Subversiunea echilibrului

Un articol de NICOLETA SALCUDEANU

Aproape ca nu exista subiect mai politizat în cultura noastra decât viata si opera lui Mircea Eliade. Iar politizabilele sunt din cei mai vicleni vectori ai maleficiului si rafuielii camuflate. „Mircea Eliade, nodurile si semnele prozei“ (editie noua, Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2011) – poate ca un titlu arondat strict unei zodii semiologice eliadesti ar fi fost mai adecvat – este una dintre cele mai pasnice si constructive incursiuni critice posibile. Reprezinta o asumare solitara si consecventa a unei obsesii bântuitoare, imuna la mode si partialitati tipice grupurilor de interese culturale. Repudiind butaforica incandescenta a senzationalului, profesorul Eugen Simion augmenteaza, în cercuri concentrice, un demers hermeneutic ce nici acum, cu aceasta editie, nu pare a fi fost epuizat, macar daca luam în seama mentiunea de pe pagina de garda a volumului ce refuza ghilotina finalitatii: „editie noua“. Asadar o editie noua a volumului initial intitulat „Mircea Eliade. Un spirit al amplitudinii“ (Edit. Demiurg, 1995), publicat ulterior în Statele Unite („Mircea Eliade. A Spirit of Amplitude“, East European Monographs, Boulder Distributed by Columbia University Press, New York, 2001) si în Franta („Mircea Eliade. Romancier“, Editions Oxus, Paris, 2004). Nu reluam aici parcursul editorial al sintezei asupra prozei lui Mircea Eliade, acesta, de altfel, refacut cu scrupulozitate în recenzia lui Paul Cernat din „Bucurestiul cultural“
nr 112 din 13 martie 2012.
O remarca a acestuia din urma necesita însa o discutie în plus. „Un lucru e cert – spune Paul Cernat -: în afara României, personalitatea lui Eliade a fost omologata (la vârf) exclusiv din unghiul contributiilor sale la istoria religiilor si analiza mitului, în timp ce „acasa“ lucrurile au stat oarecum pe dos. În schimb, dupa omologarea externa a savantului, interesul comentatorilor din România a mers, prioritar, catre literatura sa si, mai nou, catre eseistica sa „ideologica“ (y compris catre angajamentele politice interbelice), cu mitizarea retrospectiva a „tinerei generatii“ care l-a recunoscut drept lider.“ Însa nici „omologarea“ si nici „mitizarea“ nu sunt atât de „certe“ si de line precum maniheic lasa sa se înteleaga comentatorul. E drept, activitatea de istoric al religiilor s-a plasat undeva la vârful acestei discipline, dar nicidecum, cum de altfel sugereaza si Eugen Simion, în avangarda sa. Tipul de cercetare întreprins de Mircea Eliade apare, pentru cercetatorii straini, mai degraba ca o modalitate vetust atotcuprinzatoare, paseist enciclopedica, decât ca o abordare pragmatica a disciplinei. Asadar vorbim de o omologare partiala. Cât despre receptarea româneasca (tinându-se cont de faptul ca aceasta nu se limiteaza strict la fruntariile fizice ale tarii), nici ea nu s-a rezumat doar la literatura sa si nici nu s-a cantonat exclusiv în „mitizarea retrospectiva a „tinerei generatii“, macar daca ne gândim la extrem de atenta si creditabila din punct de vedere stiintific lucrare a lui Florin Turcanu („Mircea Eliade, Le Prisonnier de l’histoire“, préface de Jacques Juillard, Éditions La Découverte, Paris, 2003) sau la calma, discreta si eleganta carte a lui Matei Calinescu („Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii“, Editura Polirom, 2002). Pe de alta parte, e drept, literatura lui Mircea Eliade nu s-a bucurat de o audienta externa grozava, ci mai degraba de politicoase aprecieri. Dar trebuie sa ne întrebam, în sfârsit, daca o si merita, iar profesorul Simion încearca sa raspunda cu maximum de buna credinta, ocolind cu probitate critica deopotriva cliseul notorietatii externe a savantului, dar si pe acela al ostracizarii literatului. Iar raspunsul sau este nuantat, dubitativ, precaut, echilibrat, ferit atât de orice demitizare programatica, cât si de o supraapreciere adulativa, aducându-l pe Mircea Eliade mai aproape decât oricând de reala sa statura. Hermeneutul prozei acestuia nu se lasa coplesit de vedetismul primitiv ce aureoleaza personalitatile culturale la noi, halou pios ce intimideaza si asmute în aceeasi masura. Se apropie cu respect de obiectul studiului sau, dar, deopotriva, cu justa masura.
Captiv în capcana propriei biografii – trecutul sau legionar –, Mircea Eliade a cazut, dupa moartea sa, si în cursa unei practici istorice nu tocmai deontologice: proiectarea mentalitatii actualizante asupra unor conjuncturi trecute, un fel de justitiarism au rebours. Acest tip de abordare a constituit pentru subiectul Eliade pretextul pentru o serie de lucrari revansarde, lipsite de orice calitate stiintifica si de credibilitate, compuse fiind în termeni de tribunal, cu rechizitoriu, procurori, dar fara avocati si cu martori de multe ori mincinosi. Sigur, ocultarea trecutului sau legionar de catre admiratorii sai a fost pe cât de inabila si naiva, tot pe-atât de nociva, dând apa la moara, prin oglindire, tocmai acestor abordari nestiintifice, „demascatoare“, mentionate mai sus. „Nu e, fireste, nimic iesit din comun în contestarea postuma a unei mari personalitati“ – precizeaza Mircea Iorgulescu, unul din criticii care au urmarit îndeaproape acest fenomen. Dar, mai spune el, „formele si directia «demitizarii»“ depasesc cadrul unor astfel de exercitii firesti fiindca „examenului critic i se substituie procesul politic, iar opera lui stiintifica si literara ajunge sa fie socotita toxica, primejdioasa, infestata si putatoare de virusi ideologici, nicidecum eventual perimata, lovita de vetustete, banalizata în idei si ofilita estetic. (…) Revendicat de la principiile libertatii critice, un asemenea examen se preface de fapt în rechizitoriu si anatema, expresii ale fanatismului si intolerantei“. Astfel biografia si opera ajung sa fie tratate „politistic“, „investigate“ ca în cazul „criminalilor în serie, ale marilor perversi“, „se succed în maniera si dupa regulile supralicitarilor din presa bulevardiera, cu deosebirea ca sunt facute pe ton doct si cu pretentii academice, afectat savante. Procedeele sunt însa vulgare si adesea chiar frauduloase din punctul de vedere al eticii stiintifice. Se practica raptul, se recurge la omisiuni si decupaje tendentioase, sunt parazitate valori si principii pentru ca sub protectia lor sa se poata adopta melodramatice poze de eroi, victime si martiri ai luptei cu tabu-urile. Posturi ale imposturii“ („Tangentiale“, p. 63).
Unor astfel de „deturnari“ si anexionisme au cazut victima destule personalitati ale culturii românesti, daca ne gândim la un G. Calinescu, Mihail Sebastian, Marin Preda, Nichita Stanescu si multi altii. Unora dintre acestia, prin consecventa, echilibru si corecta masura, le-a facut neobosit dreptate profesorul Eugen Simion. Ocolind martirajul în lupta cu falsele tabu-uri, respingând senzationalismul bulevardier, a ales actiunea critica poate mai putin spectaculoasa, dar nesmintit adecvata, aceea a echilibrului în toate. În apreciere, dar si în rezerva. Nici acest studiu, întins pe decenii de munca nu se dezminte de la aceleasi principii: „nu-i deloc encomiastic, nu-i nici programatic negativ cum sunt atâtea în vremea din urma. Este cum trebuie sa fie, adica o lectura critica atenta la miturile si la structurile interioare ale operei, atenta la omul care scrie si vrea, printr-o scriitura migaloasa, nespectaculoasa, voit mediocra, sa-si impuna ideile“ – cum autorul sau tine sa precizeze. Totodata „el nu se adreseaza (…) chitibusarilor, revizionistilor, procurorilor din viata noastra literara, galagiosi, neobositi si inutili“. Precum se vede, abordarea nepatimasa, netendentioasa, poate fi în sine una polemica si chiar subversiva.
Aceasta a patra, „noua“ editie cuprinde în plus, „în afara corecturilor obisnuite, un scurt capitol despre „Jurnalul portughez“ (publicat între timp), o nota despre conceptul de „tropism intelectual“ folosit de Eliade în 1934, aparent înainte de a-l inventa Nathalie Sarraute si de a fundamenta, prin el, teoria noului roman si, în fine, o anexa la capitolul dedicat romanului „Maitreyi“. Este vorba de romanul publicat de Maitreyi Devi, scriitoare indiana, personajul prezumtiv din romanul lui Eliade“. Lectura este una exhaustiva (incluzându-se în categoria prozei, în afara literaturii propriu-zise – proza, dramaturgie, si ceea ce autorul numeste „literatura subiectiva“: corespondenta, memorialistica sau jurnalul), o lectura atenta, prudenta, fin speculativa, iar din punct de vedere metodologic de un eclectism rafinat si selectiv caruia nu i se vad cusaturile. Recitind asadar proza lui Mircea Eliade pe mâna lui Eugen Simion, farmecul, sugestiile, filigranele mitice ale operei nu doar ca ramân nealterate, dar câstiga un plus de relief printr-un fel de ascundere. Întelesurile multiple nu sunt strivite sub tavalugul epuizarii totale. Judecatile critice, mai mult sugerate decât raspicate, potenteaza valentele interpretarii lasând însa operei ilimitarile neatinse.
Intuitiile bune se încruciseaza uneori cu suave protocronii, acestea din urma însa deloc riscate, câta vreme tin mai degraba de o tâsnire spontana, zvelta, a noutatii. Cum se întâmpla aici: „Ce înseamna Mircea Eliade pentru cultura româna se stie, în genere. Se va sti si mai mult atunci când scrierile lui vechi si noi vor fi publicate integral. Am rasfoit de curând eseurile de tinerete (numai o parte cuprinse în volume) si am vazut ce miscare extraordinara a spiritului exista în aceste pagini scrise rapid, dezordonat, de la o zi la alta. Eliade face filosofie (pentru prima oara, probabil, în cultura noastra) în articole de gazeta, asa cum vor face, câtiva ani mai târziu, Sartre si Camus. El vrea sa propuna un nou model pentru spiritul românesc, si în buna masura el însusi s-a constituit ca model“. Sau, referindu-se la „Romanul adolescentului miop“: „Surpriza este sa vedem ca prozatorii de azi, îndeosebi târgovistenii Mircea Horia Simionescu si Costache Olareanu, dar si câtiva dintre tinerii textualisti, folosesc o constructie similara (roman indirect, jurnal, note despre roman, comentariile autorului care scrie un roman etc.). Metaromanul este, asadar, o descoperire veche“. Si chiar mai veche decât cea a lui Mircea Eliade. De altfel protocronia este în mod fals asociata protocronismului ideologic, ea nu este nicidecum o metoda de lectura de dispretuit, ci o sursa foarte fertila de sugestii polifonice. Cum, bunaoara, este si prudenta trimitere la conceptul de tropism intelectual folosit de Nathalie Sarraute, dar si de Eliade, „aparent înainte“ de aceasta dintâi. Aproape ca precautia adoptata de autorul sintezei eliadesti este exagerata daca tinem seama de faptul ca, într-adevar, înca din 1934, într-un articol intitulat „Romanul oceanografic“, cu o portanta teoretica, e drept, inferioara celei a autoarei volumului „Tropismes“, Eliade sesizeaza o anume diminuare a fortei romanului în înfatisarea universului omului modern prin îngustarea sau fragmentarea câmpului sau de investigatie sub constrângerea unei abordari unidimensionale: „roman psihologic, roman social, introspectie, tehnici sofisticate, raportari la biologie si la mediul ambiant, eseuri interioare…“. Universul complex al omului modern, în viziunea lui Eliade, nu poate fi reconstituit decât refacând epistema timpului sau prin valorificarea ideilor în serie „obtinute automat, prin presa, prin literatura, prin convorbiri. Poate nici nu sunt idei, acestea. Dar sunt, în orice caz, scheme mentale, judecati de valoare, superstitii moderne; abstractiuni si automatisme psihologice“; acest univers nu se poate reface decât prin reconstituirea „proceselor osmotice mentale“, în cadrul mai larg al contextului mental colectiv. Iata o ipostaza inedita si bogata în sugestii a autenticismului si anticalofiliei eliadesti. O mica paranteza: citita astazi, proza „anticalofila“ a unui Mircea Eliade sau Camil Petrescu are rezonantele elegante ale unei limbi îngrijite si chiar pedante, scriitura este una de un frumos involuntar.
Pentru ca nu este deloc generos cu encomiasmele, dar nici zgârcit cu rezervele, Eugen Simion îsi pune o întrebare esentiala. Referindu-se la marile asteptari ale lui Mircea Eliade sadite în romanul „Noaptea de Sânziene“ si rezultatul propriu-zis, dezamagitor, exegetul cauta sursa insuficientei acestui roman. În urma unei receptari critice mai degraba amabile „în întâmpinarea unei capodopere“, „Eliade este dezamagit si va astepta pâna la sfârsit ca romanul în care investise atât de mult sa convinga pe criticii literari. Am impresia ca n-a reusit. Povestirile sale fantastice, unele dintre ele scrise ca sa-si odihneasca spiritul, au avut de la început un mult mai mare succes. Fara sa dramatizam lucrurile, ne putem întreba azi, dupa 50 de ani de când romanul a fost încheiat si aproximativ 35 de ani de când a fost publicat în limba româna, unde a gresit (daca a gresit) prozatorul?!“. Slabiciunea o afla exegetul în inconsistenta personajelor centrale, în supraîncarcarea acestora cu sarcini simbolice si mitice. Naratiunea e o arca a lui Noe doldora de semnificatii supraterestre, un potop „de semne, simboluri, previziuni, vedenii nu o înghite cu totul, dar o acopera în buna parte“. Aceasta pare sa fie nu doar problema lui Eliade, nici doar a „Noptii de Sânziene“, ci a unei bune parti a prozei românesti: excesul de semnificare. Dorinta de a valorifica „desteptaciunea“ încarca textul si fura din firesc si spontaneitate. Un alt pacat ar putea fi carenta de reprezentare, vidul de referinta. Sunt întruchipate mai mult idei decât oameni în carne si oase si faptele lor. Miscarea acestei proze sufera de un hieratism mai potrivit pentru siluete de pe pereti de manastiri, ea raspunde mai curând unui set de prescriptii. De aici rezulta o maniera trudnica de a însufleti lucrurile simple, timp în care prozatori straini au un fel simplu de a spune lucruri complicate, cu deschidere prietenoasa, uneori ironica catre arhetip. E un fel bogomilic, cumva eretic, de a ne exprima.
Sa optezi, refuzându-ti stralucirea si emfaza, pentru alcatuirea cumpatata, pret de vreo doua decenii, imperturbabil, consecvent, revenind neobosit asupra aceluiasi obiect al hermeneuticii, a unei sinteze ferita de senzational asupra operei unui autor a carui biografie a cazut prada vendetelor senzationaliste ale mediilor literare si politice e negresit un act de subversiune. Si nu este subversiune mai mare decât obiectivitatea si echilibrul în climat de turbulente culturale sau ideologice. Opera si mai ales biografia lui Mircea Eliade sunt teritorii survolate de pradatori de tot felul, adulatori si detractori deopotriva. Data fiind notorietatea sa, macar în spatiul românesc, aceasta devine usor sursa de notorietate la rândul ei si teren de rafuiala. Într-un climat cultural ca al nostru, în care instinctul de parvenire si spiritul de rafuiala se manifesta înca de la vârste mici, lectia de subversiune pe care o da profesorul Eugen Simion este una de urmat. Prin contrast, perseverenta, fair play-ul si echilibrul sau expediaza în derizoriu, tacit, fara pompa, tot zbuciumul dizgratios si trivial, toata larma, uneori inteligenta si instruita, a spectacolului parvenirii culturale grabite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper