Renasteri si straturi culturale în pagan metal

Un articol de Sabina Lungu

In fata a catorva mii de oameni care scandeaza euforic, se desira o scena inalta, incarcata cu stindarde din care serpuiesc denumiri printre impletituri, noduri de simboluri si imagini ce invita la un plonjeu in alte vremuri.
Microfonul din centrul scenei e flancat fie de scuturi, fie de coarne, fie de alt obiect cu rezonanta in arta razboiului sau a naturii. Vocile explodeaza, dupa ce gradatia asteptarii iti atinge punctul terminus: pe scena apar barzi contemporani cu parul lung si pictati pe fata, acoperiti de blanuri si piele, armuri, platose, zale si lanturi, impodobiti cu pandante si amulete ciudate, cu expresii infricosatoare de razboinici si debordând de energie si rebeliune, parând sa respire un aer mai vechi si totodata mai proaspat, mai exaltant.
Chipurile de epos sunt tradate de zâmbete si de chitare electrice, insa, spre a le ajuta adevarul si realul astfel creat, pe scena isi fac loc viori, flaute, banjo-uri, mandoline, kantele, poate un bucium, un caval, o toaca, un xilofon si alte instrumente capabile de sonoritati mai blânde si mai naturale. Miscarile rapide, bruste, incita la miscare, extazul atmosferei ii cuprinde pe cei din public si ii ghideaza catre pamânt, aer, apa si foc, catre salbatic si indepartat, catre stramosesc – al unei alte ordini si simtiri.
Este evident ca sumara si superficiala descriere care tine loc de preludiu nu poate sa ofere o imagine vie, senzoriala, a fenomenului, insa este de ajuns pentru o introducere in ceea ce urmeaza a fi catalogat (poate pe nedrept) ca lumea sau nisa pagan/folk metal-ului, un gen muzical care capata culoare, in ansamblu, catre sfârsitul anilor ’90 si devine foarte iubit si popular in toata perioada anilor 2000.
Atanorul nasterii genului se pierde in umbra ineditelor experimente, dupa unii incepute in 1988 de grupul suedez Bathory („Blood Fire Death“, „Hammerheart“ si „Twilight of the Gods“, o trilogie discografica in care se strecoara bucatele de gânduri si idei regasite in povestile nordului pagân, fortificata de concertul complet al imaginii, liricii si emotiei), in vreme ce altii plaseaza grupul englez Skyclad (1990), ancorat puternic in credinta precrestina si filozofia profunda a elementelor si a naturii, la punctul de start al curentului (desigur, cu mult inainte de acestea, fondul folcloric si mitologic al ariilor culturale indeosebi europene a fost exploatat cu inspiratie de o multitudine de alte genuri sau personalitati muzicale, neprimind insa motivatia sau nefiind motorul suscitarii unui curent mai amplu, de la Wagner, Sibelius si Grieg, pâna la black metal-ul si death metal-ul scandinav, strâns legate la un moment dat si in mod sigur inspirate de peisajul si cultura locului).
Povestea urmarita pare simpla: frânturi mitologice si istorice combinate cu sonorotati deosebite, cu aroma de ev vechi, precrestin, capata un altfel de miez si experimenteaza un nou gust al semnificatiei in societatea actuala. Vechiul folclor european, acele „culturi minore“, renasc astazi in versuri si melodii cu care se identifica individualistii zilelor noastre – religiosi autoproclamati ai naturii sinelui, revitalisti New Age.
Izbucnirile atavice, noua religiozitate pe care avem tendinta sa o incadram, acum mai mult ca oricând, in profan si nu in sacru, reimputernicirea naturii si alaturi de aceasta, a vietii in consonanta cu ea, imaginea si atitudinea insolita afisata, corespondenta unui alt timp – toate sunt procese a caror dinamica si fluctuatie de functii sociale nu pot insemna decât hrana pentru mintea observatorului atent si un nou si interesant teren de studiu.
Credinte adormite de o mie de ani si mai bine, modificate, mixate si valorificate strident de crestinism (un „ism“ in mare parte politic) ca fiindu-i proprii, sunt resuscitate astazi nu numai prin sonoritate, care in esenta spune povesti crude (nu cu sensul de a fi nemiloase!) sau modificate uneori la nivel de experienta de spirit personala, niciodata mincinoasa, inspirându-se din mitologii redate in eposuri nationale sau in culegeri de „intelepciune populara“, ci si prin atitudine si imagine, care la o prima privire isi torc firul din „felul pagân de a fi“, in ideea ca acesta ar fi existat vreodata si ar fi fost specific fiecarei culturi si fiecarui spatiu in parte.
E drept insa ca reinvieri de elemente ale culturii apartinând unui cadru temporal indepartat s-au mai practicat, insa aici e vorba de muzica nascuta in cercul unei noi forme de spiritualitate, in cadenta unei noi viziuni, nu de interferenta politicului. Si mai drept este ca aceste factiuni culturale, aceste idei revitalizate au circulat si circula dintr-un mediu in altul, asadar si dintr-un timp in altul, de ce nu si dintr-un strat de cultura in altul, fiind codificate social si având varii moduri de intrebuintare, adica fiind parte a unor sisteme simbolice.
Jocul se da intre simbol si semnificatie, depinzând, precum in postulatul „Teoriei legaturii ritualice“ (Lardellier) de un „dispozitiv ritualic“, o denumire cu pompa a contextului, a ramei cu tot ceea ce prespune ea. Simbolul este judecat si priceput in oglinda unui nou context, acela al communitas-ului despre care vorbea Turner, adica filonul uman desprins de ordinea existenta prin viziuni si dorinte diferite fata de ale celorlalti si totusi cuprins in ea prin faptul de a se gasi inca in acelasi sistem simbolic, asupra caruia isi va rezerva, mai apoi, dreptul de imprimare si revalorificare.
Dar aici era vorba doar de incercarea de a clarifica pe cât posibil schelele de transformare si miscare a unor fractiuni ale sistemelor de gândire, ale mentalitatilor, pentru ca nu ne referim cu strictete nici la religie si nici la religiozitate, pentru ca niciun membru al unui grup de viking metal, de exemplu, nu va deveni berserker decât in logica spectacularului, cum spunea Barthes – a „semiurgiei“ si de dragul colorarii povestii pe care vrea sa o autentifice si cu care doreste sa se identifice, in niciun caz prin reiterarea vreunui rit de initiere razboinica.
Fenomenul muzical impreuna cu renasterea culturala pe care o aduce pastreaza in special ambalajul credintelor pe care le cânta, din care rasare cu siguranta „viziunea populara“, acel folk-lore care sudeaza grupul ascultator, cel cu care performerii impartasesc starile. Functiile se schimba si ele, se trece de la ritualic ca miez al vietii religioase (daca ne permitem comparatia cu vechile fonduri de credinte prin care se activa ceea ce numim „sacru“) la retrospectie, coeziune, identificare, identitate si definire, intrucât muzica ramâne o sansa la catharsis si un generator de emotii. Intr-un documentar despre folk metal, parerea comuna a muzicienilor intervievati a fost ca genul muzical face apel la ideea de a te uita in trecut si de a te recunoaste. Intr-un plan secund se vor rândui functia estetica, functia spectaculara si de divertisment si abia dupa aceea, functia comerciala, desi ponderile acestora vor fi diferite in functie de actorii sociali.
Medierea sacru-profan? Comunicarea cu divinul, patrunderea in transcendent? Pagan metal-ul il trece pe ascultator dintr-o stare in alta, dintr-o cultura in alta, de la Odin, Tyr si Thor, la Svarog si Perun, de la Sigurd la Vainamoinen, de pe insula Anglesey pânâ in Valhalla, din padurile incarcate de spirite ale naturii pâna in Tuonela sau in Helheim sau in Crugul Pamântului, la Uniila. Si totul se incarca de atmosfera, se ritualizeaza in momentul redarii povestilor catre public, cu dorinta ca acestuia sa-i fie indusa o stare din primordii – cu entuziasmul de rigoare, asistam la un „ritual profan“.
Specificitatea unor spatii anume (cu referire la ceea ce inseamna identitate si coeziune), rezida in propria cultura si in propriul sistem de simboluri, ceea ce la un moment dat poate capata iz de aroganta nationalista, mai mult decât sentimentul simplei incântari, fie si mândrii (caci da, la unii chiar exista) de a face parte dintr-un popor sau altul, de a fi inradacinat intr-un loc sau altul.

Lucrurile sunt mult mai complexe de atât, incepând de la instrumentele „traditionale“ pe care le folosesc in creatie, continuând cu limba in care cânta, caci multe grupuri aleg sa cânte in limba nativa pentru a conferi mai multa putere ideii de apartenenta la un spatiu cultural si pâna la aparitia scenica (vestimentatie: blanuri, piei, tunici, camasi medievale, ii, obiecte: sabii, scuturi, cornuri pline cu hidromel etc) si simbolistica folosita, inspirata din fondul precrestin autohton (in pânza stereotipurilor sau mai cuminte si mai iertator, al arhetipurilor, o trupa de viking metal va folosi, in mod probabil, simboluri nordice pagâne cum ar fi Ciocanul lui Thor si Valknut-ul lui Odin, iar o trupa de celtic metal va folosi impletituri si noduri specifice si Triskelion-ul, in vreme ce o trupa de pagan metal româneasca va folosi stindardul dacic, sau in orice caz, imaginea unui cap de lup…).
In spatiul românesc, fenomenul nu este atât de vizibil (ramânând inca in underground), desi rasar trupe noi, trupe tinere exaltate de avântul vechii intelepciuni naturale a românilor, de regasirea extraordinara, probabil, a frumusetii vreunui colt de natura nejigarit.
O traditie inceputa de timisorenii de la Negura Bunget (nu se stie in ce masura si-au dorit ca o idee atât de maiestrita sa ajunga astazi de-a dreptul un habitus) in 1995, un act muzical atât de complex si de vaporos (o muzica de idei delicate, de idei puternice, de idei pline – muzica-idee in alte vorbe), nu merita, credem, sa fie etichetat ca fiind parte a unui curent, fie el black sau pagan sau atmosferic.
Negura Bunget au deslusit si au reusit sa imprime in creatia lor acel spirit al locului despre care vorbeam inainte. Soiul acesta de a simti, respectiv de a numi esentele prin melodie a suferit incercarea de a fi continuat, mai mult prin ideea de a cânta despre „ale noastre“, in sensul in care alte grupuri europene cânta despre „ale lor“ in exclusivitate: câteva elemente de mitologie populara, câteva figuri voievodale supraevaluate si o mult aplaudata strasnicie de neam, caci genitorii nostri stramosesti, aproape mitici, au fost dacii (si lupii, ar zâmbi, incântate de stereotipul obositor, o mare parte din trupele autohtone de pagan metal).
In toata aceasta atmosfera de supralicitare versificata a unor povestiri mitologice si calitati nationale pe care poate ca nici nu le avem (tendinta e naturala si poate ca nu ar trebui blamata), piperata cu imagini ale unor locuri „sacre“ din Carpati si cu reprezentari mitice populare stoarse de sens si aruncate in contextul sufletului românesc si al intregului sau cultural, printre drapele in trei culori care flutura grotesc alaturi de simboluri ale Noii Drepte, apare, din fericire, si lumina unei alte perspective.
„Am purces pe cale, pe carare,
Gras si frumos,
Când la jumatate de cale…
Am intâlnit o Samca,
Cu patru picioare
Cu piele de urs imbracata!
Trupul mi l-au schimonosit,
Pieptul mi-au stricat,
Ochii mi-au paienjenit,
Sangele mi-au baut,
Carnea mi-au mâncat,
Puterea mi-au luat…
Si nimeni nu m-o auzit…“  (Martolea, Samca, Gâlmele Intunericului, 2009)

Este vorba despre Martolea, un proiect muzica, care apeleaza la poveste pastrând intelesul subiacent al credintelor, care se refera la portretele autentice ale reprezentarilor asa cum apar in folclor si care reuseste sa creeze fonic un spatiu magic al imaginarului popular, unde se manifesta aceste fiinte, tainuite si apoi revelate prin sonoritati vechi, accentuate de viziunea, de dorinta si de simtirea proprie a artistului.

Totul pare atât de real, intr-un timp nedefinit, incât te prinde si nu poti trasa granita intre realitate si fantezie
L-am contactat pe Alin Drimus, artistul din spatele proiectului Martolea:
Substratul cultural al muzicii pe care o creezi este folclorul românesc. Care este scopul reinvierii acestor idei prin muzica? (Reconstientizarea? Reinvierea acelui spirit autohton care pare sa fi fost uitat, respectiv accentuarea unei constiinte a locului?)
Chiar daca pare ciudat, eu nu am nici un scop inalt prin reinvierea ideilor bazate pe folclor. Martolea este doar o creatie egoista in care am vrut sa astern intr-o forma perceptibila universul meu artistic. Reconstientizarea folclorului se intampla in mod automat, daca incerci sa intelegi lumea Martolea. La fel se intampla si cu accentuarea unei constiinte a locului. Sunt sigur ca muzica mea poate fi un element declansator pentru asa ceva, insa nu mi-am propus niciodata asta.
Intr-unul dintre interviuri, vorbeai despre atmosfera muzicii pe care o creezi. In ce consta si ce aduce la suprafata in legatura cu ideile folclorice la care se refera? Acest fond de credinte coloreaza o realitate si un mod de a fi din trecut pe care il imprima muzicii?
Intotdeauna am cautat sa creez o atmosfera unica, de poveste, cu elemente folclorice autentice. Nu e neaparat genul de poveste cu sfârsit fericit, atmosfera fiind intensa, alarmanta pe alocuri, violenta si chiar sumbra/macabra. Chiar si asa, intotdeauna e loc de melancolie, visare, linii melodice care sa te farmece. Cred ca asta e o abordare putin inedita (legatura cu partea intunecata a folclorului). Partea intunecata insa e deseori intâlnita in folclorul românesc. Bocetele sau doinele de jale sunt doar câteva exemple legate de muzica, la fel cum multe povesti vorbesc de lucruri si fiinte infricosatoare, intamplari nefericite sau lucruri nebanuite/inexplicabile. Si partea intunecata a folclorului poate fi adusa la suprafata foarte lin si natural – impletita in elemente de black metal. Spre deosebire de alte forme de arta care nu pot impresiona atât de puternic, muzica poate oferi trairi si senzatii extreme, iar metalul poate oferi acel element violent care poate da un plus de autenticitate si de traire povestilor. Credintele se bazeaza pe experiente si interpretari proprii ale oamenilor simpli pentru ceea ce se intampla in natura. Ele provin din timpuri stravechi, cand stiinta nu putea convinge. Si nici azi nu putem explica tot ce exista, asa ca e inca mult loc de credinte. Cât e credinta si cât e realitate e la latitudinea ascultatorului. Ce e frumos in folclorul românesc este ca totul pare atât de real, intr-un timp nedefinit, incât te prinde si nu poti trasa granita intre realitate si fantezie.
Povesteste-mi putin despre reactia grupului ascultator la arta ta. In ce fel crezi ca s-au regasit oamenii in versuri, in melodie, in atmosfera, atât autohtonii cât si strainii? Din ce fel de oameni ar fi format acest grup de ascultatori, respectiv ce consideri ca au cautat si ce au gasit in muzica ta? A reusit sa creeze sentimentul apartenentei la un loc, la o cultura?
Exista mai multe tipuri de ascultatori si cred ca fiecare categorie a gasit câte ceva care sa ii atraga in muzica mea. Exista oameni care au descoperit o alta abordare a muzicii black metal, cu elemente si instrumente originale si care suna deosebit, ceva placut, nou si deopotriva captivant. In primul rând, vorbim aici de straini. Autohtonii sunt mai degraba atrasi de imbinarea dintre folclorul românesc si metal, regasindu-se in aceasta abordare. Ei au avantajul ca pot intelege versurile si chiar pot intelege ce se intâmpla in universul Martolea. Exista si un sentiment de regasire a unor valori nationale legate de folclor si de traditii. Din pacate, datorita faptului ca scena metalica româneasca nu este bine conturata, exista si o atitudine de genul: asta avem, deci tre’sa ne placa!
Desi categorizarile de felul urmator nu pot si nu au putut defini niciodata pe drept complexitatea muzicii in genere, si acum, cu atât mai putin a muzicii tale, mi-am permis, de dragul ordonarii si plasarii mai rapide in context, sa-ti numesc muzica drept folk black metal. Crezi ca exista o legatura mai slaba sau mai strânsa intre folk metal si ideea de identitate nationala? Sau ar fi vorba doar de un spatiu caracterizat de un anume fel de cultura, care nu trebuie si nu ar avea de ce sa recurga la conceptele insuficiente de „natiune“ sau de „national“?
Categorisirile sunt facute in baza a ceea ce cunoastem si uneori sunt necesare. Eu las libertate ascultatorilor sa categoriseasca muzica mea cum vor. E drept, imi place sa cred ca nu e departe nici de folk, nici de black metal. Cred ca spatiul traditiilor si folkului poate fi extins mult mai larg, intr-un cadru European, desigur, cu coloratii si elemente locale. Tine de cultura fiecaruia sa inteleaga mai mult sau mai putin din ce aude, insa asta nu inseamna ca e imposibil de inteles traditiile altora. E drept, o poveste spusa in alta limba isi pierde deja jumatate din farmec. Cu toate astea, din ce am vazut in ultima vreme, folk metalul a dus ideea de identitate nationala destul de departe (uneori prea departe). Cel putin prin ce vad in reactiile ascultatorilor. Eu nu am aspiratii de genul asta, nu mi-am propus niciodata sa inflacarez spiritul national. Fiecare regaseste ce vrea in folk metal, unii gasesc frumoase povesti, altii gasesc imnuri de chemare la arme, altii gasesc inspiratie de a face ceva frumos in viata lor. Intotdeauna depinde de ascultator.
Ce parere ai despre black metal-ul si folk metal-ul european care apeleaza la propriul fond cultural pentru a pune in scena povesti si a se diferentia si remarca identitar fata de alte genuri si grupuri muzicale, mai ales acum când invocarea de elemente folclorice specifice a ajuns o adevarata moda culturala, o adevarata „traditie“ a acestor genuri?
Intr-adevar, a ajuns o adevarata moda culturala sa sapi in folclorul national si sa scoti la lumina elemente inedite celorlalti. Eu nu am vazut niciodata vreo problema in faptul in sine, dar vad o problema in exploatarea abuziva, deseori superficiala. Lucrurile la moda satureaza piata si cu timpul interesul va scadea. Cei ce sunt interesati de trenduri, se vor orienta spre noile orizonturi si vor fi populari in continuare. Nu e nicio pierdere. Cei ce simt si traiesc cu adevarat traditiile si folclorul, vor face asta in continuare indiferent de nivelul de interes al publicului. Din pacate, acum suntem inca la nivelul de saturatie, fiind foarte greu sa aduci ceva inedit in acest peisaj.
Putem, la acest nivel, sa discutam despre un anume fel de „religiozitate“ in muzica, un fel de aderenta asemanatoare fenomenelor New Age?
Da si nu. Depinde de fiecare cât de mult vrea sa vada si ce are nevoie sa vada in muzica. Cred ca poti gasi multe elemente in muzica in care sa te regasesti si cred ca aici ar trebui sa inceapa fiecare. Nu poti lua nimic de-a gata de la altii. E la fel si cu religiile. Cu cât incerci sa te adresezi mai multor oameni si sa ii multumesti pe toti, cu atât incepi sa compromiti si sa generalizezi. Asta nu duce nicaieri. Trebuie sa cauti tu, sa incerci si sa vezi ce ti se potriveste. Când te regasesti complet in ceea ce asculti, inseamna ca ai gasit frumosul in muzica.
Intelegem, asadar, ca nu exista un nou „cult“, ca muzica aceasta chiar si prin puterea sa teatrala deosebita invie numai fragmente de mit, de credinta pentru a deveni ea insasi mit si traditie (in interiorul acelui communitas special), insa nu si practicile, poate doar la nivel de scenariu, de show. „Religiozitatea“ in muzica nu se consuma in „modul pagân de a fi“, in a fi vikingi, celti, daci, goti, slavi s.a.m.d. ci in a poza, nu intr-un sens fals, din contra, intr-unul constient de neajunsurile sale si totusi de ineditul sau, de eliberarea pe care o ofera.
Se creeaza o stare, se recreeaza o constiinta la nivelul unor grupuri. Se simte muzica intr-un fel special, ca un mediator intre ego-uri arhaice pierdute in vreme si sinele modern, incatusat, consternat sau supus in fata altor reguli. Cu toate acestea, regasim o comparatie interesanta si inovativa ca unghi al privirii, intr-un articol care impaca ambianta unui folk-lore cu evenimente sau feluri de a fi/de a te prezenta scenic actuale. Este comparatia si pretentia unei legaturi intre ceata mitica a Asgard-ului, Asgardsrei sau Oskorei, in fine, arhetipul Cetei Hellequin la francezi sau Perchten la germanici (un alai teribil, o legiune de suflete moarte care aparea la solstitiul de iarna, devasta asezarile, luând ce se gasea de mâncat si de baut si ii rapea pe ratacitorii pe care ii intâlnea in cale) si muzicienii care cânta black metal (aici, insa viziunea se poate extinde la nivelul pagan metal-ului, power metal-ului s.a.) si in extenso, ascultatorii care se regasesc ideatic si sufleteste in povestea pe care ei o creeaza.
Grupul e unit de poveste, iar povestea e redata in principal prin sonoritate, ajutând in cautarea de sine si excluzând din acest segment itele politice, religioase, economice, sociale (in acceptia societatii generale, a colectivitatii), recurgând la o alaturare de viziuni si de sentimente impartasite, rezultând in fortificarea acestui fel de comunitate in tot ceea ce inseamna practici, manifestari, imagine si de ce nu, reguli. Aici, imaginea nu e neaparat o preocupare in sine, e produsul natural al ansamblului.
La final, merita spus ca unii pot trai mental „vechea existenta“ intocmai ca pe o poveste catre care isi indreapta gândurile idealiste, altii se pot ralia la principiile sale mai profund decât atât, aderând la tot soiul de grupari religioase consonante cu vechile viziuni mitice (cum este, spre exemplu, odinismul in Norvegia), in vreme ce altii nu pot sau nu au nevoie sa vada dincolo de conturul comercial sau accesibil gustului comun (aceste „resuscitari de credinta“ pot fi bine integrate in melodie, pot parea inedite in combinatie cu muzica „electrificata“ si atunci ele prind la public). Noutatea  si transformarea stau, asadar, in retrezirea simtirii, in reconstientizarea unui fond cultural autohton pe care se bazeaza intreaga filosofie a muzicii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper