de negatii, înstrainând-o de  judecatile exclusiviste, cum ar fi fetisizarea principiului realist ori a caracterul tranzitiv, dar si absolutizarea reflectarii abisalitatii sau aneantizarii existentei. Beneficiind de formulari expresive si memorabile, multe dintre delimitarile propuse de Diaconu merita citate: „Or, ce lume proiecteaza I. L. Caragiale? Nu pe aceea de sfârsit de secol XIX, politica, sociala, morala, nici pe aceea balcanica, nici lumea, în sine, cu toate ale ei, de aici si de aiurea, lumea imposturii, falsului, a mastilor“; „Caragiale nu agreeaza conventia literaturii ca lume, si tocmai de aceea asupra lumii apasa o ironie substantiala“; „miezul metamorfozelor caragialiene nu e nici absurdul, nici alienarea, poate nici macar neantul“; „inconsistenta nu provoaca anxietate, nici angoasa, inconsistenta fascineaza“; „Anti-empiric, Caragiale este si un anti-iluminist. Sau mai degraba viceversa“; „Neantul lucrului în sine nu-l angajeaza pe Caragiale existential. (…) ca functionar al neantului, Caragiale nu-i un Bacovia“; „Dar luciditatea lui nu este a cuiva din amurgul istoriei, ci o revarsare de energii primare. Iata de ce Caragiale nu e un nihilist (metafizic), si nici un sceptic pur“.
În schimb, în viziunea lui Diaconu, autorul „Noptii furtunoase“ produce veritabile desfatari ale lecturii prin mecanismele textuale la care apeleaza, procedee de constructie artistica ce intriga înca pe fiecare cititor profesionist interesat si de „cum“-ul literaturii, nu doar de „ce“-ul ei. Sub ochii acestuia si în complicitate cu el („cititorul e obligat sa vada textul, nu realitatea“), se configureaza „nu o lume, ci un mecanism, un cod, prin care ia nastere o tesatura sofisticata de relatii“, caci, în prozele si comediile lui Caragiale (mai mult „constructor de semne“ decât scriitor realist), „adevarata lume (…) pare sa fie tocmai aceea a enuntarii“. Constient poate ca asemenea asertiuni functioneaza cu egala îndreptatire si în cazul altor scriitori mai mult sau mai putin canonici, criticul trece dincolo de inventarierea si interpretarea secventelor în care textul cragialian semnaleaza narcisiac (uneori etaleaza aproape ostentativ) fie principiile sale de functionare, fie prezenta unui narator ludic/ironic, propunând câteva temeiuri ale pulverizarii realului întru legitimarea jocurilor mai mereu gratuite ale artei. În acest mod, Caragiale „textualist“ este dublat si justificat de un Caragiale „existentialist“.
Convins ca „lumea e numai forma“ si iluzie, ca orice cunoastere empirica degenereaza în farsa, ca încrederea oamenilor în propria identitate ori capacitate de a conferi sens existentei constituie calea cea mai sigura catre fenomenalizari burlesti, dar si ca trairile profunde si grave, disperarea, înstrainarea ori insolitarea ramân simple masti comportamental-psihologice, accesul la sentimentele autentice fiind blocat, Caragiale – ca un demn contemporan al lui Nietzsche – însceneaza (pe jumatate narcisic-histrionic, pe jumatate angoasat, oricum mereu deziluzionat) „enorme“ si „monstruoase“ reprezentari ale fragilitatii sau inconsistentei vietii, dar si literaturii. De aici, spectacolul baroc al conventiilor epico-dramatice oferit de creatiile sale. De vreme ce vidul existentei si al umanitatii nu poate fi contracarat, iar (auto)compatimirea devine comica raportata la o transcendenta goala, creatorul lui Mitica alege sa radiografieze consecintele în imediat ale dereglarii lumii, sortite sa ezite perpetuu între „sens si neant, între cosmos si haos, între o compozitie muzicala perfecta si delirul verbal din „birturile de ordinea a treia“„. În acest univers, „virtualul este certificat ca adevar“, orice apropiere accentuata de realitate devoalându-i consistenta himerica, ilogica, absurda, stranie, încât ironia devine semnalul trimis cititorului ca lumea traieste doar în spatiul ipoteticului, ca „pura proiectie a mintii“. Asa se explica si titlul cartii lui Diaconu, „fatalitatea ironica“ constituind tocmai imposibilitatea sau, uneori, refuzul ludic si cinic al autorului, al naratorului, al personajelor, ba chiar al cititorilor de a se sustrage jocului instituit de o lume ce „gliseaza în imprevizibil“, „pluteste în aparente, în umbre, în vag“.
Caragiale fragmentat si univoc
Pornind de la aceasta strategie literara ce confera diferenta specifica a poeticii lui Caragiale, criticul propune o serie de close-reading-uri substantiale. Sclipitoare pe alocuri (prin „La Pasti“, „Lache si Mache“, „Inspectiune“ ori „Grand-Hotel „Victoria Româna“„ Caragiale ar putea fi considerat un predecesor al lui Urmuz, Ionescu si Cioran, fara a duce la capat demersul acestora deoarece ramâne un „ironist hedonic, nu un tragic. Golul nu-l angoaseaza, ci îl fascineaza – ca si nimicul“), relecturile lui Mircea A. Diaconu nu se dovedesc, din pacate, convingatoare pe de-a-ntregul.
Doua sunt marile neajunsuri ale volumului „I. L. Caragiale. Fatalitatea ironica“. În primul rând, în loc sa implice o constructie analitica ampla si coerenta, cartea lui Diaconu se aseamana cu o colectie de eseuri, un fel de variatiuni pe o tema data. Aceleasi idei se repeta obsedant si obositor ca într-un puzzle în care multe dintre piese sunt identice, se suprapun si nu mai ajung sa genereze o imagine lizibila. Si în schite, si în articolele publicistice, si în comedii, si în drama „Napasta“, Diaconu citeste un Caragiale univoc atât în ceea ce priveste viziunea asupra lumii, cât si tehnicile literare pe care le însceneaza. Toate aceste texte ar da seama doar de „anatomia iluzoriului“ si de „fenomenologia aparentei“. Indiferent de titlurile (de altfel, aproape sinonimice) pe care le ofera capitolelor cartii („Lumea ca tehnica si abisalitate“, „Realul himeric. Text si context“, „Absurdul însurubat în real“, „Realul problematic“, „O lume de cuvinte“, „O întoarcere în labirint“, „Un hedonist în labirintul lumii si al textului“ etc.), exegetul include în fiecare dintre ele (re)formulari cu caracter sententios ale acelorasi concluzii interpretative: „tocmai precizia aceasta detectivistica înregistreaza (sau genereaza?) saltul în himericul absurd“; „A explora, a înregistra cu minutie, a coborî cu privirea pâna la epiderma realului (inclusiv temporal), asa încât realul se descompune în fragmente, implica de-realizarea“; „taietura exacta, decupajul ferm marturisesc nu despre realitate, ci despre iluzia ei“.
În al doilea rând, cu toate ca majoritatea ipotezelor analitice sunt formulate interogativ-dubitativ, printr-un stil al relativizarii împrumutat parca de la subiectul cercetarii sale, Diaconu îsi repeta atât de des tezele, încât, în unele cazuri, afectata este tocmai pertinenta evaluarii si tipologizarii critice. De pilda, Caragiale este apropiat în treacat (fara o analiza macar panoramica, nicidecum detaliata) de „euforia simturilor din poezia unor onirici precum Leonid Dimov sau Emil Brumaru, de transformarea în iluzie textuala a lumii, ca la Serban Foarta, de proiectarea lumii în text, ca la Ion Barbu“. În alt loc, comediei „O noapte furtunoasa“ i se respinge complet statutul de „piesa de moravuri“, pentru a deveni o reprezentare (o drama, as adauga în spiritul comentariilor criticului) „despre statutul fragil si ambiguu al realitatii percepute ca o suprapunere de imagini“, dupa cum „D’ale carnavalului“ se identifica textualist cu o „comedie a cautarii si citirii semnelor“, iar „Conu Leonida fata cu Reactiunea“ este definita drept o „piesa despre esecul si capcanele hermeneuticii“.
Abordat astfel, Caragiale postulat de Mircea A. Diaconu aminteste prea putin de scriitorul canonizat (deloc limitativ) prin studiile de odinioara. În asemenea secvente din „I. L. Caragiale. Fatalitatea ironica“ nu se deschide o noua etapa a receptarii, ci doar apare un alt Caragiale foarte „personal“, care nu are cum sa comunice firesc nici cu cititorii sai, nici cu avatarurile sale critice anterioare. E ceea ce as numi fatalitatea eseistica a exegezei caragialiene.    

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper