Sacrilegii şi căzături

Un articol de ANGELA MARTIN

„Omul are un atelier vizibil, care este corpul sau, si unul invizibil, care este imaginatia sa.“ Enuntul apartine parintelui medicinei hermetice. Viziunea pe care el ne-o propune despre om este departe, fireste, de „reprezentarea noastra“, a modernilor. Si, totusi, sa intram în logica sa, sa însufletim cu propria noastra înzestrare invizibila atelierele omenesti închipuite de Paracelsus pentru a le urmari în actiune. Vom observa ca produc necontenit, prin întrepatrundere sau conlucrare, o infinita diversitate de obiecte valabile dar, în acelasi timp, o abundenta de rebuturi, deseuri, reziduuri. Într-un cuvânt, ceea ce îndeobste se cheama gunoi. Sa nu cautam, însa, cu gândul prea departe. Sa ne amintim, bunaoara, câte ghemotoace de hârtie –  câte încercari esuate,  schite, ciorne, versiuni –, ce cantitate de text, adesea deconcertanta, arunca un scriitor, în timpul lucrului, la cosul de gunoi,  piesa indispensabila aflata negresit la îndemâna sa lânga masa de scris. Cel putin, asa a intrat pâna acum, cu aceasta cazna, în imaginarul colectiv scriitorul sau „scrietorul“, cum îi spunea Slavici.
Dar gunoiul e gunoi si, daca tot îl sortam, sa începem chiar cu rebutul literar, o varietate de gunoi curat, inodor si inofensiv, care nu încurca si nu  dezgusta pe nimeni. Cu conditia sa ajunga acolo unde trebuie – la pubela, si nu în paginile unor reviste sau pe la televiziuni, promovat „cu surle si urale“. Altminteri, exista împrejurari în care se pot întâmpla lucruri grave, când opere de valoare si bunuri patrimoniale sunt spulberate si tratate mai rau ca niste gunoaie. Au existat întotdeauna interese politice, ideologice, meschine, iar pe deasupra atâta oportunism, încât pubelele istoriei (ba chiar nemasuratele ei containere) au înghitit nu doar la vreme de razboi, ci  si  în timpuri de pace,  multa cenusa:  carti „dusmanoase“, opere de arta, tablouri „degenerate“. Cât despre masurile institutionale de protectie efectiva si de conservare a valorilor, acestea s-au dovedit a fi mereu putine si slabe în comparatie cu diabolicele energii si  ingeniozitati de spoliere si distructie.
Pentru a nu trece însa nepermis de abrupt de la o discutie la alta, voi insera mai întâi o poveste care leaga gunoiul, surprinzator, de curatenia morala. O citisem cu ani în urma reprodusa într-un articol din cotidianul „El País“. Titlul, cred, era ceva de genul  „Cartile la gunoi“ sau  „Cartile din gunoi“. Îmi amintesc, în orice caz, ca autorul se referea la Târgul mexican de carte de la Guadalajara unde, din multimea de evenimente, remarcase o masa rotunda pentru încurajarea lecturii. Interesanta mi s-a parut însa, si mie, asemeni jurnalistului spaniol, prezenta unui invitat columbian, pe numele sau José Alberto Gutierrez, sofer pe un camion de transportat gunoi, din Bogota, care, gratie interventiei sale inedite, devenise protagonistul mesei rotunde si al articolului despre care pomeneam.  Ce povestea tânarul  camionagiu? Ca într-o zi,  în timp ce îsi facea constiincios obisnuita-i cursa, descoperi ca cineva savârsise un sacrilegiu: aruncase la gunoi o carte. S-a dat jos din camion, a luat cartea, a frunzarit-o si a vazut ca era un roman de Tolstoi. A dus cartea acasa, asa zdrentuita cum era, cu gândul sa i-o dea sotiei lui, care era croitoreasa, sa o cârpeasca. Ea îi  strânse cu grija foile, i le aseza în ordine, i le puse pe cele rupte cap la cap si i le lipi, lega la urma exemplarul si  îi gasi un loc în camaruta lor, pe un raft. Când vazu  cartea astfel gatita, José Alberto îsi spuse în sinea sa ca va trebui sa adune toate cartile aruncate prin gunoaie, sa procedeze cu ele la fel si sa-si faca încetul cu încetul o biblioteca personala. Numai ca volumele se dovedisera a fi atât de numeroase, încât curând tânarul întelese sa îsi extinda proiectul, izbutind sa faca o biblioteca de cartier. Ea este si astazi, probabil, singura bogatie de care dispun locuitorii acelui colt umil al marelui oras.
Ne misca, însa, un asemenea gest macar pe noi, cei care ne plângem mereu ca ne strivesc, ne sufoca propriile noastre carti, în robia carora am trait o viata? Pe noi, cei care ne socotim în continuare atât de fatalmente atasati de ele încât suntem total lipsiti de bucuria de a le darui? Pe noi, cei care, desi le-am parasit  demult lasându-le sa moara de urât pe rafturi, avem pretentia ca le suntem cei mai devotati?
Dar parca mai conteaza astfel de reziduuri pasionale ce privesc viata noastra privata, câta vreme ele ramân  intime, necontagioase si mai putin periculoase decât toate celelalte, solide, lichide, gazoase, corozive, inflamabile, toxice, explozive, care ne infesteaza perimetrul spatiului public, dar si aerul, apa, solul si subsolul. Adica mediul, asupra caruia chiar noi,  oamenii, cu  „atelierele“ noastre prodigioase, lucram non stop: pradam, defrisam, betonam, scurgem, otravim, deversam, contaminam, stârpim, pârjolim, dizolvam, topim, detonam, tocam, macinam, diseminam, spulberam, iradiem, distrugem, modificam genetic, clonam. În acelasi timp, adunam, depozitam, reciclam numai o parte infima din cantitatile uriase de gunoi menajer sau  industrial  cu care îl împânzim. Si asta, într-un fel sau altul, în orice asezare omeneasca, în orice regiune de pe glob.  „Tunisia Today“ de pilda, publica date furnizate de Institutul National de Cercetare Stiintifica si Tehnica (INRST), potrivit carora nici mai mult nici mai putin de „2 milioane de tone de gunoi menajer sunt evacuate anual numai din aglomerarile rezidentiale din guvernoratul  Tunis“, în timp ce,  zilnic, „2000 de tone de gunoi iau calea spre Borj Chaker“, loc în care se descarca, toate, controlat. Statistic vorbind, nu se lasa mai prejos, în aceasta privinta, nici orasele mexicane,  a caror productie zilnica de gunoi creste de la un an la altul. Pe de alta parte, se spune ca fiecare argentinean produce anual 4 kilograme de gunoi electronic. În schimb, în toata America Latina si în Caraibe, productia de deseuri solide  pe cap de locuitor este de 1,2 kilograme. Sa ne imaginam, asadar, cam câte tone de gunoi solid produc cele peste 511 milioane de locuitori latinoamericani! Dar spaniolii? Institutul lor National de Statistica (INE) apreciaza ca fiecare locuitor al Spaniei încarca rapoartele anuale cu aproape jumatate de tona de gunoi. As fi gata sa cred ca cetateanul american detine recordul absolut (si) la proba cantitate  pe cap de locuitor, cu rezultatul de 2 kilograme de gunoi pe zi, daca nu as sti cât de buni competitori sunt cetatenii nostri când se pun pe o astfel de treaba, adica daca nu as sti câte tone de resturi sunt colectate de pe urma lor în zilele de sarbatoare, petrecute, dupa traditie, în festinuri pantagruelice si festivaluri. Iar daca sunt din greu petrecute, cu greu sunt si încheiate dupa ce se cânta  „si-altadata, si-altadata, o s-o facem si mai lata“. Iar aceasta este o promisiune care, în fine, se  respecta, orice s-ar întâmpla.
Si-apoi,  adevarul este ca cine nu sta bine la curatenie, este mâna sparta si la gunoi.  Care gunoi ne însoteste pretutindeni, si avându-l mereu pe urmele noastre, putem fi lesne identificati: dupa adresa, vârsta biologica sau sociala, dupa situatia economica si dupa consum, dupa activitatile zilnice, sanatate, obiceiuri, educatie, grad de civilizatie, caracter etc. Dat fiind ca nu mai contenim sa-l sporim si sa-i marim volumul, are multe lucruri de spus despre noi. Poate mai urâte decât avem noi despre el. Si le spune fara nici o retinere, oriunde s-ar afla, pentru ca, în ciuda faptului ca este extrem de divers, are ( prea mult) caracter: este rural, urban, de centru, de cartier, de mahala, de maidan, de gara, de plaja, de piata, de strada comerciala, de scoala, de vila, de ghena de bloc, de spital, de santier s.a.m.d. Cât despre deseurile care pericliteaza însasi  specia umana –  deseuri industriale,  deseuri din procese chimice, din activitati de excavare, din exploatari miniere sau experimente nucleare – ele ne blameaza, as spune, prea putin pentru eficienta noastra devastatoare. Uti non abuti, spune proverbul latin – „Foloseste, dar nu abuza“, învatatura care, contrar eforturilor ecologistilor, a cazut, astazi, cumva în desuetudine.  Caci si abuzurile, când sunt criminale, sunt facute cum scrie la carte: prin cooperarea unor specialisti în stiinta evitarii sau încalcarii regulilor privind securitatea ecologica, mai ales atunci când este vorba de amplasarea, contra naturii, a unor constructii industriale. La noi, însa, nu este nevoie de multa stiinta ca sa îngropi, asa cum s-a întâmplat, de pilda, într-o padure din judetul Satu Mare, 6 tone de pesticide expirate. Sau sa abandonezi la Albesti si la Chitila  alte tone de substante periculoase.  Pentru ca, la noi, Legea este o bariera care coboara pentru toti si se ridica numai pentru unii care nu au decât sa astepte momentul potrivit pentru a trece, uneori, cu tot cu tonele lor de deseuri. Tot gratie unor astfel de miscari neprevazute ne-am resemnat sa fim martori neputinciosi la  defrisarea si jefuirea padurilor, ani în sir aurul nostru verde trecând, probabil, în acelasi fel, pe sub aceeasi bariera.
Se spune ca atunci când se taie copacii, si când se taie barbar, ca în România, în urma jefuitorilor si a utilajelor ramâne sa împarateasca gunoiul forestier – vreascuri, cioturi, crengi si vârfuri, asa-numitele „cazaturi“ care pardosesc netulburate  în mutenia proaspat asternuta padurea, iar cu timpul o întelenesc.
Atelierul nostru invizibil refuza ideea ca tara însasi ar putea deveni o padure de oameni, defrisata de securea unor uscaturi.

4 comentarii pentru “Sacrilegii şi căzături”

  1. mai 17, 2012 la 12:27 pm

    Stimata doamna Angela Martin,
    Subtila pledoarie pentru o lume curata acest editorial cu valente de memento,dar cu atat mai necesar acum, cand vrem sa curatam aceasta lume in perpetua devenire si unde gunooaiele sunt mai prezente ca oricand.
    Dar niciodata rebuturile unui scriitor, materializate in pagini scrise cu fervoarea inspiratiei si aruncate apoi la cos,nu vor concura cu rebuturile unei societati ce pare a consuma,la nesfarsit,fara discernamant, tot ce i se ofera si ale carei rebuturi ingroapa, parca, si seva ultima a existentei noastre.
    Speram, totusi, ca frumosul se poate insinua, asemeni lui Arghezi sau Baudelaire, sub cele mai nebanuite si interesante forme ale sale.
    Cu aceeasi sincera pretuire,
    Ligia Mirisan

  2. mai 17, 2012 la 10:22 pm

    gunoiul e de fiecare data un produs mai savant, mai mirabil si mai vechi, uneori la propiu inventat de altii, alteori e o religie. cine mai poate masura amprenta biofizica a unui gand indreptat spre gunoi, in ce masura ingerii pot fi si ei, din cand in cand, deseuri teologice.

  3. mai 22, 2012 la 2:38 am

    Prin 1790,Academia din LYON,ofera un premiu,la un concurs cu tema propusa; CE ADEVARURI SI CE
    SENTIMENTE trebuie sadite in mintea omului pentru propria-i fericire. Interesant ca la scurt timp a inceput TEROAREA iacobina cu mari
    schimbari sociale.Dupa un scurt timp BALZAC a scris maxima -PE PAMINT NIMIC NU E DESAVIRSIT, IN AFARA DE MIZERIE. Admirabila maxima din articol -O PADURE DE OAMENI, DEFRISATA DE SECUREA UNOR USCATURI-

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper