Peter Schneider in dialog cu Cristina Rusiecki

Un articol de Cristina Rusiecki

In ianuarie, anul viitor, Peter Schneider va incepe la Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova repetitiile la „Hot L Baltimore“ de Lanford Wilson. Producator american de teatru si film, Peter Schneider a fost primul presedinte de la Walt Disney Feature Animation, pozitie pe care a ocupat-o intre 1985 si 1999. In 1999 este promovat sef al studioului. In 2001 paraseste Disney pentru a-si forma propria sa companie de teatru. Prima mare productie, realizata in colaborare cu Michael Reno, a fost muzicalul „Sister Act“. In 2009, impreuna cu producatorul Don Hahn, Schneider produce documentarul „Waking Sleeping Beauty“ despre renasterea desenelor animate realizate de Studioul de animatie Disney in perioada 1980-1990. Schneider este de asemenea campion mondial de bridge in 2005.

Cristina Rusiecki: V-ati facut „schema“ artistica pentru spectacolul pe care il veti incepe la Craiova anul viitor?

Peter Schneider: Nu stiu inca bine ce voi face. Am venit in România cu un spectacol regizat de mine, „Viata mea cu oamenii si alte animale“, care s-a jucat la ARCUB in Bucuresti. Acolo l-am intâlnit pe directorul Teatrului National Craiova, Mircea Cornisteanu, care ne-a invitat sa jucam la Craiova in toamna anului trecut. Cu ocazia aceasta m-a chemat sa regizez un spectacol aici. Am ales piesa „Hot L Baltimore“ de Lanford Wilson. Când directorul m-a intrebat ce-as vrea sa montez, i-am raspuns ca inclin catre un dramaturg american. Sunt american si nu m-as simti in largul meu sa ma apuc de Shakespeare. Daca vin sa lucrez cu o trupa, mi se pare firesc sa regizez o piesa specifica pentru sensibilitatea americana.

C.R.: Cum ati defini aceasta sensibilitate americana? Din ce se compune ea in perceptia dumneavoastra?

P.S.: Daca ma gândesc la America de astazi, mi se pare ca oamenilor li se impun anumite valori. Ma refer la faptul ca 80% din americani merg regulat la biserica. Nu stiu cum se petrec lucrurile in România, dar in Europa Occidentala am inteles ca procentul este de 20%. Pentru ei biserica reprezinta un aspect mai putin important. As spune deci ca sensibilitatea americana este guvernata de biserica, de o anumita tusa spirituala. In America muncim mult mai mult decât ne distram, pe când in Europa e invers. Noi consideram ca munca este viata noastra. De ea depinde totul. Cred ca suntem mult mai materialisti. Ma uit la diferentele uriase dintre cum sunt platiti actorii aici si cum sunt platiti la noi. Cultura nu reprezinta centrul vietii pentru americani. Aici actorii au o pozitie importanta. Oamenii joaca intr-un teatru câte cincizeci de ani. Nu e cazul si cu actorii americani. Asa ceva nu exista acolo. Cultura nu este sustinuta de stat. In Europa guvernul sustine teatrele si institutiile de cultura.

C.R.: Cum supravietuiti in aceste conditii?

P.S.: Pe sistemul eu platesc, tu platesti. Dau bani, scriu cecuri, ridic pretul biletelor la 40, 50, 60 de dolari. Aici un bilet costa 3 euro. In America nu se pune problema asa.

C.R.: Daca teatrul se sustine exclusiv din pretul biletelor, inevitabil, depindeti in mare masura de gustul publicului.

P.S.: Cu totul.

C.R.: Ce cere publicul american?

P.S.: Totdeauna lucruri foarte diferite. Dar ii place tot ce este interesant. Putem sa mai facem si lucruri care nu se vând bine.

C.R.: Si apoi ce se intâmpla cu aceste lucruri?

P.S.: Nu mare lucru. Exista teatre mici in care se fac experimente, se incearca directii noi. Dar companiile mici nu au ajutor de la stat chiar daca fac un teatru interesant in spatii mici fantastice, cu actori care joaca fantastic. Iar teatrele mari, mai ales cele din New York, sunt obligate sa prezinte montari accesibile, mai putin riscante.

C.R.: Dumneavoastra ati lucrat in asemenea teatre mici care fac lucruri interesante?

P.S.: Da, tot timpul. In ultima vreme am montat clasici americani in teatre mici. Am facut „Pal Joey“, un muzical american, intr-un teatru mic din California.

C.R.: Stiu ca ati regizat o multime de muzicaluri.

P.S.: Da, lucrez mai mult in acest gen.

C.R.: Care sunt principiile de baza care garanteaza succesul unui muzical?

P.S.: Fiecare element dintr-un spectacol poate aduce succes. Ideea poate fi emotionanta. Apoi, nu exista spectacol de succes daca povestea nu e convingatoare sau emotionanta. Daca vrei sa gasesti elementul ce face opera lui Arthur Miller convingatoare descoperi ca de fiecare data este vorba de ceva – o idee, o poveste –, care surprinde publicul. Trebuie sa cauti ideea care trimite la o dimensiune universala. Când faci un film muzical te gândesti totdeauna ce anume il poate face interesant din punct de vedere dramatic, ce anume acceseaza interiorul publicului, un lucru mult mai important decât formele exterioare. Poti trata o chestiune infima din perspective diferite si astfel tema devine convingatoare. Daca auzi personajul declarând din primul cântec ca uraste orasul mic si complet neinteresant in care traieste, spre sfârsit, acesta poate descoperi ca de fapt orasul e interesant, dar el nu-l privise corect. Se intâmpla exact ca in cazul femeilor care au aceasta minunata idee romantica potrivit careia pot transforma un barbat, pot imblânzi fiara. Intr-un muzical, fireste, muzica trebuie sa fie captivanta, versurile inteligente si sofisticate, imaginile intresante. Când jonglezi cu toate aceste elemente, faci ca productia sa fie de succes. Daca pui cap la cap si imbini, intr-o proportie corecta, aerul sofisticat, versurile accesibile, expresivitatea deopotriva cu accesibilitatea, emotia deopotriva cu atractivitatea, spectacolul tine la public.

C.R.: Dar nu se poate concepe un muzical de succes fara o poveste foarte buna.

P.S.: Da, daca ne referim la teatrul comercial. Cele mai multe muzicaluri importante ca „Sunetul muzicii“, „Cabaret“, „Sweet Heart“, se dezvolta in jurul unei povesti infailibile.

C.R.: Privind de aici, de peste Ocean, pare ca istoria teatrului din America este strâns legata de muzical.

P.S.: Forma muzicalului, asa cum il stim noi astazi, este de sorginte americana. De fapt, exista un precursor englezesc al muzicalului american, „Gilbert and Sullivan“ (spectacol muzical care a inregistrat cinci sute de reprezentatii in Londra la sfârsitul secolului al XIX-lea, n.red.). Cine stie de ce muzicalul a cunoscut o asemenea dezvoltare in America? Poate ca face parte din viata comunitatii noastre, din dorinta de a cauta totdeauna forme noi pentru a spune o poveste sau pentru a relata vechile istorii intr-un mod diferit. Daca privim la compozitiile din vremea lui „Gilbert and Sullivan“, la traditia vodevilului, toate se leaga de dorinta oamenilor de a experimenta forme noi.

C.R.: Sa ne intoarcem la piesa pe care o veti monta la Craiova. De ce ati ales „Hot L Baltimore“ de Lanford Wilson?

P.S.: Când vorbim de autorii americani, ne referim de obicei la Tennessee Williams, Arthur Miller sau Thornton Wilder. Dar ei sunt dramaturgi ai deceniilor ‘50, ‘60. Piesele lor sunt foarte bine scrise, dar nu cred ca ar fi fost prea relevante pentru România. Pentru mine aceasta tara este foarte interesanta, cu atât mai mult cu cât stiu atât de putin despre ea. Constat ca exista o oarecare separatie intre generatia batrânilor si cea a tinerilor. Unii cred ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine, ceilalti ca acum se traieste mult mai bine decât in trecut. Am sentimentul ca lucrurile nu sunt inca solutionate. Am observat ca Bucurestiul arata mult mai bine decât acum doi ani, dar mie imi da inca senzatia de oras care se naruieste. Cladirile din Bucurestiul vechi arata ca si când ar fi cazut o bomba in apropiere. De aceea piesa pe care am ales-o vorbeste despre speranta in timp ce hotelul in care stau personajele si lumea se prabusesc in jurul oamenilor. In anumite privinte, am simtit ca românii trec prin ceea ce treceau americanii in anii ‘70: speranta, optimism, dar si o doza considerabila de nesiguranta. Piesa scrisa in 1972 capteaza un sentiment pe care il gasesc in România de azi. S-ar putea sa ma insel. De aceea am considerat aceasta piesa mult mai potrivita aici decât una clasica americana. Cred ca Lanford Wilson scrie bine, este unul dintre cei mai profunzi dramaturgi ai epocii lui, personajele ies in evidenta prin cuvinte, prin forma dramatica, prin textura piesei, reusind sa sparga tiparele.

C.R.: Câti actori au participat la castingul de azi?

P.S.: Patruzeci.

C.R.: Pentru câte personaje?

P.S.: Paisprezece.

C.R.: Inteleg ca acum faceti castingul urmând sa va intoarceti in România dupa aproape un an.

P.S.: Da, in ianuarie. Voi repeta sapte saptamâni. Sincer vorbind, imi place procesul de a face teatru mult mai mult decât rezultatele.

C.R.: De ce?

P.S.: Pentru ca niciodata nu iese asa cum ti-ai imaginat la inceput. In schimb, procesul are totdeauna savoare. Petreci un an, doi ca sa lucrezi la un spectacol…

C.R.: Un an, doi pentru un spectacol?

P.S.: Da, la „Pal Joey“ am lucrat timp de cinci ani: castingul, schitele de decor, selectia, conceptul. Daca petreci atât de mult timp muncind la un spectacol trebuie cu adevarat sa iti placa sa combini toate lucrurile. Apoi veniti voi, criticii, la premiera si spuneti „Nu a iesit prea bine“. Pentru asta am pierdut atâta timp? Ca sa veniti voi sa spuneti „Nu a iesit prea bine“? Ar fi dragut daca ati spune lucruri mai frumoase.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper