Transnationalele muzeale (I)

Nu trebuie sa mai argumentez: toata lumea stie ca traim într-o lume mondializata, oricât de mult se straduiesc unii sau altii sa îsi fortifice granitele în fata valurilor de „invadatori“, fie ca acestia sunt muncitori migranti, fie ca sunt capitaluri ori informatii. Muzeele si, în general, patrimoniul cultural, nu aveau cum sa scape acestei tendinte. Pe de o parte, pentru ca patrimoniul, asemenea sexului, vinde! E de ajuns sa va uitati la reclamele de la Euronews si CNN, ca sa vedeti ca orice tara care încearca sa atraga turisti o face nu aratând fabrici si uzine sau hoteluri de cinci stele, ci peisaje culturale si naturale: cu alte cuvinte, patrimoniu cultural si natural. Pe de alta parte, lasând la o parte turistii care au invadat Bucurestii ca sa vada un meci de fotbal, majoritatea celorlalti umbla prin oras, cu un ghid în mâna, cautând muzeele, nu mall-urile. Acest gen de „voiaj“ al patrimoniului este unul virtual: oamenii se misca, iar obiectele ramân pe loc. Dar exista si altfel de miscari: cele în care obiectele se plimba de la un bogat la altul, iar iubitorii de cultura sunt cei care se îmbulzesc sa le vada.
Unul dintre bogatii lumii, care misca operele de arta pe întregul mapamond se ascunde sub numele Fundatiei Guggenheim. Sa ne întelegem bine: Fundatia are un renume solid, construit pe îndelete, cu multi bani, e adevarat, dar si cu mult profesionalism (cumparat tot cu multi bani, se întelege). Am mai avut ocazia sa scriu, pentru cititorii Culturii despre Fundatie, despre cel care a înfiintat-o (afaceristul, colectionarul si filantropul Solomon R. Guggenheim), în 1937, si despre magnificele muzee Guggenheim din New York, Venetia, Bilbao, Berlin si Abu Dhabi (acesta din urma, nedeschis, înca). În 2006, când am discutat cu directorul executiv de atunci al Fundatiei, am sperat sa îl conving sa favorizeze înfiintarea unui muzeu Guggenheim si la Bucuresti. Stiam cât de mult a însemnat muzeul deschis în Tara Bascilor, pentru întreaga regiune si am sperat ca un muzeu asemanator deschis la Bucuresti ar însemna o imensa gura de oxigen pentru economia Capitalei si pentru artistii români. Poate ca, pâna la urma, investitia ar fi avut beneficii si pentru noi. Totusi, mi-a fost limpede ca aveam în fata mea un om de afaceri, care gândea în termenii profitului pentru Fundatia (non-profit, de altfel) pe care o reprezenta. Cu alte cuvinte, am avut de ales între doua variante: ori aceea ca Guvernul României sa investeasca 100 de milioane de dolari, în cladire si dotari (bani care ar fi revenit, de fapt, Fundatiei!) – situatie în care Fundatia ar fi acceptat sa deschida muzeul, în cel mai scurt timp posibil si fara alte comentarii – ori aceea în care Fundatia ar fi facut investitia, cu conditia ca timp de 50 de ani sa aiba control absolut asupra expozitiilor, iar bunurile expuse sa fie exclusiv cele din patrimoniul Fundatiei. Exista si varianta unei francize, pentru ceva ce s-ar numi, cu un termen la moda acum, un „mall cultural“ (adica, un imens centru cultural), dar ar fi fost, din nou, o sursa de bani, mai degraba, pentru Fundatie, decât pentru Bucuresti. Dupa câteva ore de discutie, am abandonat; România anului 2006 nu putea sustine o asemenea investitie. Am primit, totusi, un bonus moral: am aflat ca dintre cele 137 de orase, la acea vreme, care solicitasera sa gazduiasca un muzeu Guggenheim, Bucurestii reprezentau una dintre cele mai tentante propuneri.
În mod evident, investitia ar fi fost profitabila pentru Bucuresti. Turistii, atâtia cât sunt, ar fi facut coada la muzeu. Publicul românesc ar fi fost încântat sa vada operele unor mari maestri. Dar, pe fond, muzeul ar fost un alt fel de fast food cultural. Artistii români nu ar fi fost de vazut în Guggenheim-ul bucurestean, decât daca ar fi avut cota internationala. Cu alte cuvinte, de vreme ce în afara de Brâncusi ori Brauner, putine sunt personalitatile artistice capabile sa ridice cotele de la licitatii la sapte cifre (în euro!), nu am fi avut ocazia sa ne promovam artistii. Foarte recent, un Prometeu din bronz aurit a fost vândut, la Casa Sotheby’s din New York, cu o suma echivalând cu aproape 43 de milioane de lei. Brâncusi ramâne cel mai bine vândut artist român, în vreme ce Grigorescu, Andreescu, Tuculescu si alti mari artisti români ating, cu greu, milionul de lei. Nu exista nici un mister, în aceasta privinta. Operele sculptorului au circulat liber în lumea întreaga, în vreme ce tablourile celor trei pictori mentionati au fost vândute, mai ales, în România. Au existat, desigur, si motive istorice pentru care, înca de acum 80 de ani, Brâncusi era bine vândut în lume, în vreme ce Andreescu, nu. Dincolo de asta, motivul pentru care legislatia privind patrimoniul a ramas, în ultima jumatate de veac, extrem de restrictiva în ceea ce priveste libera circulatie, peste granite, a operelor de arta tine de teama autoritatilor ca marile valori culturale ale tarii sa nu fie înstrainate. Cu alte cuvinte, legiuitorii se afla într-un cerc vicios: daca permit libera circulatie a bunurilor mobile din colectiile private (pentru ca, evident, muzeele nu vor vinde nimic din propriile colectii), cota internationala a respectivilor artisti va creste. Imediat, operele aflate în tara, ale acelorasi artisti, vor parasi România, ca urmare a cresterii interesului pentru ei, iar patrimoniul cultural national se va împutina; daca nu permit libera circulatie, marii artisti români, creatori de scoala nationala, în frunte cu Paciurea si Andreescu, vor ramâne, pe mai departe, niste anonimi pentru marile piete de arte. Ce decizie e mai buna de luat?
Nu am vreun raspuns facil la aceasta întrebare. Cert este ca, de pe urma acestor dileme, cum-necum, patrimoniul se împutineazâ. Restituita proprietarilor de drept, o Domnisoara Pogany în bronz, realizata de Brâncusi în 1913, desi a fost oferita statului român spre achizitionare (pentru doar 2 milioane de dolari americani), nu a fost cumparata, din cauza miopiei politice si culturale a Ministerului Culturii, reprezentat, la acea vreme, de Mihai Ungheanu. Ceva mai târziu, din cauza greselii unei alte persoane, cu functie de decizie, Domnisoara nu a fost clasata în Tezaurul patrimoniului cultural national si a parasit România, prin valiza diplomatica, la insistentele unuia dintre mostenitori, Alexandru Botez, catre Ambasada Norvegiei la Bucuresti. Din pacate, lucrarea zace, acum într-un safe al unei banci pariziene si nu cred ca mai exista vreo sansa pentru întoarcerea ei în România. Toata chestiunea a reprezentat, pentru noi, o lectie despre puterea artei si despre vocea banului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper