O amintire

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

La inceputul verii anului 1981 eram la Atena, refugiat politic. Lume amestecata in hotelul pe atunci numit Xenia si rezervat fugarilor din Est. Români, polonezi, bulgari, albanezi, câtiva africani rataciti. Visatori naivi si febrili la o lume libera, aventurieri, traficanti de icoane si de tablouri, inconstienti, hoti si curve. Singurele destinatii pentru a incepe o viata noua sau pentru a o distruge definitiv erau Statele-Unite, Canada, Australia si Noua Zeelanda. Fiecare cu norocul lui, daca mai era vorba de noroc si nu de un salt in vid.
In asteptarea exilului voluntar in Canada, la o masa a cafenelei din fata Muzeului National, citeam zi de zi „Le Monde“. François Mitterrand câstigase alegerile in Franta, socialistii erau majoritari in Adunarea Nationala si in Senat, comunistii intrau in guvern si prorocii catastrofei ce-avea sa urmeze se intreceau in pronosticuri sumbre. Milionarii isi faceau valizele sa se refugieze in Elvetia, dreapta se sufoca de indignare si cei câtiva prieteni români pe care-i aveam la Paris, fugari care ma precedasera, isi plângeau de mila. In plina criza economica, la Montreal, un ministru homosexual fura o haina din magazinul Eaton ca sa-si epateze amantul. Am povestit mai pe indelete in „Romanul reintoarcerii“ cumplita indoiala de parinte care m-a cuprins in legatura cu moravurile tarii si continentului spre care am calatorit intr-o noapte cu bani imprumutati de regina Angliei si a Canadei, Elizabeth II; aveam sa-mi achit datoria de indata ce-am inceput sa câstig primii dolari. In treacat spus, treizeci si unu de ani mai târziu, considerând cu siguranta ca a rezolvat marile probleme ale societatii americane (criza, somajul, economia, sanatatea, educatia, violenta, razboaiele…), presedintele Obama s-a declarat personal de acord cu casatoriile intre persoane de acelasi sex. Aveam o grija, se intelege.
In sfârsit. Eram de mai putin de un an in Canada, criza isi continua ravagiile, când, in Italia, s-a raspândit spaima ca un guvern comunist ar putea veni la putere. S-a intâmplat atunci sa cunosc singurul român ajuns milionar in Italia, la sfârsitul razboiului, gasind o intrebuintare buteliilor de butan abandonate de trupele americane. Era hotarât sa ramâna la Montreal in cazul in care dusmanii lui de o viata câstigau alegerile. Pâna una-alta, cumparase un bloc de locuinte de cincisprezece sau douazeci de etaje si incerca sa puna pe picioare o afacere cu import de pasta de rosii italiene. Un om afabil, extrem de ordonat si de disciplinat, dar de o bizara, pentru mine, perceptie a banului. Am tradus pentru el in româneste, din franceza, un volum despre traci, pasiunea lui, si am cumparat din onorariu primul televizor in culori al familiei; l-am dus doar in urma cu câteva luni la Armata Salvarii, nu mai stiam unde sa-l mutam.
Catastrofa anuntata in Franta n-a avut loc, comunistii n-au ajuns la putere in Italia, socialistii din Europa, „la gauche-caviar“, s-au convertit de-a lungul anilor la neoliberalism, Uniunea Sovietica s-a dezintegrat, comunismul a fost triumfal ingropat, Europa occidentala si-a largit piata de desfacere in fostele tari socialiste si a inventat moneda unica, NATO si-a gasit aliati fideli in aceleasi tari si s-a transformat in jandarmul lumii. Iugoslavia a fost dezmembrata, au urmat razboaiele din Irak, Afganistan, mai de curând cel din Libia si, prin intermediari, razboiul civil din Siria.
Nimic nu parea sa mai stea in calea capitalismului si a eternitatii lui de care se mai indoiau si se indoiesc doar tembelii, cei slabi cu duhul, nostalgicii comunismului, comunistii, acolo unde mai sunt inca ingaduiti, extremistii de stânga, anarhistii si amatorii de utopii sociale. Nimic in afara de propria sa logica distructiva si autodistructiva. Cu exceptia Spaniei, guvernata de socialisti cazuti in patima constructiilor imobiliare, socialistii din Europa, si cu atât mai putin comunistii, n-au jucat niciun rol in criza financiara si economica inceputa in 2008 in Statele-Unite, bastionul neoliberalismului, nici azi terminata si cu certitudine nici prea curând terminata. Singura veste buna din ultimii ani, daca e o veste buna si nu inca una din sinistrele realitati ale lumii de azi, este ca bancile, salvate pretutindeni in Occident cu bani publici, au inceput sa faca din nou profituri imense, obscene in raport cu sacrificiile impuse populatiilor. Speculantii si-au regasit linistea si increderea, „Piata financiara“ puterea de a santaja, politicienii reflexul de marionete, economistii si comentatorii neoliberali delirul insolent.
Un context politico-mediatico-financiar câtusi de putin favorabil victoriei unui presedinte socialist in Franta si al unui program cu componente de justitie sociala. Ca si in 1981, se anunta iar o catastrofa, milionarii isi fac iar valizele pentru a se refugia in Elvetia si Belgia, dreapta se sufoca iar de indignare si-si aduna rândurile si putinii mei prieteni isi plâng iar de mila. Cunoscutii servitori ai dreptei românesti plâng soarta Frantei, isi plâng de mila si delireaza aprig printre lacrimi pentru soarta mizerabila ce-asteapta România si-i asteapta de buna seama si pe ei din cauza guvernului cu iz socialist ajuns la putere. De douazeci si doi de ani stam excelent cu empatia neoliberala. Sau, mai exact, cu mimetismul de colonizati.

P.S. Spre stupefactia multora, un steag rosu cu secera si ciocanul a fost vazut la una dintre manifestatiile studentilor si colegienilor grevisti din Québec.
14 mai 2012

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper