Perna si camasa

Un articol de GEORGE NEAGOE

Diana Iepure, O suta cincizeci de mii la peluze, prefata de Nora Iuga, Bucuresti, Casa de pariuri literare, 2011, 80 p.

Titlul propus de Diana Iepure nu trebuie luat în serios. Partida împotriva criticii literare nu se desfasoara la matineu, când preturile scad ca sa-i atraga pe cumparatori (de multe ori neaveniti, pripasiti ori plictisiti înainte de a începe spectacolul). Biletul de intrare nu costa doar cincisprezece lei noi. Nu insinuez ca volumul ar fi de milioane. Însa valoarea lui depaseste media începutului de secol. O stilistica elaborata i-ar fi asigurat o cota mai ridicata. Totusi, majoritatea debutantilor iviti dupa 2000 au cautat sa se impuna prin viziunea denudata, prin unicitatea si autenticitatea experientelor, ignorând tehnica. Exceptia notabila o constituie „Sebastian în vis“ (Radu Vancu).
Detaliul scabros s-a numarat printre coordonatele douamiismului. Sinceritatea impusa de aceasta conventie s-a extins asupra discursurilor plapânde si duioase, în care seninatatea primeaza, chiar si când subtextul frizeaza grotescul si macabrul. O chestiune extrem de fructuoasa ar fi stabilirea, în cadrul generatiei de creatie, a raportului între scriitori si cititori. Fiindca se detaseaza, din câte îmi dau seama, doua tendinte. Una cauta empatia publicului, prin stârnirea dezgustului, a dispretului sau a milei. Cealalta se individualizeaza prin refuzul dialogului si prin încercarea de a clarifica niste probleme de constiinta. Lasând impresia ca redacteaza texte sprintene, glumete si facile, Diana Iepure este o autoare grava, interogându-si permanent trecutul. Întoarcerea în perioada pre-adolescentina reprezinta ocazia de a construi parabola universului celor care nu cuvânta, desi pot glasui: „mama era tânara si foarte frumoasa/ si tata îi cumpara farduri, multe farduri/ rujuri, pudre, umbre, rimeluri/ îi placea sa îi vopseasca ochii/ îi rasucea genele cu o periuta/ mama clipea des, des/ si tata tipa sa nu închida ochii/ sa-i tina deschisi/ ea nu putea si clipea iar/ el se rotea în jurul ei/ urmaream fascinata spectacolul/ si cum se departau spre poarta/ mama mergea leganându-se/ pe tocuri/ adunam fardurile împrastiate într-o cutie de pantofi/ pe care scrisesem odata/ cu litere mari de tipar/ de facut frumoasa/ doar parfum nu aveam în cutia aceea/ tata zicea ca parfumurile au miros de femeie straina“ („de facut frumoasa“, p. 34). Jocurile puerile de colectionara împatimita a truselor de machiaj, limbajul nearticulat, lipsit de sintaxa, codurile imature de reprezentare a lumii nu influenteaza ordinea legislativa. Raportul se extinde la nivelul întregii societati, deoarece si oamenii în toata firea coboara la dimensiunea liliputanilor când se confrunta cu preceptele discretionare ale puterii. Dorinta de precocitate stârneste duiosie si, în acelasi timp, spaima, pentru ca denota si iesirea brutala din prima etapa a existentei. Vocile fiintelor mici nu au decât ecou afectiv înaintea adultilor, în ciuda faptului ca transmit observatii atente despre ceea ce se petrece în jur si încearca sa imite respectivele comportamente.
Copilaria „vesela“
si „nevinovata“
În „O suta cincizeci de mii la peluze“, autismul impune interpretari trunchiate ale biografiei. Un sac peticit, plin cu jucarii stricate, este imaginea caracteristica a copilariei. Responsabila pentru sechela nu este fetita sturlubatica si neglijenta, ci o entitate exterioara, abuziva, tinând sub supraveghere toate organismele bipede. Traumele dictaturii din URSS (scriitoarea provine din Republica Moldova) se observa din infiltrarea unei instante draconice, impersonale, care, la fel ca iedera, pare ca protejeaza, când, de fapt, sugruma. Poeta sesizeaza perversitatea sistemului. Forta invizibila, dar omnipotenta, stând continuu la pânda, confisca morala si tabuurile comunitatii, identificându-se cu autoritatea parentala: „nu era bine sa mergi pe ostrov cu baietii/ si nu întelegeam de ce/ pareau atât de firavi si inofensivi/ când tremurau clantanind din dinti/ cu mâinile încrucisate pe umeri/ cu chiloti negri kolhoznici/ li se lipeau cam aiurea de corp/ ei vroiau sa ne duca/ peste nistru/ acolo viata era frumoasa/ cocosei de zahar/ pirojoace cu magiun de numai trei kopeici/ înghetata sifon carusel cinema“ („ostrovul cu jucarii“, p. 17).
La primul nivel, poezia Dianei Iepure nu da semne ca ar fi contaminata de factorul politic. Versurile alcatuiesc o colectie de ipostaze ale depasirii vârstei vesele si nevinovate. Lejeritatea expunerii, tonul babesc, sfatos, prevazator, deruta feminina în fata interdictiilor, nevoia infantila de explicare a fiecarei afirmatii primite de-a gata si magazinul de vise promis de tinerii dornici de aventuri erotice încadreaza fragmentul într-o situatie obisnuita pentru mediile rurale. Ademenirea si dezonorarea tinerelor, urmate de marginalizarea si de bestelirea depravatelor, se subsumeaza mentalitatii rusinoase a satului. La nivelul secund, ramâne evident faptul ca prima etapa din viata a fost strivita de marsul Armatei Rosii, care i-a deprins pe cetateni ca fericirea echivaleaza cu distractia în bâlciuri. Memoria grozaviilor se statorniceste prin conservarea grafiei rusesti a termenilor socioeconomici, insinuând astfel dependenta integrala de rigorile sovietice. Recurenta literei „k“ ramâne urma nestearsa a K.G.B-ului. Totusi, Diana Iepure nu scrie o poezie programatica, angajata.
În consecinta, se contureaza posibilitatea de a citi „O suta cincizeci de mii de lei la peluza“ fara cârja contextuala. Planul individual si cel colectiv se combina, cu mentiunea ca micuta naratoare se refera totdeauna la propriul caz. Exhibarea egoismului specific copilariei atenueaza mesajul politic. Totusi, cuvintele asezate în poeme se încarca de aluzii si de conotatii inevitabile. Starea de „bine“ este relativa si se bazeaza exclusiv pe detinerea unor bunuri alimentare sau de îngrijire a corpului. Contrabanda cu produse din alte tari comuniste înseamna descoperirea paradisului terestru, speranta ca în alte parti despotismul are fata umana. Totodata, iese din nou la suprafata maniera diabolica de educare a supusilor regimului, carora li se ofera propaganda libertatii si a pacii, în contrast cu nazismul, unicul responsabil pentru distrugerea democratiei si a pacii: „în baia comunala era putina lumina/ mult abur multe funduri înrosite/ geamurile mici aproape de tavan/ sa nu se catere curiosii/ gauri astupate cu buretii/ picioarele alunecau/ prin spatiile ude/ vuiau carbunii în cazan/ vuia sângele în obraji/ ne deplasam ca orbii/ prin izul de sampon bulgaresc krea-krea/ si de carne straina/ sfârcurile/ ardeau în ceata ca beculetele pe brad/ si taiau aerul/ asteptam iesirea afara/ în ger/ sa aud scârtâind zapada sub mine/ sa ma simt iar eliberata/ dintr-un lagar de concentrare/ cum vazusem în filmele rusesti despre nemti si partizani“ („baia“, p. 27).
Epitafuri
Poemele Dianei Iepure zvâcnesc pe neasteptate de sub gheturi siberiene. Cu fiecare rând, petale rasar si se ofilesc. Ele nu aduc speranta, ci se aduna în buchete pe mormintele defunctilor. Este o trasatura comuna a scriitorilor români din spatiul ex-sovietic sa redacteze versuri colocviale referitoare la familie si la personajele zarghite din localitatile de provenienta. Epitafurile depun marturie pentru pierderea tuturor reperelor. Nu este vorba despre dezradacinare, ci despre absenta unui spatiu securizant, care, altadata, atenua sau chiar sa anula agresiunile din exteriorul casei batrânesti. Amintirile se transforma în lacrimi picurate pe fotografiile niciodata executate. Emotia estetica se suprapune peste reactia fiziologica. Înscenarea se simplifica. Realul pastreaza doar marcile identitare. Prin urmare, stilistica prefera metonimia: „mama face fete de perna/ din camasile vechi ale tatei/ scoate gulerul mânecile lasa doar/ nasturii la mijloc/ sidefati/ toata copilaria am dormit pe perna/ ca pe pieptul lui tata“ („ca pe pieptul lui tata“, p. 19). În cel mai înalt grad, poezia precedenta contine încercarea de recuperare a linistii traite alaturi de parinti. Narcoza indusa seamana cu reintrarea în dimensiunea prenatala. Saracia sugerata de reciclarea vestimentatiei este ignorata precum alunitele de pe corp. Frumusetea unui asemenea text, care insereaza si la mitul androginului, depaseste instrumentele criticii. Asa se întâmpla cu majoritatea pieselor din aceeasi categorie. Lirismul lor exuberant, în care cititorul se balaceste ca delfinii, transforma câteodata lectura într-o calatorie spre Insula Fericitilor: „din poala bunicii/ îmi faceam culcus/ ca într-un leagan înflorat/ ma ghemuiam în ea/ si-mi ascundeam poponeata/ de palma usturatoare a mamei/ miloasa/ bunica ma primea/ ca pe-o samânta nazbâtioasa/ dar totusi a ei// o cuprindeam recunoscatoare/  inspirând mirosu-i/ de leacuri cardiace/ si-i ziceam/ mâc’ dochita/ ea ma mângâia/ îmi fierbea în graba/ într-o cana sinilie/ lapte de capra/ si ne asezam amândoua/ pe patul de lânga fereastra/ sa ascultam sufletele vraiste/ teatru la microfon// era sigura ca peste ani/ îi voi pune la cap/ flori de stânjen portocaliu/ voi aduna de pe pieptul ei/ buruienile moarte/ si voi curata de uitare verde/ crucea colturoasa/ sculptata/ în piatra de cosauti/ anul acesta/ de blajini/ n-a mai fost s-o vad“ („mâca dochita“, p. 72)
De fiecare data, enunturile contin largi sfere de semnificatie. Scriitoarea atinge esenta evenimentelor si a ciclurilor cosmice. Totodata, nucleele epice, descrierile si inventarele de obiecte captureaza cu fidelitate imaginea vietii în totalitarismul stângist. Diana Iepure propune un pret modic: „O suta cincizeci de mii la peluze“. Reprezentatia merita jucata cu casa închisa.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper