Butoiul cu praf si pulbere de Maramu’

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Se intâmpla un fenomen ciudat in Baia Mare, pe care oamenii de teatru, actori si organizatori cu state vechi prin institutie, nu l-au mai intâlnit pâna acum. Spectatorii vin in valuri, repetitiv, la Teatrul Municipal, de câte patru-cinci ori, sa vada „Butoiul cu praf si pulbere“ de Dejan Dukovski, in regia lui Marcel Top. Ba mai mult, la reprezentatia din Festivalul ATELIER, câtiva spectatori rosteau in soapta replicile deodata cu actorii. Pasamite, pentru mai multa savoare, ca la un hit celebru, unde toata suflarea stie refrenul si se bucura de el.
Sa recunoastem ca o asemenea reactie nu e lucru obisnuit! Ce anume din textul macedoneanului poate accesa intr-atât publicul baimarean? Desigur, spiritul balcanic, usor de recunoscut, pipait si digerat de catre locuitorii din Sud-Estul Europei postcomuniste. Daca lucrurile nu ar sta asa, atunci piesa nu ar fi cunoscut trei montari (numai din cele vazute de sus-semnata) in România ultimilor cinci ani. Veselie si violenta, exces de vitalitate si de efervescenta, plus barbarie in doze considerabile – iata dimensiunile prin care „Butoiul…“ rezoneaza cu orizontul de asteptare al publicului. Doar atât? Nu ar fi fost nici pe departe de ajuns pentru succesul nemaivazut al montarii, pentru cota de popularitate  neobisnuita nu numai pentru teatrul din România, ci din orice colt al lumii! Iar aceasta decurge exclusiv din viziunea ultratalentatului regizor Marcel Top. Caruia nu e singura data când lucrurile ii ies de nota zece. Mai ales atunci când isi ghideaza actorii fin si subtil, conducându-i spre propriul superlativ si legându-i simfonic, astfel incât fiecare sa devina parte din magma organica a spectacolului. Nici o stridenta in actorie! Dimpotriva, armonie! Nici o interpretare asa si asa! Dimpotriva, roluri sustinute de la bine la excelent! Mai are Marcel Top o mare calitate: aceea de a lucra impreuna cu tinerii actori astfel incât acestia sa ajunga sa joace impecabil. Modern si subtil, expresiv si nuantat. Ei bine, cine nu crede nu are decât sa-i vada pe Florin Calbajos, Andrei Dinu, Wanda Farkas, Ionut Mateescu, Andrei Bradean si George Dometi in „Butoiul…“. Toti – absolut admirabili!
Care e, de fapt, marea nebunie a spectacolului? E drept ca nascut in Maramures, regizorul prizeaza lesne feeling-ul acelor locuri. Neajutat insa de o strasnica si decisiva operatie pe text (impreuna cu actorii), faptul ar fi ramas cu totul exterior. Mai stiti vremurile când teatrul românesc de abia se nastea, textele lipseau, iar Alecsandri se vedea nevoit sa traduca si sa localizeze cu tona din marii tragici ai dramaturgiei universale? Ceva din acest demers face si Marcel Top cu textul lui Dejan Dukovski. Numele personajelor sunt acum românesti, iar graiul – suta la suta maramuresean. Pentru spectatorii din Capitala, e miraculos sa auda o montare intreaga in acest grai placut, cu sonoritatea sa atât de diferita de cea regateana. Cum va suna cineva care povesteste ca a stat zece ani in Italia si „si-a rupt mânurile“ pe acolo la carat beton? Pentru spectatorii din Baia Mare acesta e cadrul lingvistic care ii ajuta sa asimileze ceea ce se intâmpla pe scena cu sfântul „acasa“. Rupte din spiritul locului par atât palariutele de Maramu’ cât si atitudinea barbatilor cu tovarasii de cârciuma, ca si modelul tantos de a se etala, cu tot cu fanfara, in fata femeii chipurile iubite (Wanda Farkas intr-un expozeu de stari), desi parasite fara vreun semn de viata vreo zece anisori batuti pe muchie. Problemele arata si ele ca decupate din zona, ca in exceptionala scena dintre cei doi prieteni, unul român, celalalt maghiar, care nu stiu cum sa se mai intreaca pe ascuns in a-si face reciproc rau. Situatiile evocate, dar si replicile au un umor irezistibil, cum ar fi scuza „Mai bine eu decât altul“, in ceea ce priveste nevasta adulterina. Doar atâta pustiu de bine poate sa faca si personajul pentru prietenul sau! In spirit curat balcanic, prietenia de o viata, colorata cu tot soiul de astfel de evenimente, sfârseste cu o sticla data celuilalt in cap. Cu statura impunatoare si cu o autoritate de om al locului, tantos si chefliu, Petru Mârza joaca cu un firesc exemplar, iar Dorin Griguta e deopotriva convingator si hâtru.
De parca localizarea nu ar fi fost intreaga fara culoarea muzicala a zonei, Marcel Top aduce pe scena ceterasii smulsi din spiritul maramuresean, ca sa inchida si sa sudeze pitoresc scenele fara legatura narativa in textul lui Dejan Dukovski, prin „Când s-o-mpartit norocu’“, „Dupa pui de morosan sa nu dai cu bolovan“ si multe altele asemenea interpretate de rapsodul Marinel Petreus, alaturi de instrumentistii Vasile Pop si Petru Damsa. De altfel, adaptarea la spiritul locului parcurge drumul de la banca vopsita in tricolor la microbistii cu steagurile care scandeaza „Ro-mâ-nia!“, de la huliganii De Niro si Pacino din Manãstur pâna la intrebarea controlorului de tren: „Bilete, abonamente, spaga? Dau rest!“ sau cea a baiatului gelos: „Care-i problema? Ca-s de pieste deal si n-am facultate?“ (Andrei Bradean deopotriva framântat si capos intr-o proportie de aur). Astfel ca in acceptia regizorului, „spre deosebire de multe discursuri si trend-uri ale artei contemporane românesti care folosesc aceleasi clisee si stereotipii binecunoscute“, spectacolul „vorbeste despre o zona a unei Românii (Maramures – Tara Oasului) bântuite de saracie, de reforme si tranzitii in care oamenii isi pastreaza demnitatea indiferent de situatie. Intr-un cuvânt, un spectacol despre samuraii României, adica despre moroseni si nu numai despre ei“.
Cu toata localizarea deliberata, sa dam Cezarului ce-i al Cezarului! Textul macedoneanului are un asemenea impact gratie tipologiei universale a postcomunismului si dimensiunii sociale a omului balcanic si baimarean deopotriva, dispus oricând nu la solidaritate, ci la bascalie, caracterizat nu prin omenie, ci prin tendinta de a se bucura de raul aproapelui. Corul din prima scena a betivilor ce râd indesat de Dumitru, plutonierul major, mutilat in bataie (douazeci si sapte de oase fracturate si trei fisurate, fractura de craniu, piciorul drept si mâna ologite, un rinichi scos), bolnav care se drege vârtos cu palinca (Valeriu Doran la limita fina dintre dramatic si rizibil) se dovedeste mai mult decât elocvent pentru „spiritul locului“ din aceasta parte a Europei. Ca si tipul de barbat mohorât si vindicativ (cu motive mai mult decât intemeiate) in interpretarea supla punct cu punct a lui Florin Calbajos. Actorul ramâne la fel de expresiv ca in scena initiala, unde totul se petrece in paradigma refularii, si in cea finala, unde creeaza un orb sensibil, sobru si apasat.
Iar Marcel Top pedaleaza o data in plus pe trasaturile ce rezoneaza cu partea aceasta a lumii, marsând pe tema emigratiei, care circumscrie intregul spectacol, de la prima scena, cu barbatul venit din Italia de la munca, pâna la ultima, cu cersetorii aflati in aceeasi Italie. In decorul minimal al Ancai Cernea, cu elemente bine plasate, care individualizeaza sau comenteaza ironic, ca papucii-tigru cu gheare, regizorul da nota despre dezastrul social al României, dar o face cu ingaduinta si bonomie. In rest, uzeaza vesel de orice are nevoie din recuzita teatrului clasic, de la dramatismul bine tinut in frâu pâna la suicidul haios al celui ce se spânzura pe dupa paravan, ca in teatrul de umbre.
O data in plus, spectacolul nu ar fi avut nici pe departe atâta farmec daca interpretarea actorilor nu ar induce energie, ironie si bucurie in public. Ionut Mateescu, dur si comic in acelasi timp, cu mitocania smechera a puscariasului sef de celula, se intâlneste in aceeasi scena cu George Dometi, delicios in pirpiriul pe care il umileste in fel si chip, mai apoi credibil si agitat in evadatul care moare pe vaporul emigrarii si de-a dreptul savuros in ultimul moment, ca boy de la room service, cu priviri serafice, fixe si inocente si cu ruperi fabuloase de ritm in chip de Elvis. In amintita scena a puscariei, unde fiecare dintre cei patru actori se dovedeste adorabil, Andrei Dinu joaca filmic, cu mijloace excelent controlate, un sandarliu bleg, baiatul prins minut de minut in programul de umilire al puternicului din celula care isi ia revansa imediat dupa ce raportul de forte se schimba in favoarea noului-venit (Andrei Bradean cu o actorie minimala, dar cu atât mai percutanta).
Cam asa se deruleaza, in linii mari, spectacolul care are un astfel de impact la publicul din Baia Mare. Nu putem decât sa visam la cât mai multe montari cu asemenea substanta si priza la spectatori.

3 comentarii pentru “Butoiul cu praf si pulbere de Maramu’”

  1. iunie 29, 2012 la 10:21 am

    Spectacol de zile mari.L-am vazut in luna mai la Baia Mare, datorita insistentelor unei prietene, la modul „haide ca nu sti ce pierzi”.Avea perfecta dreptate.In Bucuresti sau la Sibiu (pt ca am fost anul asta)nu am vazut asa ceva.Adica o asemenea explozie si revarsare de energie pe scena.Foarte frumos, tonic, viu, pe bune.Intr-un cuvant, un spectacol beton (armat).

  2. iunie 29, 2012 la 10:25 pm

    Doresc sa fac o mică corectura articolului critic: nu George Dometi este „evadatul care moare pe vaporul emigrarii”, ci Andrei Bradean. As sugera o a doua vizionare a spectacolului ca sa va convingeti de acest fapt destul de evident.

  3. iunie 30, 2012 la 1:22 am

    Supercronica, la inaltimea unui superspectacol.Teatrul din Baia Mare nu a mai vazut asa ceva si tare mi-e teama ca nici nu o sa mai vada,facand comparatie cu spectacolele pe care le vad de vreo cativa ani buni aici.O intalnire providentiala pentru acest teatru, cu regizorul Marcel Top,maramuresan la origini,cu o poveste de viata,din cate am citit,la fel de cutremuratoare precum Butoiul cu praf si pulbere.Nu exista termen de comparatie.Eu l-am vazut,nu de 4-5 ori,ci de 6 ori.Am fost cu parintii,cu bunicii,cu verii,cu vecinii.Eu cred ca orice om din Romania de azi ar rezona si ar fi cucerit de aceasta poveste-discurs, perfecta, despre Romania contemporana.
    Cat despre incurcatura comisa de catre dna cronicar, se mai intampla, actorii schimba personajele ca pe sosete.Publicului baimarean ii recomand sa se bucure de acest adevarat eveniment cat mai poate pentru ca nu dureaza o vesnicie.Sa se bucure si actorii,datorita acestui spectacol au intrat in constinta unui public greu de cucerit si de adus la teatru.Vorba aia romaneasca,orice minune tine trei zile,dupa care ne intoarcem,de cele mai multe ori,din pacate,la ce stim cu totii.
    Bravo!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper