CANNES-ul tinerilor cineasti români

Un articol de IOAN LAZAR

Cannes-ul nu ar mai fi Cannes daca nu s-ar îngriji de soarta celor care vin din urma. Primul care a dat consistenta si, desigur, continuitate unei asemenea idei a fost Gilles Jacob. Un întreg program de descoperire, sustinere, promovare si mediatizare a tinerilor a facut sa apara, pe lânga deja traditionala Quinzaine des Réalisateurs si respectiv mobilizatoarea Saptamâna a Criticii, o serie de sectiuni menite sa ofere, pe compartimente, expresii ale manifestarii cinematografice la vârste de luat în seama, ce presupun, totusi, o pregatire în domeniu. E, astfel, de observat ca un atât de mare si de generos festival precum acesta nu a trecut, înca, la aducerea unor filme ale prescolarilor, si nici, chiar, la organizarea de competitii ale vârstelor inocentei juvenile, cum fac unele manifestari europene similare de mai redusa cuprindere.
S-a creat o noua institutie, de fapt, Cinéfondation, iar în cadrul ei au aparut Atelierul si Rezidenta pariziana, dar si un palmares specific. Pe listele respective au fost si ai nostri,  foarte tineri la acea ora, Catalin Mitulescu si Corneliu Porumboiu, dar si autori abia iesiti în lume, unii destul de putin cunoscuti la noi, în acel moment, precum Ioana Uricaru, care  locuia în America, însa a revenit în Europa pentru o rezidenta pariziana, de care a avut parte si Adrian Sitaru. La Atelier, a participat si un monstru sacru pe nume Cristi Puiu cu pe atunci intitulata „Scena a unei crime“ ( proiect devenit „Aurora“), cunoscutul cineast fiind invitat si în juriu, asa cum Porumboiu facea parte în 2011 din conclavul de la  scurtmetraje.
Amintesc toate acestea, desi cu siguranta sunt cunoscute cinefililor de la noi, pentru a sublinia, înca o data, amploarea si substanta unui fenomen cinematografic românesc în masura sa se instaleze pe Coasta de Azur si sa impuna astfel respect. Tocmai de aceea nu vom consemna cele ce urmeaza fara a tine seama de caracterul special, evenimential, al unor asemenea prezente în câmpul cinematografic cannez. Aflati acum la începutul carierei, cu mai multa sau mai putina experienta, ne punem sperante în ei asteptând ca foarte curând sa-i gasim, la rândul lor, în capul mesei, cum se spune, adica în fruntea bucatelor, luând ei însisi premii de invidiat. Primii pasi ai unora dintre ei în universul marilor festivaluri au fost deja facuti, asa încât intrarea la Cannes nu vine decât sa le confirme valoarea si sa dea o noua configuratie filmografiilor lor.
„Orizont“ de Paul Negoescu – Saptamâna Criticii
Una dintre sperantele cele mai promitatoare, cu zece filme în doar sase ani, dar si cu câteva premii de luat în seama, Paul Negoescu a participant în programul Saptamânii Criticii organizate, ca de obicei, în sala de la Miramar, cu un scurt metraj de doar 11 minute, fara dialoguri, intitulat „Orizont“. Filmul sau pare un studiu de peisaj marin, reiterând una si aceeasi deplasare, a unei barci cu motor, conduse de acelasi barbat între doua vârste, corpolent, dar agil, cu par lung si grizonat, interpretat de un neprofesionist, Mihai Cismaru din localitatea 2 Mai.
Asteptarea acestei reiterari ar trebui sa se concretizeze într-un crescendo. Momentul culminant se lasa asteptat cam mult, iar efectul final pe care autorul mizeaza ne arunca într-o nebuloasa. Film fara dialog, nu si fara sunet, cu mult zgomot, parca insuficient ordonat spre a i se infuza si doza de semnificatie si de expresivitate, „Orizont“ sufera de o anumita indecizie regizorala. Nu stim prea bine la ce asistam. La un film turistic de amator? La o investigatie oceanologica ratata? La un exercitiu de la scoala de navigatie portuara? La o gluma?
Ceea ce pare o introducere în proximitatea misterioasa a adâncurilor necunoscute se sfârseste indecis. Zgomotele suspecte venind de dedesubtul ambarcatiunii se precipita, cresc în intensitate, pâna ce pescarul dispare sub apa. Un plan îndepartat indica o aratare marina, scheletul, imaginat ca de un prescolar, al unei vietati care face o tumba în aer spre a plonja imediat în Marea Neagra. La Cannes, finalul a parut un pic hilar, stârnind  usorul amuzament complezent al celor de la proiectia de dupa amiaza. Este drept ca „Orizont“ venea dupa filme ceva mai lungi si cu un alt gen de încarcatura tematica, fara sa spun ca toate erau numaidecât si mai bune. Luat ca un „intermezzo“, acest joc cu mistere lipsite de mister ne-a aparut reconfortant prin amintirea unei mari familiare, cu mult soare, mai mult decât în mai 2012 la Cannes, dar nu cu mult mai mult decât atât.
„Tabara din Razoare“ de Cristi Iftimie – Cinéfondation
Film de absolvire, „Tabara din Razoare“ apartine, de asemenea, unuia dintre tinerii pe care se poate miza. Cristi Iftimie are câteva premii, iar scurtmetrajul aratat la Cannes, derulat pe parcursul a 23 de minute, decupeaza din peisajul unei tabere studentesti un cuplu alcatuit ad hoc, spre a-l urmari pe parcursul unei urcus pe munte, unde cei doi înnopteaza sub cort.
Ambitia expertizei este ceva mai mare. Se încearca o trasare a superficialitatii, a debusolarii sociale si profesionale, a lipsei de soliditate în construirea relatiilor. În fond, Alex si Vera sunt asemenea multora dintre tinerii de azi, expunându-se cu oarecare voluptate inconstienta clipei. Tentatia unei plimbari în doi dincolo de ochii colegilor pare o veche stratagema acceptata. Vera (Lorena Zabrautanu) porneste alaturi de Alex (Alexandru Potocean), desi are un prieten care a ramas în oras. Politicos, Alex o si întreaba daca si-a sunat logodnicul spre a-l înstiinta de decizia de a pleca alaturi de altcineva în tabara. Înainte de a face drumul, tânarul are o durere inghinala, merge la doctor spre a se asigura ca nu e ceva grav, dar de plecat tot pleaca pe munte.Vor amândoi sa prinda apusul soarelui si reusesc. În cort, noaptea, se petrece ceea ce amândoi cam stiau ca se va întâmpla. Dimineata revin la grup, ca si cum nimic important nu a avut loc în existenta lor. Dupa facultate, fata se va „marita“, cum chiar ea ne informeaza, cu prietenul ei ramas acasa, urmând sa-si gaseasca un job.
De retinut planul lung al somnului de la sfârsitul noptii, umorul dialogului dintre medic (Dan Astilean) si tânarul marcat de o apasata durere testiculara, ca si înceata disolutie a încrederii si, mai ales, a unor sentimente si relatii facute praf din pornire. Cineastul pare a ne avertiza ca uneori durerea fizica este mai de luat în seama decât cea sufleteasca. Peste toate, însa, cei doi trec fara urma de neliniste.
„Nu ma atinge-ma“ de Adina Pintilie – ATELIER
„Touch Me Not“ este un proiect în limba engleza, coproductie româno-franco-germana, pentru a carei realizare Adina Pintilie estimeaza a avea nevoie de un milion o suta patruzeci de mii de euro. Subiectul face parte din aceeasi zona a sentimentelor refulate, având nevoie de o compensatie. Aceasta se concretizeaza printr-o privire de un tip special care nu este, totusi, orice fel de „voaiorism“. Din câte am priceput din prezentarea proiectului, tânara cineasta îsi propune ca prin intermediul unei femei singure, ajunse la o vârsta critica, cincizeci de ani, sa priveasca lumea din jur, dar mai ales pe aceea a barbatilor. Din perimetrul ei monden, de agent de manechine, Laura încearca sa evadeze, venind în vecinatatea unor barbati mai tineri. Si Tudor (35 de ani), si Paul s(25) sunt actori. Femeia îi vede în spectacol, revenind pentru a „atinge“ astfel acea zona de inefabil ce o marcheaza, dimpreuna cu intimitatea.
Avem destule motive sa credem ca în scurt timp femeile vor lua puterea în cinematografia noastra daca tinem seama ca s-au manifestat pâna acum destul de convingator. Adina Pintilie este un nume pe care cred ca se poate paria fara riscuri.
„0/1“ de George Dorobantu –  ScreaptEAST
Dupa „Elevator“ (2008), „Buchurestless“ si „Omega Rose“, George Dorobantu, devenit un specialist al filmelor cu buget foarte redus, a participat la Cannes la o competitie de scenarii apartinând tinerilor autori din Europa Centrala si de Est, initiata de o fundatie poloneza (Independent Film Foundation), cu sprijinul Programului EuroMEDIA. Din cele zece proiecte au fost alese doua câstigatoare, printre care si „0/1“ de George Dorobantu. Este o poveste cu un tânar hacker care se îndragosteste de o fata de dincolo de usa închisa. De aici, o serie de aventuri care ne fac sa fim mai atenti la jocul aparentelor dintre lumea reala si cea din ciber-spatiu.
Monica Lazureanu-Gorgan la „Producer of the Move“
Nu pot trece în revista participarea tinerilor cineasti români la Cannes fara a consemna prezenta Monicai Lazureanu-Gorgan în cadrul programului „Producers on the Move“. A   reprezentat „4 Proof Film“, unde au fost produse filmele lui Adrian Sitaru „Pescuit sportiv“, „Colivia“, „ Din dragoste, cu cele mai bune intentii“, „Domestic“, dar si „Visul lui Adalbert“ de Gabriel Achim si, respectiv, viitorul „Nu ma atinge-ma“ de Adina Pintilie. Iata aici exemplul unui producator tânar, la început de drum, dar cu o filmografie impresionanta. Absolventa de regie, autoare de documentare premiate („My Vote“), inclus în festivalul de la Rotterdam (2011), Monica Lazureanu-Gorgan completeaza lista  tinerilor reprezentând schimbul de mâine al unei cinematografii ce nu duce deloc lipsa de talente.
Ne oprim aici, deocamdata, cu promisiunea de a acorda atentia meritata si celor mai proaspeti autori de scurtmetraje, recomandati sub genericul „Romanian Shorts Waves 2012“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper