Roland Garros, mon amour (50)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

O problema: cum este, cum devine Roland Garros-ul atunci când un tenisman francez îsi disputa sansele pe unul dintre stadioanele emblematice ale parcului de la Porte d’Auteuil? Întrebarea nu este nici stupida, nici lipsita de interes. Ea se refera la o experienta umana si sportiva deosebit de complexa, la o gama de trairi pe care arena de tenis, în mod normal, nu ar trebui sa o prilejuiasca. Desigur, la fotbal, la rugby, la fotbal american si în general în sporturile de echipa practicate în sala putem regasi ceva din aceasta realitate particulara. Doar ca în asemenea circumstante este normal, în vreme ce pe arena de tenis asa ceva este iesit din comun. Am în vedere reactia publicului fata cu adversarul tenismanului ce reprezinta tara gazda…
În 2010 ma gaseam la Roland Garros. Eram pe faimosul stadion, pe „Centralul“ botezat cu numele marelui arbitru, apoi presedinte al Federatiei Franceze de Tenis si al Federatiei Internationale de Tenis, Philippe Chatrier. Partida începuse pe la orele amiezii si promitea sa nu fie una de durata. Eu, de altminteri, nici nu aveam de gând sa adast prea mult pentru a o privi, caci erau alte meciuri cu mult mai promitatoare pe Suzanne Lenglen si pe Arena numarul unu. Cine se înfrunta? Gaël Monfils, chochou-ul gazdelor, si micutul italian Fabio Fognini. Raportul de forta, evident, unul disproportionat. Si nu era vorba doar de cei 193 de centimetri ai francezului si de cei (doar) 178 ai „macaronarului“. Fabio nu era altceva decât un foarte talentat si „mânaci“ tenisman, un zgurist pur sânge, dar un sportiv fara mare veleitate, cu potential limitat, în ciuda stilului sau spectaculos si a numarului „dramatic“ pe care îl producea invariabil pe court, ca orice latin sadea. În clasamentul ATP, o diferenta de câteva zeci de pozitii îi despartea pe cei doi. Iar Monfils? Ei bine, Gaël e mai mult decât un tenisman. El este o institutie a show-ului tenisistic, probabil cel mai spectaculos jucator din circuitul pro, o valoare autentica, dar una care înca întârzie sa-si concretizeze potentialul într-o proportie macar satisfactatoare. Sigur, Monfils disputase în 2009 semifinala de la Roland Garros contra marelui Federer, partida fusese si echilibrata, si plina de fantezie, iar „cocosul galic“ îi smulsese favoritului un set, facându-l serios sa tremure din perspectiva rezultatului final. Monfils era în Top Ten, câstiga turnee inclusiv pe hard, iar prezenta lui în fazele superioare ale marilor competitii era deja ceva obisnuit. În plus, acum juca si „acasa“, în fata publicului sau, la modul propriu, caci Gaël este chiar din regiunea pariziana, din localitatea La Courneuve. Era cum se spune, chez soi. Ce sanse sa fi avut, în aceste conditii, micutul italian?
Însa proverbul care spune ca „buturuga mica rastoarna carul mare“ adeseori nu e o simpla butada. Asa si acum. Fermecat de tupeul, curajul si inteligenta aratate de Fabio, am ramas sa asist la partida, depasindu-mi lipsa de simpatie pentru masa presei de pe Chatrier, un loc minunat organizat, dar foarte departe de teren, în sensul ca e situat foarte sus, ceea ce artificializeaza perceptia asupra realitatii meciului… Ce jucau cei doi combatanti era criminal, si francezul, si italianul fiind doi tehnicieni, zguristi si „comedieni“ de clasa. În ciuda tuturor asteptarilor, Fognini s-a tinut bine, facând show prin reusitele sale. Dar ce poti sa faci împotriva unui „gigant de geniu“, asa cum e Monfils?
Primele doua seturi, foarte frumoase, au revenit, logic, sportivului cu sânge guadelupez si martinichez, scor 6-2 6-4. Diferenta de amploare era una prea mare, însa conta spectacolul. Din setul al treilea însa écart-ul începe sa se stearga, iar Monfils da semne de nervozitate. Fabio nu numai ca este o nuca tare, ci emite si pretentii la victorie. Din victima „sigura“, el intra în calcul pentru rezultatul final. Mansa mediana îi revine asadar lui Fognini cu 7-5, dupa ce acesta apara câteva mingi de meci ale francezului. În setul al patrulea, batalia e dura. Nici unul dintre cei doi sportivi nu ramâne dator, loviturile spectaculoase se succed, dar cel mai lucid si mai clar la minte pare sa fie outsider-ul, spre nedumerirea iar apoi supararea publicului parizian, venit în numar mare pe Chatrier. Mansa a patra e câstigata de italian la patru.
În decisiv, totul basculeaza. Intra în joc trucurile, tragerile de timp, gesturile sfidatoare, strategia psihologizanta. Arena centrala a Roland Garros-ului trepideaza. Asist la o martelare sonora, la o linsare vocala a îndraznetului „macaronar“. Cei aproape 15 000 de francezi nu doar ca-si sustin favoritul, dar aplauda ironic si ticalos pe greselile lui Fabio. Iar acesta? Nu numai ca nu cedeaza psihic, dar mai gaseste si taria de a-i sfida pe nesportivii spectatori parizieni. E o fronda ce pare sinucigasa, dar italianul se cunoaste bine, stie el ce stie. Tribunele trepideaza, mie mi se pare ca vine cutremurul. Atmosfera este îngrozitoare, totul vibreaza, multimea, ca o singura fiinta, ca un monstru cu mii de capete, vrea cu orice pret sa-l „execute“ pe trufasul italian. Dar lui Fabio „i se rupe“, donchihotesc, el pare mânat de o superbie a inconstientei sau a eroismului (tot aia!) suicidar. Culmea este ca-i iese, iar loviturile mai clare, mai controlate, mai substantiale ale lui sunt!
Se lasa înserarea, mingea se vede din ce în ce mai greu („Centralul“ nu are nocturna!). Fognini cere întreruperea meciului, arbitrul nu e de acord, 15 000 de parizieni fluiera copios, eu am sentimentul ca ma aflu pe buza Vezuviului. Fabio nu cedeaza, se parlamenteaza minute bune, lucru nemaivazut pe un teren de tenis în ultimii ani, oricum, nu aici, la Roland Garros. Se reia partida, Monfils are câteva mingi de meci, anulate toate, incredibil, de micutul italian. Publicul fierbe, pare o maree gata sa-l înece pe îndraznet. În cele din urma, meciul este întrerupt, spre usurarea tuturor.
A doua zi, Philippe Chatrier plezneste de lume. Arena e plina ochi, toti vor sa-l vada „terminat“ pe Fognini, care i-a sfidat pe spectatori cu insolenta lui adolescentina si cu fronda lui nemaivazuta. Monfils trece iar pe lânga victorie, eu retraiesc la cote si mai înalte sentimentul unui linsaj anuntat sau, daca vreti, experienta unica a unei executii realizate nu de calau, ci de asistenta. Nimic nu-l poate însa încovoia pe Fabio Fognini. El se impune cu 9-7 în setul al cincilea, dupa o partida neverosimila. La final, saluta ironic publicul, cu gesturi largi, teatrale, cu certa adresa. Stadionul vuieste, nu se mai aude nimic, totul sta sa se prabuseasca. Dar Fabio îsi ia termobag-ul si paraseste tantos acel templu al sportivitatii devenit pe nepusa masa un Colosseum al linsajului sonor.
La asa ceva m-am referit când am spus ca victoria la Roland Garros împotriva unui favorit al gazdelor echivaleaza uneori cu un demers de gladiator tipic unui Spartacus sau Crixus. Ca spectator neutru, spectacolul a fost de neuitat, iar trairile, de o violenta ritualica…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper