Roland Garros, mon amour (53)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Nu orice zboara se manânca si nu orice este albastru este zgura.
Formula de mai sus, daca nu ar fi trist-ironica, ar fi ludic-vesela. Din pacate, lucrurile sunt deosebit de serioase, asta in primul rind gratie compatriotului nostru, Ion Tiriac.
Care sa fie insa relatia intre serialul dedicat in aceste pagini turneului de la Roland Garros si fostul tenisman român, campion la dublu si finalist, intre altele, chiar la Porte d’Auteuil? Una simpla: de putere. Ion Tiriac vrea si poate. Aproape orice. Aaah, fireste, Tiriac nu are nici o functie oficiala cât priveste organizarea competitiei pariziene de Grand Slam! Dar in subsidiar, in underground, magnatul brasovean lucreaza cu osârdie pentru detronarea Roland Garros-ului din ipostaza sa de turneu de Mare Slem. Sau, si mai precis, stiind ca nu poate afecta acest statut, s-a gândit sa instituie la rându-i un alt Grand Slam, al cincilea, la Madrid…
De ce acolo? Pentru ca de câtiva ani Tiriac a preluat competitia de Masters Series ATP, pe cea WTA de tipul Premier Mandatory si a transformat-o dintr-un turneu de sala din luna noiembrie, penultim act al circuitului masculin, intr-un turneu de zgura implantat in proximitatea Romei si aproape de Roland Garros. In noua locatie construita pe banii Primariei Madrid, intitulata pompos La Caja Magica (Cutia magica), un kitsch bauhausian din aluminiu, beton si sticla, dar care cuprinde trei arene cu acoperis retractabil (ceea ce Roland Garros-ul nu poseda nici pâna azi!), cu premii sporite pe ambele tablouri, masculin si feminin, Ion Tiriac forteaza nota si preseaza, astfel incât ATP sa ia serios in calcul posibilitatea unei „revolutii“ in tenis – infiintarea unui al cincilea mare turneu.
Ca lucrurile sa fie serios pregatite, este nevoie de scandal, de turbulenta mediatica, de captarea atentiei sponsorilor, televiziunilor si publicului. Pentru asta, Tiriac, minte imaginativa de român, a hotarât mai intâi sa inlocuiasca pe copiii de mingi cu domnisoare de tip Miss. (Trec peste ce-o fi fost in sufletul si sortul tenismanilor care, in momentele delicate ale partidei, primeau mingea de la o frumusete ce inspira orice, numai razboinicie si concentrare nu!) De anul trecut, Tiriac a pornit discutia despre posibilitatea de a vopsi in albastru zgura madrilena. Motivatia lui? Pai, nevoia unei vizibilitati sporite pentru transmisiunile tv… In 2012, blue clay a devenit realitate in Cutia Magica. De la anul, tycon-ul ardelean vrea pentru Madrid mingi fluorescente portocalii. Tot din ratiuni de vizibilitate…
Bun, si care este problema? In fond, vor spune multi, sunt banii lui! Da omul premii de peste unsprezece milioane de dolari americani? Organizeaza ca la carte marele turneu? Atrage sponsori, sustine mediatic competitia? Vin la turneul patronat de Tiriac cei mai buni jucatori si jucatoare din lume? Da. Pai si-atunci?
Povestea este insa mai complicata decât pare la prima vedere. Sa o luam sistematic.
Ion Tiriac spune ca sportul alb evolueaza, ca sunt necesare schimbari si ajustari, ba chiar si revolutii. Iar el este omul noului, un spirit vizionar, care pregateste deja viitorul. Dar ce te faci cu faptul ca tenisul este o competitie atletica foarte conservatoare, care tine la traditie? E si nu e asa, vor spune suporterii lui Tiriac. Fireste, doar Wimbledon-ul mai tine hangul echipamentului complet alb. Doar la turneele de Mare Slem si in Cupa Davis se mai joaca in sistemul „trei din cinci seturi“. S-a introdus sistemul tie-break, adoptat pâna si de competitia Salatierei de Argint. Atunci, de ce nu si alte inovatii? Ei bine, nu reformele si inovatiile deranjeaza, in primul pe sportivi, dar si pe oamenii ce compun publicul de cel putin un miliard de fani, ci lipsa lor de cap, de ratiune, de masura.
Un jucator care intra pe terenul de tenis are parte de trei sisteme de simturi. Primul, cel vizual, ii comunica un fapt: esti pe „albastru“, asta inseamna ca suprafata e dura si rapida (ca pe ciment sau pe mocheta indoor), mingea sare mult, nu poti patina. Al doilea sistem, mai putin important, este cel auditiv (urechea marilor tenismani discerne dupa sunetul loviturii ce fel de efect si directie au fost imprimate mingii!), de aceea nu starui. In fine, al treilea sistem este cel tactil. Talpa pantofului comunica jucatorului: e o suprafata „moale“, mingea sare lent si putin, poti patina inainte de lovire. Deci, sistemul unu intra in conflict cu sistemul trei. Creierul sportivului primeste mesaje contradictorii, iar arcul reflex pe care se bizuie evolutia sa intra in colaps. Tenisul e sport de stereotip, de comportament ritualizat – din pricina lipsei de timp a reactiei. In tenis reactionezi rapid, intuitiv sau schematic, prin inductie – sau esti pierdut! Cele câteva fractiuni de secunda sau chiar secunde pierdute pentru a impaca acele mesaje contradictorii se pot dovedi fatale!
Pe urma, nici in anii trecuti zgura madrilena nu avea prea mare legatura cu zgura clasica, europeana, de la Paris, Monte-Carlo, Roma, Barcelona sau Bucuresti. Era o zgura mai dura, suprafata era mai uscata, mingea sarea mai repede si imprevizibil, cumva ca pe hard-tru-ul american de la Charleston, nu se putea patina fara probleme. In plus, Madridul este situat la altitudine, este alta presiune acolo, sunt alti curenti, e mai multa uscaciune – pe scurt, conditii deosebite, care au determinat, de pilda, ca „regele zgurii“ all time si favoritul gazdelor, Rafa Nadal, sa câstige o singura data competitia si sa piarda alta finala, el, care la Monte-Carlo s-a impus de sapte (7) ori, iar la Paris de sase (6)!
Anul acesta insa Tiriac s-a intrecut pe sine. A pus si mai putina zgura pe teren, fundamentul suprafetei a fost unul foarte dur, pe baza de silicat, iar grosimea stratului de „albastru“ a fost una derizorie. Argumentul? Sa evitam accidentarile, ca uite ce s-a intâmplat la Monte-Carlo, câte accidentari au fost! Pai au fost, pentru ca a plouat mult, iar zgura s-a inmuiat. Aici insa, patinarea a fost practic imposibila, caci cine avea de gând sa faca asta pierdea rapid orice forma de control, riscând patologia grava. Daca nu s-a „lovit“ nimeni, asta tine nu de „grija“ guru-ului Tiriac, ci de „constiparea“ perpetua a tuturor sportivilor, care au preferat sa-si martizeze musculatura, sa nu riste nimic, chiar daca pierdeau mingi pretioase. Suprafata madrilena a devenit varianta „tiriacista“ a zgurei dure, ianchee. Nici o legatura cu ceea ce stiam noi de aproape o suta de ani. Iar suprafata ca atare a nivelat valorile, a dat apa la moara celor care joaca ofensiv, din doua-trei atingeri, ca pe hard.
David Menayo, un mare comentator de tenis al Spaniei, care de trei decenii este specialistul number one al jurnalului „Marca“, a spus ca scandalul va incepe daca favoritii vor avea probleme. La o zi dupa acea declaratie,  Nadal a fost eliminat de Verdasco, un tenisman bun, dar pe care maiorchinul il conducea inaintea partidei cu 13-0! Peste alta zi, numarul unu mondial, sârbul Djokovici pierdea in fata compatriotului sau Tipsarevici, alt tenisman talentat, din Top Ten, dar care in viata lui n-a jucat bine pe zgura, fiind un sportiv de hard. Motivul? Rapiditatea suprafetei si falsa denominatiune de „zgura“.
Furiosi pe buna dreptate, Rafa si Nole au spus ca vor lua serios in calcul posibilitatea ca la anul sa boicoteze turneul daca Tiriac nu revine la status quo. Argumentul comun? „Nu dorim sa ne accidentam, Madridul, alaturi de Monte-Carlo si Roma, este terenul de antrenament pentru zgura pariziana.“
Victoria din finala a lui Federer a dat apa la moara „tiriacistilor“ sau amatorilor care se trezesc vorbind. „Pai domne, tenismanul de valoare se adapteaza la orice, asta e testul pentru profesionalism si inteligenta!“ Mai sa fie? Nadal si Djokovici, lipsiti de profesionalism, de valoare, de inteligenta – ca sa nu mai vorbim de faptul ca majoritatea jucatorilor s-au plâns de proasta calitate a terenurilor? Sa fii profesionist exact asta inseamna: sa tii la sanatatea ta! Sa agreezi ritualul, obisnuinta, stereotipia! Sa nu mai experimentezi, sa intri in previzibil, pe care-l pregatesti 100%! Acesta e tenisul de astazi, am pierdut epoca romantica in care Gerulaitis se droga noaptea si juca ziua, iar Nastase se tinea de nocturne aventuri galante pentru a câstiga la amiaza! Tenisul prezentului inseamna avizare si predictibilitate! Restul e amatorism, rea-vointa si ignoranta crasa!
Dar sa revenim la Nadal si Djokovici. Cum sa-i acuzi de lipsa de profesionalism? Amândoi au venit cu zece zile inainte la Madrid pentru a se obisnuia cu strania suprafata (Nole sarind peste Belgrad, turneul patronat de tatal sau si unde avea de aparat titlul de anul trecut!). Adaptarea n-a mers, nu ai cum sa te familiarizezi in câteva zile cu o zgura care nu seamana cu nimic, turneul fiind, culmea, programat in chiar „inima“ sezonului pe zgura clasica, rosie. Iar asta inseamna ca pregatirea pentru Roland Garros a fost minata, pusa pe butuci de o toana a magnatului ce a uitat ca a fost cândva jucator de tenis! Mai mult, pierzând rapid pe blue clay, si Rafa si Nole se duc cu moralul zdruncinat la Roma, apoi la Paris! Cine plateste pentru asta?
Insa cum a raspuns patronul competitiei Mutua Madrileña in fata posiblitatii de boicot evocate de Nadal si Djokovici? „N-o sa ma sinucid. O sa-mi para rau, dar poate se vor mai gândi“. Inteligent, nu? Hai sa ne gândim la urmatoarea varianta. Mare concert, cu trupe ca Directia 5, Holograf si Iris pe afis, la Cluj. Vedeta, Metallica. Din motive oarecare, Metallica nu mai vine. Sigur, multimea este prezenta, concertul iese bine. Este acelasi lucru? Financiar, artistic, mediatic, subiectiv? Trebuie sa fii oligofren daca ai spune ca da! Despre asta este vorba…
In fine, iata si o ultima ratiune care poate refuta caracterul „pozitiv“ al acestei „inovatii“ de care nimeni, in afara de Tiriac, se pare ca nu are nevoie. Prin 1973, tenismanul Tiriac, aflat pe la apusul carierei, marturisea, cu un aer melancolic si romantic, ca abia asteapta sa vina sezonul european de primavara, cu frumoasele turnee de zgura de pe Riviera si din sudul Italiei sau din Spania. El critica circuitul american de sala si de „dur“ al inceptului de an, bine dotat cu premii, dar care era lipsit de briza Mediteranei si de poezia Coastei. In schimb, septuagenarul si durul afacerist Tiriac, peste aproape patru decenii, „revolutioneaza“ sistemul si importa in batrâna Europa mizeria hard tru ianchee, ignorând traditia si sfidând asteptarile unor sportivi uzati, obositi si ingrijorati de propria-le stare de sanatate! Ce le raspunde batrânul guru? „Daca vor bani, sa taca din gura si sa joace!“ Sclavagism, in plin veac al XXI-lea? Unde esti tu, Spartacus, frate?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper