O victorie a la Pyrrhus

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

– remarci incomode despre alegerile prezidentiale franceze –

 

Întemeindu-se pe unele sondaje, socialistii si aliatii lor sperau într-o mare victorie a campionului lor François Hollande. N-a fost sa fie, caci avansul fata de contracandidatul sau, în turul al doilea, a fost unul foarte mic, abia de 51,6%. Niciun motiv de sarbatoare, asadar, în ciuda cohortelor de naivi (ca sa nu zic mai rau) care racneau „Am câstigat!“ în seara zilei de 6 mai, în Piata Bastille si în alte capitale regionale din Hexagon. Nu chiar. They are not the champions! Mai mult, daca luam în calcul si procentul absentilor, 19%, apoi numarul destul de ridicat de buletine de vot anulate sau de voturi albe, 6%, ajungem la aproape 25% de non-votanti – ceea ce înseamna ca presedintele a fost ales doar de 38% din masa electoratului, adica de mult mai putin de jumatate dintre votanti si de înca si mai putini dintre cei cu drept de vot (1).
Sigur, se stie, asta e tendinta generala a democratiilor postmoderne, în care, pe diverse meridiane (si fara exceptii ca referendumurile pentru validarea tratatului de la Maastricht sau a Constitutiei Europene), în jur de 25 pâna la 40% din electoratul european si mai ales est-european (din pricina absenteismului, a voturilor albe sau anulate), uneori chiar majoritatea, refuza sa participe la jocul democratiei reprezentative (2). Concluzie banala pentru stiintele politice, care, în schimb, nu se întreaba niciodata care este esenta acestui absenteism (pozitiv sau negativ), în ciuda mizelor mari ale votului, de multe ori cruciale pentru viitorul unei tari!
Acestor oameni care, într-un fel sau altul, au refuzat jocul electoral, le trebuie adaugate cele 18% de procente ale votantilor (o atitudine activa, în acest caz) Frontului National, privit de establishment-ul politic de azi drept un partid situat în afara jocului politic „normal“.
Si totusi, în ciuda consemnului de abtinere dat de liderul sau, Marine Le Pen, simpatizantii Frontului National, în majoritate zdrobitoare, au votat în proportie de 80% pentru Nicolas Sarkozy, iar pentru François Hollande – abia 20%. Cunoscuta lor aprehensiune fata de socialisti i-a permis, iata, lui Sarkozy sa se apropie de 50% si sa umbreasca victoria lui Hollande.
Dupa aceste consideratii preliminare, mai ramân doua întrebari esentiale:
1) Ce reprezinta voturile Frontului de Stânga?
2) Ce reprezinta voturile acordate unui Front National relansat, sub un nou look, de fiica batrânului sau sef?
Sa le luam pe rând.
Rolul „extremelor“ autorizate
1.Frontul de Stânga
Frontul de Stânga a fost la început o OPA soferta publica de cumparare, n. trad.t a lui Jean-Luc Mélenchon, venit din Partidul Socialist, facuta Partidului Comunist Francez, ajuns azi o grupare muribunda, care nu mai respira decât din mila PS (spre a crea iluzia unei stângi plurale), a unui PCF înca prezent si capabil sa capteze voturile ce s-ar fi putut rataci spre Frontul National ori care ar fi putut genera un curent de stânga mai radical (3). Ca si Biserica Catolica din Franta, compusa în special din episcopi si popi, PCF nu mai e acum decât un partid al cadrelor marunte, traitoare din pomana Partidului Socialist (4).
Apoi, Frontul de Stânga a reprezentat si el o oferta publica de cumparare pentru un electorat ispitit o vreme de radicalismul verbal al Noului Partid Anticapitalist (NPA), format din studenti, tineri functionari, niscai muncitori si vreo câtiva imigranti sau „post-imigranti“ de prin periferii, care, de la plecarea lui Olivier Besancenot (figura populara, construita de mass media), a ajuns si el cu un picior în groapa, dupa cum arata scorurile electorale (5). În sfârsit, Frontul de Stânga a fost si ramâne instrumentul care permite colectarea celor care, la stânga PS-ului si a Verzilor, votasera cu „nu“ la referendumul din 2005 pentru Constitutia Europeana. Folosind o metafora din Turul Ciclist al Frantei, se poate spune ca Mélenchon a jucat rolul masinii-matura scare merge în urma competitorilor, culegându-i pe cei ce nu mai pot continua cursa, n. trad.t, la stânga PS, lichidând în trecere NPA sNoul Partid Anticapitalistt si Lutte ouvrière (LO) sLupta muncitoreascat (6), pentru ca, imediat dupa aflarea rezultatelor, sa-i ofere fara discutie voturile sale candidatului Hollande, înainte chiar de a i se fi cerut acest lucru. Acuma, fara saga, nu cumva Hollande si Mélenchon se întelesesera dinainte? Ar fi fost o miscare banala. Caci în pofida gurii sale mari, Mélenchon si cele 11% ale sale din primul tur s-au dovedit de-a dreptul dezamagitoare pentru cei ce vedeau în el o alternativa proletara capabila sa atraga voturile muncitorilor, risipite spre Frontul National si spre socio-tradatorii PS-ului, într-un soi de redesteptare a unei extreme stângi radicale si populare (7).
Sa nu ne facem însa iluzii, caci o ancheta efectuata pe baza rezultatelor primului tur arata ca majoritatea muncitorilor calificati, a maistrilor si a cadrelor mai marunte, angajati cu contracte pe durata nelimitata, l-au votat fie pe Sarkozy, fie pe Le Pen, si ca doar o parte dintre cei angajati cu contracte pe durata limitata si doar unii dintre lumpenii cu drept de vot l-au ales pe Mélenchon. Pe scurt, majoritatea muncitorilor n-a privit nici spre Mélenchon, nici spre Philippe Poutou (NPA), nici spre Nathalie Artaud (LO) si cu atât mai putin spre Joly si spre verzii bobos sabreviere a sintagmei „bourgeois bohème“ – burghez boem, n. trad.t, ci – oricât de surprinzator ar parea – spre Le Pen si Sarkozy. Poporul nu e bun, trebuie deci schimbat poporul…
2. Frontul National
Si atunci toti intelectualii de stânga si de dreapta sau aproape toti, alaturi de jurnalistii politici stipendiati (tautologica vorba, de vreme ce jurnalistii sunt platiti de patronii de presa sau de stat) au început din nou sa boceasca sau, daca nu, sa înjure si sa-si exerseze sarcasmul în directia alegatorilor Frontului National. Buna metoda de a le arata ca au gresit! Caci, surprinzator pentru ideologii socialisti, PS-ul a fost votat de un segment deloc neglijabil al cadrelor superioare, de bobo-sii fosti Verzi, de amatorii de viata nocturna urbana si de turbo-cadre snavetistii care, din ratiuni de calitate a vietii si optimizare a timpului, prefera sa locuiasca la distanta de locul de munca, n. trad.t. De la o vreme, trandafirul socialist s-a facut ca alb laptele…
Dincolo de observatiile pe seama umorii proletare si a micilor clase de mijloc atrase de Sarkozy, dar mai ales de Le Pen, ramâne întrebarea: de ce esalonul salarial si mestesugaresc, care s-ar fi putut ralia claselor populare celor mai vechi (iar asta chiar în pofida originii si a religiei, negustori negri sau functionari de origine africana ori magrebina) si, în acelasi timp, mai amenintate, de ce asadar s-au întors acesti oameni spre Marine Le Pen despre care s-ar putea spune, la prima vedere, ca reprezinta – cât se poate de adevarat – burghezia mijlocie, întreprinderile mici si mijlocii si comerciantii – asadar segmentul cel mai atins de criza economica, de mondializarea productiei si a distributiei si de politicile deflationiste ale UE? Care sa fie resortul acestei atitudini?
Fiindca, asa cum spusese cândva Michel Rocard (PS), „Frontul National pune pe tapet probleme adevarate… dar asta nu înseamna ca si ofera solutii bune“. Probleme atât de adevarate încât o parte dintre imigrantii recenti veniti din lumea a treia, integrati în câmpul muncii si bineînteles naturalizati ca francezi, îi aduc voturi din plin – fapt trecut de mass media sub tacere! Respingând, negând sau ironizând analizele propuse de Frontul National – fara a le judeca însa în profunzime –, clasa politica asa-zis „republicana“ amâna prilejul de a afirma public adevarata stare de fapt.
Or, realitatea socio-politico-economica e precum refulatul freudian, cu cât o respingi mai mult, cu atât iese mai repede la iveala. Caci, daca Frontul National era, asa cum spun intelectualii de stânga si unii dintre ziaristi, un partid neo-nazist, ar fi fost pur si simplu interzis în Franta, cum s-a întâmplat cu gruparile autentic naziste de tipul miscarii „Occident“ din anii 70 ai secolului din urma. Sigur, o sa mi se arunce în fata: „Dar si dumneata ai fost populist! Nu-ti este rusine?“ Caci populismul a ajuns, pare-se, o boala rusinoasa a politicii, din pricina rastalmacirilor operate de o presa vânduta, iar totala lipsa de interes a asa-ziselor elite nu încurajeaza câtusi de putin redescoperirea sensului sau real: grija fata de popor în toate straturile lui.
Populism(e)
Populismul – vorba aruncata atât în obrazul multor politicieni de dreapta gaullista (Dupont-Aignan, de exemplu (8)), cât si de stânga (José Bové uneori sau chiar cineva situat la extrema stânga a PS, ca Emmanuelli) – denunta azi o gândire oarba, suspecta de nostalgii fascisto-comuniste, si codata în jargonul mediatic drept o ciuma a practicii social-politice. Pentru elita mainstream a postmodernitatii civilizationale, a te preocupa de problemele reale ale oamenilor înseamna sa pui în pericol democratia, sa promovezi totalitarismul ros-brun… De parca a denunta efectele devastatoare ale mondializarii generalizate a capitalismului financiar si industrial asupra societatii ar fi un gest criminal! De parca a constata si a afirma ca scopul acestei mondializari conduse de o oligarhie financiara nu e altul decât scaderea cât mai rapida a nivelului de salarizare, prin delocalizare si emigrare masiva, ar însemna ca ai o atitudine politica primejdioasa pentru democratie si libertate! Nu cumva e taman invers? Nu cumva chiar aceste manevre financiare si metodele politienesti care le secondeaza sunt adevaratele pericole pentru democratia reprezentativa si pentru libertatile sociale minimale?
Dar în fond, de ce libertati periclitate vorbim? În orice caz, nu de libertatea de a avea un salariu decent. Si pentru cine, la urma urmei, este facuta aceasta democratie – care ar trebui asigurata de o buna guvernare, pe lânga, cel putin, dreptul la sanatate, la munca si la educatie pentru toata lumea? Imigratia masiva nu creeaza oare destule probleme în sectorul locurilor de munca si în ce priveste integrarea într-o tara ca Franta, al carei model iacobin (modelul original), deopotriva social si educational, a fost aproape distrus si al carei sistem scolar e mâncat de faliment? (9)
Fireste, pentru bobos si alte personaje cutreierate de empatii ieftine, metisajul, diferenta (fara valul islamic, se-ntelege) e frumos lucru – cu conditia sa fim noi între noi, în aeroporturi, în trekking-urile moderne din Nepal, din Kenya sau din Africa de Sud, în statiunile balneare, în cluburi de vacanta mai mult sau mai putin sic, ca turisti cascând ochii la niste indigeni învatati sa exhibe un exotism comercial etc. Pe scurt, departe de cartierele sarace unde stau îndesati în cosmelii emigratii, acesti blestemati ai pamântului de prin toate colturile lumii. Or, dupa cum se stie de multa vreme – ia puneti mâna si recititi „Mizerabilii“, domnilor datatori de lectii morale! – saracia naste foame, iar foamea naste raufacatorul.
Mai mult, omniprezenta si omnipotenta publicitatii (i. e. propaganda marfii), ca ilustrare a fetisismului sau, stârnesc pofta si, astfel, foame si pofta nasc împreuna o societate de nelegiuiri: droguri, arme, banditism – de la amarâtii hoti de buzunare la focurile de arma ale mafiei.

Cât despre capitalisti, dorm dragii de ei fara grija: presedintele bancii J.P.Morgan, având în cârca o pierdere de 2 miliarde de dolari de pe urma speculatiilor nechibzuite, a fost, iata, reconfirmat în functie, asa cum, cu ceva timp în urma, omologul sau de la Banca BNP îsi redobândise curatia sacrificând un subaltern care ar fi primejduit chipurile „singur“ reputatia bancii prin niscai manevre riscate. (Asta e ca si cum o patroana de bordel, pentru a prezerva standing-ul stabilimentului, si-ar concedia o interna pe motiv de frivolitate!) N-am auzit, în schimb, pe nimeni în Franta care sa se plânga de manierele bogatilor arabi (sau de femeile acestora – învaluite din cap pâna-n picioare), africani sau asiatici, locuitori în cele mai frumoase cartiere ale Parisului; dimpotriva, firmele de lux si bancile sunt la picioarele lor, dupa cum îi adora si pe tycoon-ii rusi sau pe milionarii nord-americani: astia nu numai ca aduc plus-valoare, dar încurajeaza si investitiile în produse exclusiviste.
Cu riscul de a supara, trebuie s-o spun totusi: ca e vorba de imigratie, de delocalizarea afacerilor, de prabusirea scolii republicane (si asta în pofida hibelor hipercentralizarii culturale) la toate nivelurile, de la gradinita pâna la doctorat, ori ca e vorba de politicile care prejudiciaza nivelul de viata al popoarelor din UE, la urma urmei, problemele ridicate de Frontul National al lui Marine Le Pen sunt juste si pica bine (10). Ce nu-mi place, în schimb, e ca nu aud în discursurile FN nicio vorba despre cum ar arata viata în afara UE, în cazul în care am reveni la moneda nationala, la controalele drastice ale schimburilor si transferurilor de fonduri, atât într-un sens, cât si într-altul. Nu aud nimic nici în privinta masurii esentiale ce ar trebui luata în acest caz, fara de care n-am putea avea apoi o crestere: adica sfârsitul independentei bancilor centrale si al împrumuturilor statului la banci private (masura luata de Orbán în Ungaria – tot un populist si el – spre furia Comisiei Europene; dar ce conteaza Ungaria în marele joc financiar mondial?) (11).
Asupra acestui subiect asadar – sfârsitul independentei bancii centrale – singurul care cu adevarat ar inflama starea de fapt – tacerea lepenista a ales sa traga fermoarul, tacerea lui Mélenchon – idem. Si de ce oare? Fiindca ar trebui atunci marturisit poporului si ca urmeaza vremuri grele, ca toti politicienii, de stânga sau de dreapta, de centru sau extremisti ar susura atunci, fiecare pe limba lui, acelasi cântec de leagan pentru somnul dogmatic al natiunii. Astfel, UMP sUnion pour un Mouvement Populaire – Uniunea pentru Miscare Populara, n. trad.t si PS ne tot împuie capul cu „iesirea nedureroasa din criza“ – un fleac, o mica zgârietura. Aiurea!
Ce-ar fi însa acest viitor care-l pândeste pe francez daca, din întâmplare, o asemenea opinie politico-economica, absolut radicala în raport cu mainstream-ul gândirii unice europocentrice si atlantiste, ar fi imaginata ca praxis?
În mod clar, asta ar însemna generarea unei stari potentiale de mare violenta, de pre-razboi civil, asa cum stau astazi lucrurile în Grecia (cu deosebirea ca partidele de extrema stânga sunt acolo mult mai puternice decât simulacrul de radicalitate al Frontului de stânga francez, care nici macar nu pomeneste de lupta de clasa în programul sau!). Frontul National reprezinta asadar doar un soi de zgândarea electorala care permite altor partide „republicane“ sa însface mereu miza electorala. Le Pen, tatal, juca aceasta farsa cu un cinism asumat; fiica e o politiciana mult mai abila, în beneficiul… Partidului Socialist, fireste, si în acest scop, este aliata obiectiva a lui Mélenchon. Si poate ca nu e pura întâmplare faptul ca cei doi se vor înfrunta fata în fata peste o luna, la alegerile legislative din circumscriptia Hénin-Beaumont.

Acesta este circul care-i va tine departe pe francezi de adevaratele probleme aduse de criza în viata de zi de zi. Mai mult ca sigur ca spectacolul falsei lupte împotriva fascismului si a falsei politici critice de stânga va fi difuzat la scara nationala. Biata Franta!
Dar sa fim lucizi si cinici, în sens etimologic. Francezii, ca societate, nu mai au mari aspiratii, ca de altfel mai toate popoarele europene. Nu mai vor un destin maret, ci doar lucruri simple si marunte: sa nu li se mai fure batrânicilor posetele pe strada, bancile sa nu-si mai fraiereasca clientii risipindu-le banutii în speculatii riscante, sa nu mai fie somaj, sa aiba parte de un salariu din care sa-si poata cumpara un al doilea sau un al treilea televizor, si poate-o mica vacantica, si sa aiba copiii un viitor cât de cât ferit de saracie. – Ceea ce un teoretician revolutionar ca Badiou a înteles prea bine si a expus într-o scrisoare trimisa ziarului „Le Monde“, care, dupa cum îi e obiceiul, caina, la unison cu alte ziare, de tipul „Libération“, prostia votantilor lui Le Pen. Drept este ca cererile Frontului National nu sunt nici ametitoare, nici revolutionare si ca nu se înscriu în programul unei utopii ce viseaza sa rastoarne Weltanschauung-ul mondial. Se marginesc la oleaca de civism, la revenirea ordinii iacobine în educatie, la controlul capitalismului pentru a-l mai tine în frâu (biata himera iesita din somnul gândirii critice) si la promisiunea unei modeste bunastari viitoare, dar, fapt învederat, cu grija de a nu risca un refuz al ordinii mondiale existente, de a nu rosti o vorba despre evenimentele din Orientul Mijlociu. Una peste alta, nu-i rost de  revolutie…
Privatizare si tulburarea ordinii mondiale
Or, dupa ce au trancanit o groaza despre siguranta si bunastarea oamenilor muncii, socialistii mai întâi, apoi si UMP-istii au sfârsit prin a nu face nimic în acest sens, ba mai mult, s-a privatizat mai mult sub guvernarea socialistului Jospin decât sub cea a chirac-ianului Villepin sau a sarkozy-stului Fillon… Iar Partidul Socialist, în afara lui Fabius (acum ministrul de externe: mai e vreo speranta?) si a lui Emmanuelli, a îngânat întotdeauna cele mai rele decizii ale UE, sustinând votarea Constitutiei Europene; si, last but not least, în buna traditie coloniala a lui Jules Ferry (omagiat chiar, cu mici precautii, de Hollande), Partidul Socialist a mers pe mâna neo-imperialismului, inclusiv a celui sarkozist din Coasta de Fildes, Libia, Mali si Siria.

Cât despre UMP – au favorizat mereu marile averi în detrimentul claselor mijlocii, si asta pe fondul unor discursuri linistitoare, pentru a tine sub control cartierele populare (discursuri fara alt efect practic decât efectul de real)
De fapt, FN si UMP actioneaza ca si cum imigrantii ar fi fost vinovati de voracitatea capitalista, când ei sunt, alaturi de proletarii autohtoni (uitati si ei de PS), taman victimele acesteia, victimele ei duble, de vreme ce conditiile economice înspaimântatoare din tarile lumii a treia i-au obligat sa plece, sa se dezradacineze, fara a le garanta ca nu vor schimba, ei si copiii lor, o saracie cu alta saracie… Dar e adevarat, cum zicea un economist din lumea a treia, ca se traieste mai bine din scormonitul în pubelele restaurantelor pariziene decât în cele ale restaurantelor din Dacca!
Trebuie desigur eliminata din acest tablou factiunea ultra-minoritara a „imigratiei alese“ care lasa tarile lumii a treia fara elita stiintifica si medicala, fapt subliniat de mai multe ori de dna Le Pen. Caci stânga „generoasa“ uita, ca prin minune, ca emigratia aleasa a furnizat Occidentului, deci si Frantei, o suma de specialisti carora nu ea le-a platit studiile. Totul în câstig, cum s-ar spune.
Canossa?
Dupa alegeri, realitatea geopolitica si geoeconomica a reaparut în toata splendoarea: noul presedinte, obligat sa plece la Canossa, adica la Berlin, pentru a îngenunchea în fata cancelarului german – caci acolo se decide politica europeana.
Iar cocosismul presei franceze în chestia influentei pe care ar putea-o exercita Hollande asupra politicilor de relansare economica europeana e fara substanta: Merkel stie preabine ca daca nu mai exista bani pentru a cumpara produsele germane, industria germana va avea de suferit, si ca trebuie gasit ceva, hic et nunc, repede-repejor, pentru a injecta nu numai lichiditati care sa umple buzunarele bancherilor, ci si unele care sa stimuleze cererea si deci cresterea economica, în logica bravului neo-keynesianism. Dar nici Merkel, câtu-i ea de Merkel, nu e decât tot un pion al bancherilor: nu poate deci face nimic contra regulilor europene si ale propriilor bancheri anti-keynesieni, caci conduce o economie care, pâna la urma, se bazeaza mai mult pe speculatie financiara decât pe productie, o economie în care statul e tot mai mult înghesuit în postura de rascumparator al datoriilor acumulate de bancile private.
De ce sa mai votam?
Lucrurile stau însa mai rau decât atât: cum se face ca dupa atâtea esecuri, promisiuni încalcate, minciuni si mizerie crunta, dupa atâtea razboaie în numele finantei mascate sub patriotism si drepturile omului, cum se face deci ca milioane de oameni – întocmai ca oile lui Panurge – continua sa voteze, ajutând astfel sa supravietuiasca un sistem din care n-a mai ramas decât forma goala – de vreme ce deciziile esentiale pentru economia politica nu mai sunt luate de politicieni alesi, ci de tehnicieni de înalt nivel numiti în serviciul unei oligarhii financiare mondiale? O forma fara fond…
Si-atunci ce ramâne de facut? Veche întrebare! Caci social-democratia a ramas înca asa cum a descris-o Engels: „Socialistul este un sarlatan care vrea sa reduca saracia sociala fara prejudicieze nici profitul, nici capitalul“, asadar un comediant care tine publicul ocupat atunci când reprezentantii directi ai capitalului risca sa declanseze revolte sociale. Or, Frontul National nu este decât o versiune contemporana a nationalismului iacobin de dreapta; a recuperat fostul suveranism iacobin pe care social-democratia si Partidul Comunist Francez l-au lasat de izbeliste – si iaca de ce-l voteaza o parte a clasei muncitoare… În democratia zisa de alternanta, FN nu este în definitiv admis în jocul electoral decât pentru a feri Capitalul de riscul unor rasturnari de situatie majore.
Câta dreptate avea Coluche când spunea, cu zeflemeaua-i fara pereche, ca „Daca votul ar schimba ceva cu adevarat, ar fi fost de mult interzis“!
Alta lume – dar cu ce conditii?
În ziua în care poporul va întelege ca trebuie sa delegitimeze prin absenteism masiv acest spectacol electoral, va începe poate reînnoirea vietii politice, care presupune perspectiva unui trait-împreuna unde binele colectiv trece înaintea avantajelor categoriale, unde fericirea individului nu poate fi imaginata în afara fericirii altuia, unde darwinismul social inerent naturii umane pradatoare (v. Hobbes) trebuie compensat prin non-naturalul din om, printr-o constrângere elaborata si impusa de civilizatie, dar nu de aceea a extazului în fata marfii, care ne tine departe de orice compasiune, ci aceea a fiindului-împreuna în masura (to métron) si nu în lipsa de masura (amétria, hybris), un fiind-împreuna care sa respinga ostentatia consumului, risipa, si sa încurajeze echilibrul si partajul bunurilor, asa încât cu totii sa avem placerea de a visa, de a citi, de a merge la pescuit, de a ne plimba, de a cauta Frumosul si sublimul (apropo, a se vedea dezastrele arhitecturale produse de ispita profitului imediat!) si poate de a le pune în opera.
Si, de ce nu, de a trai extazul de a nu face nimic, de a predica, în fine, dreptul la lene, pentru a aminti opera lui Paul Lafargue (ginerele lui Marx)… Pentru toate astea însa, trebuie eradicat fanatismul nihilist al muncii productive directe sau indirecte si a corelatului sau, fanatismul nihilist al consumului fara margini; fanatism al muncii productive care, în ciuda asertiunilor marxismului si leninismului, n-a fost niciodata un destin, ci o teribila fatalitate. Or, spectacolul electoral consternant oferit de francezi si de elitele lor politice, care va sa continue cu alegerile legislative, nu lasa nicio geana de speranta în privinta schimbarii… Noi mergem pe acelasi drum, cu un discurs doar un pic diferit, în timp ce marii beneficiari ramân neclintiti, ca si nedreptatile.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

 

NOTE:
(1) Trebuie adaugat si numarul cetatenilor care nici macar nu s-au înscris pe listele electorale –  printre cunostintele mele sunt destui astfel de cetateni.
(2) Probabil chiar constatarea acestui decalaj crescând între popor si elitele sale politice explica faptul ca „democratiile occidentale“ au determinat, în 2004, prin Observatorul electoral de la OSCE, Rusia si alte tari din fosta URSS sa suprime dreptul de a vota „împotriva tuturor candidatilor“, o lege în mod vadit „populista“, mostenita de la URSS, care prevedea ca daca o majoritate a votantilor avea aceasta optiune, alegerile trebuiau repetate fara posibilitatea pentru partide de a mai reprezenta vreunul dintre candidatii precedenti. O potentiala refacere totala a „clasei politice“! Dar ne imaginam ce fel de spaima – adevarata sabie a lui Damocles – ar semana o astfel de lege în sânul „clasei politice“ occidentale, care nu mai conteneste de altfel cu lectiile de democratie la adresa „popoarelor infantile“ din Est si din Sud.
(3) Chiar daca, pe teren, exista înca în unele cartiere si în unele întreprinderi celule militante locale ale PCF, consistente si active, la scara nationala, PCF a încetat sa mai fie prezent în luptele cotidiene. Militantii cei mai autentic fidel principiilor sale fondatoare au fost marginalizati în aparatul partidului ori s-au risipit în mai multe grupulete (PRCF sPolul Renasterii Comuniste din Frantat, URCF sUniunea Revolutionarilor Comunisti din Frantat, Rouges vifs, Combat communiste sLupta comunistat etc.) ori în activitatea sindicala si asociativa. Pentru multi, PCF a devenit un partid al „notabililor“ locali, sau al „fiilor“ si „fiicelor“ ceva mai cuminti ai unor fosti lideri revolutionari. Se remarca totusi, de curând, în urma Frontului de stânga, o timida augmentare a efectivelor PCF, care merge cot la cot cu radicalizarea Miscarii Tinerilor comunisti.
(4) Într-un recent interviu acordat publicatiei „Guardian“, François Hollande declarase: „Astazi, nu mai exista comunisti în Franta“ < http://gauche.blog.lemonde.fr/2012/02/14/y-a-t-il-encore-des-communistes-en-france > afirmatie poate exagerata, dar simplul fapt c-a fost posibila e marturia unei evolutii angajate acum vreo treizeci de ani si care, pâna acum, n-a fost înca contrazisa cu adevarat de cei interesati.
(5) NPA începuse cu mare pompa în jurul unui nucleu fondator format din cadre ale fostei Ligi Comuniste revolutionare de tendinta trotkista, dar si-a pierdut mare parte dintre noii militanti proveniti din cartierele populare si de imigranti, mai ales din pricina gestionarii ambigue a raporturilor de clasa si a atitudinii paternaliste manifestate fata de militantele sale social radicale si feministe, dar în acelasi timp si fatis musulmane, care purtau deci valul islamic.
(6) Organizatie trotkista radicala si uvrierista care a strâns mai mult de 5% dintre voturi la precedentele alegeri.
(7) Ceea ce nu trebuie sa ascunda faptul ca o parte dintre militantii si alegatorii care s-au regasit în candidatura sa redobândisera gustul unui discurs si al unui militantism radical anticapitaliste si marxizante, care-si pierduse orice legitimitate în cursul ultimelor „trente piteuses“ sexpresie desemnând cei treizeci de ani de recesiune economica înregistrata între 1974 si 2004; prin contrast cu „trente glorieuses“ – perioada de avânt economic dintre 1945 si 1973, n. trad.t. Fapt ce explica si sporirea interventiilor ce fac apel la popor pentru a se mobiliza dupa alegerile legislative din iunie si a forta „stânga“ sa-si tina promisiunile. Raportul de forta s-ar putea schimba astfel „în favoarea strazii“. Vezi pe tema acestei temeri deschis afisate, sfârsitul interviului lui Nicolas Doisy, „Chief economist“ al Chevreux, firma de consiliere a bancilor si a fondurilor de pensii franceze si anglo-saxone: http://www.la-bas.org
(8) Sa nu mai vorbim de candidatii care sunt triati de sistemul celor 500 de „nasii“ electorale (parrainges électorales – fiecare candidat trebuie prezentat de un numar de 500 de alesi în fata Consiliului Constitutional, n. trad.) obligatorii, în ciuda largii lor difuzari în conferinte si materiale video, cum e cazul lui François Asselineau, fondatorul Uniunii Populare Republicane, un partid ce regrupa gaullisti si suveranisti de stânga favorabili iesirii Frantei din UE si din NATO.
(9) Vezi Jean-Paul Brighelli, „La fabrique du crétin : La mort programmée de l’école“, Jean-Claude Gausewitch, Collection „ coup de gueule „, 2005, 221 p.
(10) Chiar daca uneori felul în care manipuleaza explicit si implicit subîntelesurile rasiste poate soca. Dar va merge ea oare mai departe pe acest teren decât notabilii UMP, ca presedintele iesit din cursa, ca ministrul sau de Interne ori ca noul ministru de Interne „socialist“, Manuel Valls?
(11)  Spre deosebire de reluarea controlului asupra economiei nationale ca urmare a unor miscari de masa în Islanda si în Argentina, despre care „marile“ media nu vorbesc. Asa cum nu vorbesc nici despre marea greva de acum a studentilor si a elevilor din Québec în favoarea mentinerii educatiei gratuite, care dureaza de mai multe luni si a strâns mai bine de
200 000 de manifestanti într-o „provincie“ cu abia 7 milioane de locuitori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper