Omul-legenda Paul Goma

Un articol de Flori Balanescu

Dupa 35 de ani de refugiu politic si 22 de postdecembrism

 

Petru Ursache, Omul din Calidor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012

 

Petru Ursache si-a intitulat ultima carte sugestiv: „Omul din Calidor“. Ca Paul Goma este scriitorul care a patentat conceptul de Calidor în literatura româna si în cultura universala, nu mai trebuie demonstrat. La fel, nu mai trebuie dovedit ca Goma este un solitar, un „produs“ al desolidarizarii românesti. Cartile dedicate lui Paul Goma îmbraca, unele mai mult, altele mai putin, haina obsesiva a argumentarii si dezvinovatirii. Culpabilizarea pândeste parca din fiecare pagina.
De data aceasta, profesorul Ursache propune o strategie de pe pozitii ofensive. Detaliile despre alti scriitori si cartile lor, punerea acestora în relatie cu Paul Goma si experienta-scrisul-scriitura lui, contextualizarea istorica, politica, sociala, psihologica, au darul de a stabili criterii de lectura pe diverse filiere interpretative. Autorul largeste câmpul defrisarii, marind perspectiva. Din orice punct ai privi, Goma nu mai este izolat. E firesc, deoarece nu s-a izolat singur. A fost transformat într-un „caz“, ceea ce presupune împresurare, bombardare a „subiectului“ cu „planuri de masuri“, încadrari cu informatori, lehamitea si respingerea deseori umorala practicate de membrii breslei scriitoricesti si ai lumii culturale etc. Documentele din arhivele Securitatii, pe care le-am citit în toata larghetea celor 44 de volume, câte însumeaza dosarele deschise cu numele Paul Goma, identificate de Directia Investigatii de la CNSAS, arata ca scriitorul a fost un pericol real pentru linistea, confortul si stabilitatea regimului comunist. Si a celor care nu doreau altceva decât sa vegeteze credibil în acest regim. De aceea, scriitorul nu a fost lasat sa-si urmeze calea fireasca, de aceea a fost transformat în „caz“. Într-un regim închis, în care cei mai dotati si inteligenti dintre membrii comunitatii salveaza aparente, discreditând esentele, efectul este dorinta de delimitare de orice „element“ ce perturba statu-quo-ul. Petru Ursache urmareste în permanenta firul biografic, asa încât cititorul sa nu uite nicio clipa de unde pornesc toate. Pentru ca scriitorului Paul Goma i-a fost menit din start de catre structurile ideologice, administrative si mai ales de tovarasii lui de breasla sa fie expulzat ca un corp strain. Bogatia detaliilor invocate risca uneori sa întoarca demersul lui Petru Ursache împotriva propriului proiect metodologic si interpretativ, în sensul ca delimitarea prea abrupta a câmpului grotesc-represiv se impune analizei strict literare. Cum este firesc, pâna la o anumita limita, între parametrii biografici ai lui Goma. Însa, tocmai punerea în scena a unor actori mai mult sau mai putin diferiti, traind si actionând în aceeasi realitate, diferit abordata de fiecare dintre acesti actanti – scriitori, activisti, securisti etc. (adaug – informatori, ca o subcategorie a categoriei scriitor-critic literar), îi permite lui Petru Ursache sa traga în ultimul moment de firul demonstratiei, pentru a readuce întregul acolo unde si-a propus. Autorul cartii ia la bani marunti istoriile lui Paul Goma si cum au ajuns ele în carti, în care însusi scriitorul devine tot atâtea personaje, reunite în marea personalitate pe care o stim.
Cartea este constituita din sapte capitole centrate pe calitatea de martor a scriitorului: 1. Scriitorul om-omul scriitor, 2. Când vremea vremuieste, 3. Publicistica – Scrìsuri, 4. Batalia pentru jurnal, 5. Viata traita ca marturie-document, 6. Re-profilari literare, 7. Capodopera literara. Sunt 320 de pagini ce asteapta sa fie citite, nu pot fi povestite.
Petru Ursache reactioneaza corect punând într-o ordine logica editarile precare de care au avut parte romanele si publicistica lui Paul Goma. Poate ar fi trebuit sa mentioneze mai subliniat si cu detalii volumul „Scrìsuri. I. 1971-1989“, aparut la Curtea Veche în 2010, în cadrul seriei de autor. În acest prim volum gasim texte care n-au fost publicate niciodata în limba româna, pâna în 2010, asa cum este mult-invocatul Cenzura, autocenzura, para-literatura, care în volumul de „Scrìsuri“ de la Nemira, 1999, este redat partial într-o fotocopie a paginii din publicatia „Die Zeit“, unde a aparut în traducere germana, în septembrie 1972. Este, de altfel, singura reproducere – mai degraba o marturie fotografica –, pentru publicistica anului 1972, sub semnatura lui Paul Goma din volumul aparut la Nemira.
Destinul operei însoteste soarta dramatica a scriitorului. Trimiterea la textul amintit – pe care îl socotesc de capatâi întru întelegerea gândirii lui Goma si, mai ales, a epocii în care a fost chinuit – nu este întâmplatoare. Goma scria înca din 1971, în România controlata de cenzura, la care s-a adaugat treptat si difuz autocenzura, texte libere de cenzura-autocenzura-paraliteratura ce apareau în presa occidentala, evident, în traduceri. Este la îndemâna pentru orice necunoscator sau interesat-vinovat sa afirme ca un scriitor – abia  iesit din puscarie, fara drept de semnatura, care spune si scrie liber ceea ce gândeste, ale carui romane sunt aruncate cu anii în sertarele speriate ale directorilor de edituri aflati într-un dans grotesc cu Cenzura si cu Securitatea etc. etc. – nu are talent. Unde si cum sa-l fi „dovedit“ în limba româna? Aceasta versiune a Securitatii, preluata vinovat de breasla scriitoriceasca ante– si postdecembrista, este si mai usor îmbratisata azi, când tehnicile media permit oricarui debutant (uneori nu foarte alfabetizat) sa aiba feedback într-un timp record. Petru Ursache, profesor aflat la o vârsta venerabila, are dreptate sa se mire: „«Ostinato» n-a avut norocul sa patrunda firesc în viata literara româneasca, în pas cu marile creatii în proza ale anilor ’60-’70. Mai mult, nici dupa decembrie 1989 nu-si gaseste locul cuvenit în istoriile literare, în cursurile universitare, în manualele scolare. O capodopera a memorialisticii, «Culoarea curcubeului», document unic si de cea mai mare importanta pentru cunoasterea deceniului al saptelea (-scritoricesc), a fost mai întâi dosita în depozite, apoi topita fara strângere de inima; ca, în cele din urma, sa astepte cincisprezece ani pâna sa apara si în limba româna (Editura Polirom, Iasi, 2005), dorinta cea mai ardenta a autorului (…) Sa fim drepti si sa judecam cu luare aminte, daca ne simtim în stare: ceva-ceva nu e în regula aici.“ (pp. 76-77)
Nu este. Goma nu a avut parte macar de sansa celui mai precoce debutant din zilele noastre. Si poate ca explicatia este continuta în fiecare dintre citatele pe care a ales sa le reproduca Petru Ursache: „Ca ei vor sa ne stearga memoria – deci sa ne suprime pe noi, constiintele…“. Este o însemnare din 30 ianuarie 1989. Consult „Jurnal pe sarite“, Nemira, 1997, p. 175, si decupez citatul mai de sus si putin mai jos, pe chestiunea care îl framânta pe Goma: „jurnal sau ne-jurnal?“ si care îl preocupa si pe Petru Ursache în capitolul „Batalia pentru jurnal“: „Mai departe: ei se tem de jurnalul tau, pentru ca se tem de memoria ta; deci, tu trebuie sa tii jurnal! Îi «bati», îi dai înapoi, îi sperii pe ei cu jurnalul? Aparent, nu – dar-însa-totusi… Cum însa ti-e frica, nu-l chiar… scrii, jurnalul acela; îl… tii în gând (?)
În fond, care este gândul ascuns? Ca ei vor sa ne stearga memoria – deci sa ne suprime pe noi, constiintele… Însa memoria se exercita si prin simpla tinere-de-minte, nu neaparat prin scriere negru pe alb“.
Daca scoatem reperul cronologic, putem lesne conchide ca e vorba despre actualitatea prezenta. Doar ca azi este aproape imposibil sa mai poti vorbi despre ei fara sa intri în conflict cu cine nu te-ai astepta.
Un aspect esential în ceea ce putem numi „dezbaterea Goma“, observat si de altii, este dezvoltat de Petru Ursache: „De regula, Paul Goma nu-si îngaduie sa ia în asalt polemic, nici macar sa ironizeze operele confratilor din tara ori din exil. Sa nu cadem în regretabile confuzii: când arunca vorbe aspre (si regretabile pentru noi – am convingerea ca autorul însusi o face cu inima împartita), împotriva celor mari, fosti prieteni apropiati: Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Dumitru Tepeneag, Dorin Tudoran etc., nu are o clipa în vizor diminuarea operelor vreunuia. În obiectiv se afla omul: compromis politic, spirit egoist, carierist, trecut usuratic dintr-o tabara în alta.“
Ca asa este o arata tot ceea ce a scris Goma pâna în prezent. Mai mult, o confirma discutiile cu Ana-Maria Goma, cu prietenii ori cu simple cunostinte în „intimitatea“ apartamentului, pe care ni le-a lasat Securitatea în transcriere, multumita aparaturii TO (tehnica operativa) cu care era dotata în anii 1970.
În aceeasi idee, sunt amintite de catre autorul cartii de fata si încercarile, soldate de câteva ori cu reusite, de a-i atrage pe scriitorii români catre editurile occidentale, în speta franceze. Asa cum îl ajutase Dumitru Tepeneag pe el, Paul Goma voia sa îi scoata din încercuire pe unii dintre cei mai buni scriitori din România, pentru ca ei si cultura româna sa respire. I-au trebuit câtiva ani sa se convinga ca acestia nu doreau sa rupa concubinajul cu puterea de la Bucuresti. Goma este un luptator de cursa lunga. O atare ipostaza presupune o cauza, principii, consecventa. Nu prea exista exemple de altruism la acest nivel în lumea literara româneasca: exclus din Uniunea Scriitorilor în timp ce era aproape omorât în puscarie, împins sa se exileze, Paul Goma le întinde mâna celor din tara, exact celor care pusesera umarul la arestarea, torturarea, excluderea, exilarea, compromiterea, asasinarea lui morala – prin neimplicare, prin acord tacit dat Puterii. Prin solidarizare cu dictatura, nu cu eroul-victima. Petru Ursache pune, pe buna dreptate, problema receptarii oneste a lui Paul Goma: „Istoriei literare îi va veni greu sa explice natura frânturii dintre doua momente din destinul existential al lui Paul Goma, primul la care ne referim fiind cuprins între 1977 si caderea Cortinei de Fier. Omul din Calidor a devenit, timp de mai bine de un deceniu, personalitate europeana, datorita, mai ales, Miscarii ce-i poarta numele, integrata Chartei Drepturilor Omului. Al doilea moment s-a ivit dupa revolutiile „de catifea“, autorul romanului „Ostinato“ intrând, treptat, într-un inexplicabil con de umbra“.
Oricât ar încerca scriitorimea literara si critica de la noi sa ne convinga ca esteticul primeaza, dincolo de bine si de rau, de constiinta etc., raspunsul la incomoda problema formulata de Petru Ursache poate fi scurt sau foarte amplu, însemnând acelasi lucru: Paul Goma nu avea cum sa fie „recuperat“ de aceiasi oameni (structuri) care nu doar ca l-au lasat singur (sa moara cu principiile de gât, nu?), dar au contribuit la minimalizarea lui – „Goma nu are talent“, la discreditarea ca scriitor – mergând pâna la a-i nega aceasta calitate, la compromiterea ca membru al comunitatii scriitoricesti si românesti – Goma este „vândut“, „jidanit“, „kaghebist“, „omul Securitatii“, „nebun“ etc. etc. Este un rationament simplu: cine a calcat toata viata etica si omenia în picioare, nu se poate trezi brusc, dupa 1989, cavaler al dreptatii, oricât de talentat ar fi.
Goma a vrut mereu sa fie scriitor si sa fie perceput  astfel. Cu cât a încercat sa se comporte în virtutea menirii sale naturale, pe atât de înversunati au fost ei sa decredibilizeze ceea ce nu poate fi negat. Sa îl „compromita“ – asta fiind una dintre expresiile agreate. Si care spune totul despre actiunile concertate ale Securitatii si scriitorilor-criticilor-etc. – cei din urma nu întotdeauna constient implicati, ceea ce nu le procura prea multe circumstante atenuante. A fost si este datoria lor sa aiba discernamânt. Este responsabilitatea oricarui om care gândeste mai mult decât la grija confortului familiei si la cariera cu orice pret.
Intelectualitatea româna, scanata prin ochii informatorilor – parte a acestei intelectualitati -, nu este chiar mediul în care ai vrea sa respiri „liber“ azi. Cea mai mare parte a ei traieste la loc de cinste în literatura, parte în posturi universitare de diverse specializari sau în ceea ce numim lax „cultura“. Este o constatare, nu o judecata. Românii, în general, intelectualii români, în special, se tem de „judecati“. Ca sa poata scoate oricând camasa curata. Se stie, la noi „judecatile“ sunt monopolul – dar si monologul – autoritatii. Românilor le plac, mai ales, „executiile“ celor „compromisi“, celor aflati în minoritati fabricate împotriva constiintei. Când adevarul e chiar sub ochii nostri, asa cum a fost dintotdeauna. L-au vazut oameni mai putin sofisticati. Dar ei nu sunt vedete.
Petru Ursache considera ca „Goma a luptat pentru unitate, pentru fortificare, pentru universalizare si s-a vazut ca s-a ajuns la dispersare, risipire de forte. Cultura nu este o afacere a unei singure persoane, oricât de înzestrata ar fi; cunoaste individualitati marcante (si cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru ea în totalitate) pentru a supravietui pe mari întinderi de timp; nu accepta dictatura unui grup cu pretentii si închipuiri, îi displace ideea de „centru-margine“; daca întâmpina obstacole naturale, stie sa si le asocieze si sa se fortifice; daca obstacolele sunt construite în chip artificial, cu intentii diversioniste si brutale, sfârsitul tragic este previzibil“ (pp. 108-109).
Punându-l în corelatie, inevitabil, pe Goma cu Soljenitîn, Petru Ursache ajunge la câteva concluzii demne de retinut. Din paralela „O zi din viata lui Ivan Denisovici“ / „Gherla“, analizate în contextul lor istoric si literar, rezulta ca „politicul a parut mai disponibil receptarii, spre paguba ansamblului. În termeni hegelieni, continutul a luat-o înaintea formei. Prejudecata înca dainuie în critica literara curenta. Daca am plasa aceasta scriere în alt secol, invocarea politicului ni s-ar parea o absurditate (…) toata viata Alexandr Soljenitîn a nutrit speranta sa se afirme pe plan literar înainte de toate si apoi în memorialistica ori în istoriografie.“ Daca punem pentru o secunda numele Goma în locul numelui Soljenitîn, care ar fi diferenta? Niciuna. Dintre criticii literari consacrati, Daniel Cristea-Enache a reusit o cronica ampla si demna de retinut a romanului „Gherla-Latesti“, Curtea Veche, 2010, care poate fi considerata, în sfârsit, un text de recuperare literara si de punere la locul cuvenit a scriitorului Paul Goma.
Soljenitîn a scris ampla lucrare „Doua secole împreuna. Evreii si rusii înainte de revolutie, 1795-1917“, Goma a scris „Saptamâna rosie (28 iunie-3 iulie 1940) sau Basarabia si evreii“. Cei doi sunt scriitori. Nu istorici. Cu toate acestea, cartile lor sunt foarte documentate. Nu sunt lucrari de fictiune.

Asadar, le poate fi criticat „stilul“. Sau „tonul“. Li se poate „reprosa“ ca scriu liber, necenzurati de optiuni ideologice. Fie ele doctrine la putere sau pragmatism corect-politic. Ce li se mai poate reprosa celor doi – ca unul e român, altul rus? Ca n-au reusit sa treaca de ultima reduta – renuntarea la identitatea antropo-culturala si nationala – pentru a deveni oameni noi? Este poate cea mai sensibila parte a cartii lui Petru Ursache. Daca celelalte capitole au „sansa“ de a trece neobservate, capitolul V, mai ales ultimul titlu – „Nürnberg II“, risca sa-l mai arunce o data pe Goma în groapa cu leii ce pazesc câmpiile curate ale realism-corectitudinii-politice. Este periculos pentru viata si cariera ta sa fii liber. Si Soljenitîn a fost acuzat de antisemitism, cu toate acestea, el a putut sa moara acasa, dupa douazeci de ani de exil. Rusii au, se pare, mai multa consideratie pentru marile lor personalitati. Desi nu s-ar spune ca Rusia zilelor noastre este chiar „cetatea soarelui“. Trebuie sa se poata discuta despre orice, fara teama de a fi asasinat moral. Americanilor nu le place sa le vorbesti despre relele pe care le-au facut – este cool sa vorbesti numai despre Revolutie si democratia americana… Francezilor nu le cade bine sa critici Revolutia Franceza ori sa le spui ca sunt aroganti si neprimitori… Germanii în care, sa fim onesti, toata lumea a tras, s-au saturat sa fie diabolizati în eternitate… Englezilor le-a ajuns sa fie catalogati drept cinici, urâti si reci… Poate ca si românii ar trebui sa se sature odata sa fie oile negre ale Balcanilor, oricâte greseli – recunoscute! – ar fi facut. Poate ca românii nu sunt doar niste salbatici, împutiti, inculti si sângerosi. Poate ca si evreii sunt tot oameni, ca noi, cu bune si cu rele. Eticheta de „antisemit“, aplicata tot mai des în ultima vreme, începe sa aiba reverberatii apocaliptice. Te astepti ca un Goma sau un Soljenitîn sa fie noii ideologi ai „solutiei finale“. Mai sunt si alte popoare care au „beneficiat“ de genocid si atentia opiniei publice nu este atât de focalizata în directia lor si, mai ales, asupra celor care i-au decimat. Trebuie sa putem sa discutam odata si-odata normal despre orice. Nu Goma si Soljenitîn sunt exemplele negative. Goma este ucis ritual de ai lui, dintr-un sentiment exacerbat al urii de sine. Însa el este acelasi dintotdeauna, nu trebuie sa se caiasca, desi el si-a asumat vina crimelor comise de români în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
Într-o cronica dedicata cartii lui David J. Mahoney, „Alexandr Soljenitîn. Dincolo de ideologie“, Polirom, 2011, Nicolae Coande considera ca Soljenitîn este un „luptator unic în istoria secolului XX, cel care a denuntat, cum el spune, „faradelegea si genocidul popoarelor“ si a luptat împotriva „Dragonului Sovietic“.“ Si conchide: „Mostenirea sa, ca si a luptei unui Paul Goma în România, se cere predata în scoli. Rusii o fac deja (un rezumat de 400 de pagini ale Arhipelagului… e deja în programa scolara), noi când vom recunoaste mostenirea lui Paul Goma?“
În primul rând, noi trebuie mai întâi sa îl recunoastem pe Paul Goma. Iar cartea lui Petru Ursache este un îndemn bine motivat si argumentat în acest sens.
Soljenitîn îi îndemna pe rusi sa se caiasca. Goma îi îndeamna pe români sa aiba grija de memoria lor. Memoria este baza identitatii, în orice epoca istorica ne-am situa. Fara memorie nu putem nici sa ne caim pentru greselile noastre si nici sa le amintim altora ca si ei sunt supusi greselii. Fara memorie nu exista justitie, se instaleaza dictatura. Petru Ursache: „Paul Goma reprezinta documentul de care istoria noastra recenta are nevoie pentru legitimare. Forta sa consta în faptul ca nu se lasa jefuit de memorie, din contra, si-o pastreaza intacta, si-o administreaza riguros si în folosul semenilor.“ (p. 199)
De douazeci si doi de ani, suntem ba jenati, ba incomodati, ba de-a dreptul încurcati, de memoria victimelor comunismului. Ceea ce se ilustreaza si în legislatia târâs-grapis ce intentioneaza, mai ales la nivel declarativ, sa recunoasca onorabil statutul fostilor detinuti politici. În realitate, „procesul comunismului“  (Decretul-Lege 118/ 1990, Raportul pentru condamnarea oficiala a comunismului si altele) este o sarada. Parca ar fi desprins din planurile de masuri pentru compromitere fabricate în laboratoarele strategice ale Securitatii – de data aceasta fiind vorba de subminarea memoriei colective a românilor.
Concluzia lui Petru Ursache asupra operei lui Paul Goma tine cont de toate genurile abordate de scriitor. În privinta romanului, între preferate fiind „Ostinato“, „Din Calidor“, „Arta refugii“, „Gherla“, considera ca „paginile romanului se cuvin a fi supuse unor analize sistematice, ample, profesioniste. Altfel riscam sa ramânem la simple constatari, formule retorice si sa nu realizam ca, într-o vreme a canonului proletcult, de simplificare si de uniformizare a limbajului literar, Paul Goma, „singur împotriva tuturor“ (ei, nu chiar singur) sEi, nu chiar… împotriva tuturor, ci singur împotriva Lor! Aceasta este expresia lui Goma – n. Flori Balanescut a lansat personaje izvodite din fondul organic al fiintei noastre, nedorite de autoritati, a inovat curajos dezvaluind noi orizonturi imagistice si de sensibilitate umana, survenite în conditiile totalitarismului, a exersat pe terenul de granita dintre arte pentru aproximarea unei posibile geografii a spiritului.“
În privinta literaturii cu caracter pronuntat autobiografic, pe care Petru Ursache o numeste „literatura concentrationara“, termenul este din punctul meu de vedere folosit fara nuante. În sensul ca se poate aluneca usor în interpretari laxe, asa cum se si întâmpla, în opinia generala „literatura concentrationara“ însemnând orice volum de memorialistica propriu-zisa a detentiei. Or, în genere, cartea de memorii scrisa de fostii detinuti politici, la persoana întâi, fara alte pretentii decât dorinta de a împartasi o experienta iesita din comun, de a o lasa mai mult sau mai putin explicit ca „mostenire“, nu este literatura. Este o marturie. Nici nu trebuie sa fie literatura. Ceea ce nu respinge calitatea de document atât a literaturii autofictionale, cât mai ales a memorialisticii. Pe buna dreptate, Petru Ursache este de parere ca în aceasta privinta, a literaturii concentrationare, Goma „pe multi îi întrece“. Iar în materie de scriitura politica „Scrisorile (catre Ceausescu, Iliescu, Basescu) sau initiative precum adeziunea la Charta ’77, sa recunoastem, nu au egal“.
Statutul de refugiat politic pe care Goma si membrii familiei sale îl au dupa treizeci si cinci de ani de exil si la peste douazeci si doi de ani de când guvernarea comunista a cazut în România, tara membra a NATO si a UE, este considerat de autorul cartii „de domeniul absurdului ori al legendei“.
Ca sa fim cât mai precisi: este de domeniul Ministerului de Interne si al Ministerului de Externe, adica al statului de drept actual.
Dupa cum deja anunta titlul, „Omul din Calidor“ nu este o carte de analiza literara. Este o carte despre omul-legenda Paul Goma, exilat în singura patrie posibila pentru el: limba româna.

Un comentariu pentru “Omul-legenda Paul Goma”

  1. mai 14, 2012 la 9:42 am

    Cine-a trait intru ticalosie
    Oportunist,informator,lichea
    Este exclus obiectiv sa fie
    O hotarire sincera sa ia
    (Si-n gravele-i pacate,dur,sa dea)
    Odata pactul incheiat,nu tine
    Cotita sa o dai in niciun fel
    Chiar daca astfel,distrugand destine
    Lucrezi la monumente de otel
    E mult mai simplu si la indemana
    Sa-i nimicesti pe bravii adversari
    Chiar dac vezi cum natia romana
    E prada pentru gangsteri si talhari.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper