Un pianist de avangarda devenit compozitor

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

NICOLAE BRÂNDUS în dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU

 

 

Nicolae Brândus este compozitor, pianist, doctor în muzicologie. Un nume sonor respectat si pretuit în peisajul muzicii contemporane, muzicianul surprinde continuu prin lucrari de mare expresivitate si forta artistica, creatii pecetluite, de foarte multe ori, cu un umor eclatant

Ion Bogdan Stefanescu: De ce pianistul Nicolae Brândus, renuntând la activitatea solistica, s-a dedicat în ultimii zeci de ani compozitiei?
Nicolae Brândus: În viata fiecare este supus unor alegeri. Dupa mai bine de douazeci de ani de cariera solistica mi-am descoperit cu adevarat vocatia: nu brusc, ci în urma unor edificari progresive. Ca pianist, înca din anii ’50 am abordat cu precadere repertoriul secolului XX (Bartók, Prokofiev, Enescu, Stravinsky, Ravel) în care ma regaseam direct, simtind nemijlocit pulsul creatiei timpului meu

I.B.S.: Adica ai realizat în anii ’50-’60 o serie de prime auditii în viata muzicala româneasca

N.B.: Desigur. S-a facut o mare vâlva pe atunci cu interpretarea mea în premiera a „Sonatei pentru pian nr. 1“ de Aurel Stroe, scrisa într-un limbaj acuzat novator fata de tendintele traditionaliste mai mult sau mai putin „pasuniste“ ale perioadei în cauza

I.B.S.: Care a fost reactia?
N.B.: O stare de perplexitate, pe de o parte datorita esteticii lucrarii, dar si pentru problemele de pianistica pe care le punea. Brusc, am devenit bine cunoscut si apreciat de catre compozitori, muzicologi si critici. Dupa vreo zece ani, însa, când a început sa ma intereseze si sa ma pasioneze din ce în ce mai mult activitatea componistica, mi-am dat seama ca trebuie sa aleg. Nu poti sa le faci pe toate în acelasi timp, cu aceeasi daruire si competenta. Or, componistica din a doua jumatate a secolului XX devenise un univers în sine extrem de complex, în care urma sa se implice o întreaga tehnicitate neconventionala

I.B.S.: Asta presupunea mult timp investit..

N.B.: Sigur ca da. Trebuie sa te informezi continuu, sa parcurgi o multitudine de studii de specialitate, sa te preocupe diverse domenii ale culturii si stiintei. Nu e mai putin adevarat ca si pianul îti solicita foarte mult timp de studiu, de repetitii. Mi-am dat seama ca nu le pot face pe amândoua

I.B.S.: Dar ai ajuns la creatie în mod natural, a fost o noua chemare pe care ai descoperit-o. Ai studiat compozitia în mod academic, cu profesori?
N.B.: Si da, si nu. Cazul meu este mai nuantat: în perioada anilor ’50, când eram înca student la pian, mi-am completat educatia muzicala mai ales în compania unor colegi de generatie care, ulterior, au devenit mari compozitori

I.B.S.: Adica „generatia de aur“

N.B.: Asa i se zice. Viata mea s-a desfasurat între doua mari paranteze, o prima perioada fiind cea a copilariei de pâna dupa razboi si cea din urma, de dupa Revolutia din 1989. Nu am avut nici un fel de afinitate fata de ceea ce s-a petrecut din punct de vedere social si politic în timpul scurs între aceste doua perioade. M-am simtit total izolat, abandonat poate în aceasta lume, dar nu din perspectiva culturala, ci social, politic vorbind. Asadar, trecutul meu real, personal, se leaga mai ales de copilarie si de ceea ce a urmat Revolutiei din 1989

I.B.S.: Dar formarea ta componistica s-a petrecut tocmai în aceasta perioada dintre „paranteze“

N.B.: S-a petrecut mai întâi în anii de Conservator (1950-1960), alaturi de acesti colegi compozitori. Ne întâlneam saptamânal la Aurel Stroe acasa; veneau Stefan Niculescu, Myriam Marbé, Dan Constantinescu, Adrian Ratiu, Doru Popovici si altii uneori si asistam la niste discutii memorabile. Eu eram binecunoscut, si nu numai ca interpret al „Sonatei“ lui Stroe. Am deceptionat ulterior poate multa lume care îsi punea sperantele în capacitatea mea pianistica de a promova muzica contemporana, în momentul în care m-am hotarât sa-mi scriu propria muzica. Am pornit astfel de la un nou început. Prin 1956 am fost trimis în Elvetia, la un concurs de pian, de unde m-am întors cu doua geamantane de partituri, carti si discuri. În momentul de fata nu mai am nici un exemplar. Toti colegii mei s-au repezit asupra lor ca niste ulii, mi le-au luat si nu mi le-au mai adus înapoi

I.B.S.: Le-au devorat!
N.B.: Probabil. Nu-i nimic, mi-am zis, am facut o fapta buna. Dar ceea ce vreau sa spun este ca m-am format împreuna cu ei într-o anumita mentalitate de descoperiri si de prospectari ale unor noi tarâmuri muzicale, ceea ce m-a determinat în mod serios sa perseverez în activitatea mea componistica pentru care chiar simteam o chemare înca din copilarie

I.B.S.: Din clipa în care ai hotarât sa studiezi compozitia ai mai continuat, macar pentru o perioada, activitatea pianistica?
N.B.: A fost o întrerupere destul de brusca. M-am convins ca pianul nu era adevarata mea vocatie si am renuntat aproape complet la aceasta activitate. Pianul a fost pentru mine un mijloc prin care am descoperit acele universuri muzicale provocatoare care mi-au dat aripi pentru cariera mea de compozitor

I.B.S.: Cum a fost copilaria ta?
N.B.: Foarte frumoasa pâna în ’46, când a murit tatal meu. Era militar, ofiter de Artilerie Antiaeriana cu grad înalt, comandant de regiment si direct participant pe frontul de Est în prima parte a razboiului; si-a distrus sanatatea si imediat dupa razboi a clacat. De fapt, primii patru ani de viata i-am trait în Cehoslovacia, unde tatal meu fusese trimis de armata sa achizitioneze tunuri de la fabrica Skoda. Am vorbit mai întâi nemteste si, abia mai târziu, româneste. La acea vreme aveam un nivel material convenabil. Dupa moartea tatei a trebuit sa ma descurc singur. Cât am studiat în Conservator, am beneficiat de toate bursele posibile: de merit, bursa Enescu, sociala, republicana etc., dar dupa ce am terminat, s-au schimbat multe, si nu în bine

I.B.S.: Studiul marilor capodopere îti formase o anumita viziune asupra fenomenului muzical

N.B.: Asta a fost foarte important. Gândirea si capacitatea de formare a unei opere muzicale îmi erau esentialmente fixate prin repertoriul asimilat. Am interpretat multe capodopere de Liszt, Beethoven, o multime de concerte din repertoriul traditional si, mai ales, muzica lui Bartók. Practic, i-am deschis acestuia drumul spre publicul românesc si nu numai. Am fost într-o serie de turnee în strainatate cu „Concertul nr 2“ si, foarte interesant, adesea îl cântam tot în prima auditie: în Franta, Cehoslovacia, Germania…

I.B.S.: Incredibil!
N.B.: Da. Am participat si la primul concurs de pian Bartók-Liszt, organizat la Budapesta, unde am avut un mare suces de public (anul 1960). Am avut o activitate interpretativa internationala, adesea centrata pe mostenirea lui Bartók

I.B.S.: Dar drumul în compozitie?
N.B.: A fost deschis si liber. Am facut parte dintr-o noua generatie de compozitori, printre care Nemescu, Moldovan, Metianu, Glodeanu, Corneliu Dan Georgescu. O generatie care s-a afirmat pe linii stilistice foarte diferite, spre deosebire de generatia „de aur“ imediat anterioara noua, care a fost foarte unita în principii. Noi am fost o serie de „mutanti“ care, dezvoltând ceea ce facusera cei din generatia precedenta, ne-am afirmat pe cai foarte individualiste. Probabil ca a fost necesar sa se întâmple asa. Multi dintre noi au murit, multi au plecat în strainatate fiindca nu reuseau sa razbata, unul câte unul, în Uniunea Compozitorilor condusa de Ion Dumitrescu si a lui „ceata“. Cine dintre acei vizionari de pe atunci mai traieste azi în România? Doar Nemescu. Ceilalti?..

I.B.S.: Cum au fost primele lucrari?
N.B.: Dupa primele încercari, am scris un ciclu de „Sapte Psalmi“ pe versuri de Arghezi, urmarind o conceptie modala si am mers mai departe pe o linie pe care nu am dobândit-o printr-o „scoala“ de compozitie, ci s-a constituit mai ales ca un corolar al activitatii mele pianistice. Marii mei maestri au fost Prokofiev, Bartók, Stravinski, Messiaen. Dupa anii ’60 m-am reînscris la Conservator, de aceasta data la sectia de compozitie, unde am studiat patru ani sub îndrumarea profesorului Martian Negrea, un dascal caruia îi pastrez si astazi o amintire unica

I.B.S.: Era foarte pretentios?

N.B.: Foarte si, în acelasi timp, extrem de liber în gândire. Îmi spunea: „draga, daca vrei sa scrii un Rondo, apai ala sa fie Rondo, daca vrei sa scrii o Tema cu variatiuni sau o Sonata, apai alea sa fie Variatiuni si Sonata… Ce pui mata înauntru, te priveste“. Asta denota o capacitate extraordinara de a cuprinde si a vedea trecutul, prezentul si (desigur) viitorul. Al fiecaruia dintre discipoli.

I.B.S.: Dar asta tinea si de interlocutor, adica de învatacel.

N.B.: Bineînteles, dar profesorul se remarca printr-o deosebita maleabilitate a spiritului pe care nu o întâlneai la ceilalti în vremea aceea.

I.B.S.: E drept ca a existat în Uniunea Compozitorilor o perioada în care domina o mentalitate conservatoare…

N.B.: Sau foarte „prudent modernista“ (sic).

I.B.S.: Bine spus. Si atunci cum te puteai simti tu, combatant si contestatar care cu siguranta a socat lumea din jurul sau? Te considerai exclus pentru faptul ca nu aderai la tendintele vremii?

N.B.: De când ma stiu am tot socat si ras-socat. Am spus întotdeauna raspicat ce am gândit si am tras destule ponoase. Îmi lipseste diplomatia politicianului. Nu e bine sa spui adevarul întotdeauna, fiindca îti tragi palme singur. Sochez în continuare pentru ca nu suport nici nedreptatea, nici prostia, nici incompetenta. Mi s-au pus multe bete în roate de-a lungul timpului, dar cel putin ma simt împacat cu gândul ca nu am facut compromisuri si nu mi-am batut joc nici de viata mea si nici de munca mea. Am socat si din punct de vedere strict muzical, fiindca mergeam pe niste directii pe care altii fie nu le acceptau, fie abia le tatonau.

I.B.S.: Si cu umorul cum ramâne?

N.B.: Umorul e ceva foarte caracteristic românului, mai ales în perioadele grele. Iata ca în democratia noastra mai noua bancurile au cam disparut. În perioada lui Ceausescu am auzit cele mai bune glume politice si toate îmi veneau de la Filarmonica „George Enescu“. Erau si câtiva armeni acolo, foarte destepti (nu degeaba exista si Radio Erevan!). Varujan Cozighian, de exemplu, prietenul si colegul cu care am concertat mult, am luat si premii nationale si internationale, îmi furniza câte doua-trei pe saptamâna. Între timp, Filarmonica a devenit destul de apatica. Am senzatia ca abia acum încep sa reapara bancurile: asta înseamna ca nu-i a buna…

I.B.S.: Ha, ha, ha. Ceva-ceva simti tu. Asa e! Revenind, însa, pot sa spun ca în peisajul muzical românesc esti un personaj hâtru, un compozitor ludic ce exploreaza cu multa voluptate zona teatrului muzical, a absurdului promovat de Urmuz. Ai scris si multa muzica de opera. Alexandru Tocilescu a pus în scena spectacolul „Bizarmonia“ pe muzica ta acum câtiva ani, spectacol care a luat si un premiu national de teatru.

N.B.: Cu Toca am realizat un spectacol singular în peisajul românesc. Era un artist cu idei fulgurante, capabil de o ironie fundamentala, dublata de un simt artistic extraordinar. A fost unic în felul sau si i-am regretat profund recenta disparitie. Înca de când concertam ca pianist m-a atras forma spectaculara a muzicii. Concertul, dupa parerea mea, este un spectacol în sine. Lumea vine la concerte pentru spectacol, asa cum merge si la teatru. Transgresând aceasta problematica, mi-am dat seama ca spectacolul poate fi construit integral pe o structura muzicala care sa iradieze prin toate canalele de informatie si m-am adresat unor muzicieni capabili sa cânte, sa danseze, sa interpreteze cu simt teatral…

I.B.S.: Adica interpretul total.

N.B.: Sigur. Si am scris o serie de lucrari bazându-ma pe aceasta. Pâna în momentul de fata am scris trei opere. Una dintre ele s-a si jucat. De fapt, e un „super-oratoriu“ în prelungirea ideilor enuntate cândva de Stockhausen, cu trei grupe de interpreti si trei dirijori.

I.B.S.: Cum se numeste si cum s-a produs aceasta lucrare pe o scena de concert?

N.B.: Se numeste „Logodna“, dupa „Strigoii“ lui Eminescu. Mai întâi am realizat lucrarea strict muzical, aspectul vizual si scenic a venit dupa aceea. Sunt implicati peste doua sute de muzicieni într-o prezumata executie, dar nu în stilul lui Berlioz. Am lucrat câtiva ani la aceasta opera, dupa ce am terminat Conservatorul. Au existat trei etape în înregistrarea muzicii, cu fiecare orchestra si cor în parte, apoi toate au fost suprapuse pe banda. I-am spus „Logodna“ fiindca asa au vrut „tovarasii“ (nu putea sa ramâna cu titlul original, adica „Strigoii“!). Apoi am descoperit în aceasta lucrare si valentele spectaculare, cu câtiva dansatori, lumini, un fel de simbolizare scenica. Îi ramân si azi îndatorat dirijorului Ludovic Bacs pentru munca extraordinara depusa în realizarea acestei înregistrari. A doua opera a fost „La tiganci“, dupa Mircea Eliade. Am lucrat vreo sase ani la aceasta opera pentru ca, desi este o povestire simpla, contine foarte multe elemente si situatii ce o plaseaza într-o dialectica permanenta între sacru si profan. L-am întâlnit si pe Mircea Eliade la Paris.

I.B.S.: A trebuit sa-i ceri acordul?

N.B.: Da, mai întâi. Dupa câtava vreme ne-am revazut la Monica Lovinescu acasa. Venise cu sotia lui, Cristinel. Nu aveam nici un exemplu muzical cu mine, muzica nefiind înca înregistrata, dar i-am povestit cât am putut de bine intentiile mele si constructia operei. Ne-a spus, dupa „povestea mea“, ca daca si muzica este la fel, atunci va fi realmente un eveniment. Ne-am despartit cu promisiunea de „va urma“… Între timp s-a prapadit si, la doua luni dupa moartea sa, s-a înregistrat si muzica, tot cu Ludovic Bacs si cu Orchestra Nationala Radio din Bucuresti.

I.B.S.: S-a montat?

N.B.: Nu. Nu este o opera „de saracie“, cum fac multi în zilele noastre, reusind ca atare sa apara în viata de concert. Trebuie lucrat luni de zile pentru a se monta un astfel de spectacol de opera, în care întreaga recuzita a institutiei sa intre în joc.

I.B.S.: Si cea de a treia opera?

N.B.: E compusa pe povestirea lui Edgar Allan Poe, „Metoda doctorului Catran si a profesorului Pana“. Libretul este într-o limba inventata, franco-anglo-europeana. E o opera bufa. Totul se petrece într-o casa de nebuni (adica în lumea noastra, ca sa zic asa). Daca s-ar lucra serios, câteva luni, cred – fara lipsa de modestie –, ca ar putea avea un mare succes (de public de opera, evident!).

I.B.S.: E programata?

N.B.: Zace la Opera din Bucuresti de ceva vreme…

I.B.S.: Oare de ce nu ma mir? Institutia se tot lauda cu Studioul de opera contemporana. Vorbe goale la toate nivelurile! Cine îti scrie libretele?

N.B.: Eu. Pe toate. În cazul ultimei opere am pastrat povestea, dar am si adaugat foarte multe lucruri. Spre exemplu, în desfasurarea actiunii apar si George Bush si Gorbaciov, citez si o carte de bucate frantuzesti; am pus si lucruri destul de neaose de pe la noi, cum ar fi ceva tipurituri (cam fara perdea) sau „Marsul cacanarilor“ (sa scuzati!): totul, ca într-o casa de nebuni, fara îndoiala.

I.B.S.: Ha, si Marsul e cântat în româneste?

N.B.: Sigur ca da. N-am gasit pe nimeni sa-l traduca în engleza sau franceza.

I.B.S.: Îsi pierde hazul.

N.B.: Evident! Sunt multe alte lucruri suculente acolo. Pâna acum n-am gasit nici un director de Opera care sa aiba curajul sa investeasca într-o astfel de productie. Aceste doua opere, „La tiganci“ si cea dupa E. A. Poe, se înscriu pe o linie trasata de Enescu cu „Oedip“ si continuata de Pascal Bentoiu cu „Hamlet“ (printre altele, pe care nu le mai citez, din motive personale, poate).

I.B.S.: Asa cum Teatrul National pune în scena dramaturgie româneasca, tot la fel ar avea datoria si Opera Nationala sa monteze lucrarile importante ale compozitorilor români.

N.B.: Ei îsi justifica oarecum activitatea (cel putin pâna acum) prezentând sporadic doar câteva opere „de saracie“, cu putini interpreti, cu efort si costuri minime. Ceea ce nu înseamna ca nu sunt lucrari valoroase în majoritatea cazurilor, dar cu prea putina patrundere în publicul obisnuit de opera, care apreciaza si fastul, si înscenarea, odata cu muzica si interpretii.

I.B.S.: „Motanul încaltat“ al lui Trailescu a facut cândva cariera la Opera Nationala. Am vazut si „Oedip“ cu Ohanesian. Productii din Festivalul Enescu sunt efemere. Foarte multi bani cheltuiti fara eficienta. Ar trebui ca investitia sa se justifice prin includerea spectacolului deja lucrat în stagiunea permanenta, ulterioara Festivalului… Îmi aduc aminte ca în facultate am cântat si o opera a lui Matei Socor, dupa Caragiale.

N.B.: Ai sa râzi, dar e o opera foarte buna. În ciuda si în pofida orientarilor sale politice, Matei Socor a fost un compozitor important. Este primul dodecafonist român. Cândva se spunea ca Doru Popovici ar fi scris prima lucrare dodecafonica româneasca, pe care mi-a si dedicat-o. Se numea „Trei cântece de supliciu“.

I.B.S.: Mmm, ce deliciu…

N.B.: Nu mai cântam la pian pe atunci. Însa Matei Socor a scris în perioada interbelica o „Sonata pentru pian“ care este, de fapt, prima lucrare dodecafonica româneasca. O lucrare remarcabila.

I.B.S.: Te-ai împacat cu dodecafonismul?

N.B.: „Logodna“ este o lucrare serial-dodecafonica; ea suna totusi „firesc“, pentru ca detine o anumita naturalete. O anume capacitate care vizeaza expresia concreta, vie, ceva dincolo de tehnica. Si nu numai de tehnica…

I.B.S.: Cum ai reusit sa excelezi si în muzica electronica? Pe vremuri nu puteai beneficia de un studio performant.

N.B.: La noi, muzica electronica a fost practicata înca din anii ’60, cu mijloacele existente atunci. Foloseam aparatura de la Radio, urmarind ineditul unor anumite sonoritati. Apoi am abordat muzica realizata prin computer – asistata electronic, cum se numeste acum –, prin care se pot crea structuri de o perfecta exactitate, ceea ce nu se poate realiza în interpretarea pe viu. Muzica electronica este, de fapt, o ambianta, o arta a sonoritatilor. Pentru a fi muzica, trebuie întotdeauna implicat interpretul, persoana vie care comunica în context: este vorba despre ceea ce se numeste intersubiectivitate. Electronica poate ambia sonor orice prestatie artistica live.

I.B.S.: Sa revenim la muzica electronica pe care o combini cu cea live. Am cântat K-N Comment ’98, o lucrare spectaculoasa, îngrozitor de dificila, o lucrare în care interpetul se lupta cu banda magnetica. Se creeaza niste stari paroxistice, iar succesul la public este extraordinar, poate tocmai prin socul produs. Cum definesti aceasta muzica aleatorica?

N.B.: Este mai degraba o muzica stocastica, ce porneste de la ideologia hazardului controlat matematic sub toate aspectele parametrilor sunetului. Realizata cu multi ani în urma, muzica de banda se insereaza pe gesturile muzicale ale interpretului. De fapt aceasta banda a fost destinata unei lucrari care se numeste „Kitch N“, scrisa prin anii ’70, pentru clarinet, saxofoane si instrumente populare, cu miscare scenica, adica un fel de teatru. Piesa pe care ai cântat-o este un rezumat foarte condensat si expresiv. Ceea ce cânta interpretul a fost notat pornindu-se de la un sir de numere aleatoare, scoase din cartea de telefon corespunzatoare tuturor gesturilor sonore si spectaculare.

I.B.S.: Ai citit cartea de telefon?

N.B.: Fara doar si poate! Cartea de telefon devine primatul constructiv al muzicii notate realizate de catre interpret. Nu exista fragmente care sa contina o structura modala, de unde si ciudatenia evolutiei muzicale. Fiecarui sunet îi corespunde un numar pe care l-am extras, la întâmplare, din cartea de telefon, dar recunosc ca m-am concentrat asupra numelor Popescu si Ionescu.

I.B.S.: De ce nu Brândus?

N.B.: Asa mi-am impus eu regula jocului. Traim în era lui Escu.

I.B.S.: Nu ti se pare ca în perimetrul nostru cultural ceea ce se petrece în planul estetic muzical este mereu cu un pas înaintea altor forme de exprimare artistica?

N.B.: Cred ca în teatru si în arta plastica se petrec mult mai multe lucruri de interes, poate, decât în literatura (nu ma refer la poezie). Muzica este o chintesenta a tuturor acestor forme culturale, într-o zona în care se desfasoara energii la o adâncime mult mai mare fata de alte arte, ale cuvântului, de exemplu. Între arta plastica, poezie si muzica exista mult mai multe relatii decât se banuieste, poate, fiindca elementele de interioritate au un substrat foarte apropiat, dar ele trebuie descoperite si traite. Muzica este si poezie si arta plastica si spectacol, dar pare mult mai deschisa zonelor interioritatii decât alte forme de expresie culturala.

I.B.S.: Am observat ca în general muzicienii creatori au o privire culturala de ansamblu mult mai extinsa. Sunt interesati si cerceteaza directiile actuale ale celorlalte arte si ale stiintei, în timp ce multi dintre scriitori sau pictori prefera doar muzica secolelor trecute, ignorând-o pe cea a timpului lor. Multi scriitori declara ca nu au „organ“ pentru muzica noua. E ca si cum noi, muzicienii, am ramâne la un nivel de lectura cantonat în perioada lui Balzac sau Flaubert. De ce, în general, lumea se sperie de muzica contemporana?

N.B.: O reticenta de la bun început asumata si, poate, o marca de incultura. Dupa parerea mea, exista doua influxuri fundamentale în civilizatia umana: unul este muzica, altul, matematica. Muzica si matematica, în esenta lor abstracta, se suprapun si stau la baza unor individualizari culturale remarcabile. Muzica reprezinta un primat al tuturor artelor, legat de aspectul senzorial sensibil al expresiei, iar matematica determina si configureaza ordinea fundamentala a spiritului.

I.B.S.: Cum privesti evolutia muzicii contemporane în tot acest flux de schimbari estetice care devin, la un moment dat, destul de greu de decelat?

N.B.: Sunt fleacuri: contemporan, mai putin contemporan si altele… Important este accesul pe care îl ai în zona fundamentala a muzicii, independent de cum o faci. Poti sa scrii în Do major, poti sa scrii o fuga si un lied si sa fii modern: sa „sochezi“. Educatia e foarte importanta, depinde de unde îti tragi radacinile. Pentru mine, practica muzicii a fost esentiala, izvorul nesecat a tot ceea ce am facut tot practicând…

I.B.S.: Ce compozitori asculti?

N.B.: Ehei, i-am cam ascultat pe toti. Nu mai ascult…

I.B.S.: Dintre compozitorii, ai vreunul care te atrage în mod special?

N.B.: Foarte curios, din toata istoria muzicii m-au atras mai ales compozitorii din zodia Berbecului. Nu am aflat de ce decât mult timp dupa, când am început sa ma familiarizez cu Astrologia. Tot ca „lautar“, ca sa zic asa, precum m-a caracterizat si unul dintre cei mai dragi colegi de generatie, Corneliu Cezar, care era un adevarat cunoscator… Disparut si el, ca si altii.

I.B.S.: Interesant!

N.B.: Bach, Haydn, Musorgski, Rachmaninov, Busoni, Boulez si… Bartók.

I.B.S.: Oare de ce?

N.B.: O explicatie ar putea fi coincidenta zodiei. Exista, din câte am cercetat, cam doua zodii care au dat cei mai importanti compozitori europeni: zodia Berbecului si zodia Gemenilor.

I.B.S.: Da-mi si un Taur, te rog! Eu sunt Taur.

N.B.: Brahms. Taurii au o sensibilitate si un simt estetic iesite din comun. Sunt sub semnul lui Venus.

I.B.S.: Ce înseamna Enescu pentru tine?

N.B.: Foarte mult, mai ales prin prezenta lui în muzica noastra româneasca. Enescu ne-a introdus în muzica universala. Datorita lui existam toti. „Sonata a III-a în caracter popular românesc“, pe care am studiat-o luni de zile si am cântat-o ani de-a rândul cu Varujan Cozighian, a însemnat pentru mine o experienta muzicala fantastica, nu atât ca limbaj muzical, cât ca atitudine si ambianta spirituala. Poate mai interesante îmi sunt „Sonata a III-a pentru pian“ sau „Cvartetul cu pian“ si „Trio-urile cu pian“, lucrari în care exista „ceva“ în plus fata de ordine si limbaj, adica un acces la acea zona esentiala a muzicii pe care o strabati numai depasind acest nivel. Enescu este un geniu inegalabil în muzica universala, nu numai prin ceea ce a scris, dar si prin ce a fost ca interpret. Studiul si interpretarea muzicii lui au reprezentat o experienta fundamentala pentru mine. Ion Barbu spunea ca se considera un practician al matematicii. Si eu ma consider un practician al muzicii prin tot ceea ce am facut si înca fac: prin interpretare, prin compozitie si prin ceea ce scriu despre muzica.

I.B.S.: Ai atins cote de exceptie în interpretare si, migrând în zona compozitiei, ai capatat o privire de ansamblu asupra fenomenului muzical. Ca profesor nu devii oare coplesitor pentru studenti, prin pretentiile pe care le exerciti asupra lor?

N.B.: Ca profesor, am continuat sa cânt prin studentii mei. Nu a existat nici un hiatus. Le-am transmis experienta mea. E drept, uneori am cântat mai bine, alteori mai prost, depinde cu cine am avut de-a face.

I.B.S.: Si gaseai rabdarea sa-i asculti.

N.B.: Întotdeauna mi-am dat seama, când ceva nu iesea bine, unde e problema. E foarte important pentru un profesor sa aiba aceasta capacitate si sa rezolve lucrurile în functie de student. Uneori mai merg la concerte ca sa ascult muzici noi (cu si fara ghilimele). Dar la Ateneu nu ma prinzi, ca sa ascult simfonii de Bruckner sau mai stiu eu ce „noutati“ bine clasate…

I.B.S.: Dar muzica ta o asculti?

N.B.: As, da de unde! Si pe aia o stiu prea bine chiar… Uneori o mai ascult, recunosc si, ai sa râzi, uneori chiar ma emotioneaza…

I.B.S.: Esti tentat sa revii asupra unei lucrari?

N.B.: Întotdeauna, mai ales dupa o prima auditie, fiindca nu poti sa prevezi totul de la început. E mereu loc de mai bine.

I.B.S.: Asculti sporadic alti compozitori, muzica ta uneori te emotioneaza, dar se mai întâmpla ca anumiti interpreti sa te surprinda?

N.B.: Se întâmpla sa ma surprinda si anumiti interpreti si anumiti compozitori, când îi ascult. Îmi dau seama imediat unde e talent si unde e mediocritate. Talentul razbate nemijlocit.

I.B.S.: Ca ghiocelul prin asfalt. Spune-mi, ai în plan vreo lucrare noua?

N.B.: Scriu pentru formatia „Profil“ o lucrare pentru care studiez tot felul de „studii transcendentale“ care pun în legatura mistica tibetana cu fizica cuantica. Ma preocupa tao-fizica. De asemenea, scriu o serie de studii teoretice asupra Logicii lumilor posibile. Asta ma preocupa în clipa de fata. Dar astea sunt alte subiecte de discutie…

I.B.S.: Îti multumesc. Sper sa ne întâlnim si în aceste Lumi posibile.

N.B.: În afara acesteia imposibile! Fie si o Casa de Nebuni…

Un comentariu pentru “Un pianist de avangarda devenit compozitor”

  1. mai 11, 2012 la 8:29 am

    Este un interviu extraordinar de interesant! O fereastra spre ceea ce sa intampla in muzica noastra, azi. Un (auto)portret exemplar al muzicianului complex, Nicolae Brandus. De fapt, un dialog exemplar între doi muzicieni de valoare. Implicand arcuri peste timp, cand moda zilei este efemeritatea. Felicitari!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper