Nevoia de ziare (Pledoarie pentru un proiect personal)

Presa scrisa moare, îmi aduce aminte în fiecare zi câte un prieten din mass-media. Internetul va ucide pâna si ultimul petic de ziar. Va ajung televiziunile si publicatiile online, sunt perfect adaptate la viitor, ma sfatuieste un alt amic, mai bucurestean de felul lui. Presa scrisa trece printr-o criza de adaptare la o lume care este habauca din cauza vitezei ametitoare cu care a început sa se miste, dar nu are cum sa moara pentru ca este un necesar punct de reflectie, o pauza de respiratie si de gândire între doua mailuri sau trei sms-uri. Televiziunile fugaresc imaginile pe geamul de sticla si putine lucruri vazute acolo reusesc sa ramâna în memoria colectivitatii, dar mergeti la Biblioteca Academiei si luati colectiile de ziare din perioada interbelica sau din perioada comunista si o sã vedeti cum s-a pastrat o lume. Aproape intacta, lumea din ziare renaste pe masura ce te afunzi în filele mai mari sau mai mici, îngalbenite de vreme, cu emotiile, imaginile si dramele ei. Împotriva cenzurii dure, hârtia pastreaza nu doar mesajul oficial, dar si tacerile, suferintele nespuse, sau pozitiile de drepti pe care unii le-au adoptat atunci.
Chiar daca mai taiem câtiva copaci în plus, comunitatea în care traim are  nevoie de un ziar al ei, ca o forma de terapie de grup.  Ziarul unei comunitati este o oglinda în care comunitatea trebuie convinsa sa se uite zilnic. Chiar daca nu îi convine ce vede, chiar daca, la început, nu se recunoaste pe sine, repetarea în fiecare zi a acestui gest poate duce la schimbarea în bine, la noi forme de civilitate si chiar civilizatie.
Echipa Transilvania REPORTER s-a obligat sa duca mai departe un proiect început odata cu aparitia celor doua cunoscute publicatii, „Mesagerul de Cluj“ si apoi „Servus Cluj“, publicatii în care colegii mei si-au propus atunci sa restituie comunitatii noastre povestile, sa reconstruiasca normalitatea unei traditii, au vrut sa fie povestitorii unor lucruri frumoase, dar fara a recurge la elogii gratuite. Nu vom face un elogiu gratuit comunitatii noastre nici de acum încolo, vrem doar a o transforma într-o comunitate care se misca spre înaintele istoriei, care este vie, care traieste si are o publicatie ce apare într-o dimineata marcând astfel timpul social, asa cum ceasul din turrn bate din ora în ora, asa cum laptarul sau postasul trec zilnic, chiar daca se opresc doar pe la unele porti.
„Mesagerul de Cluj“ si „Servus Cluj“ au fost doua proiecte care trebuie continuate, adaptate la noul context economic si social. Proiectul „Mesagerul de Cluj“ a fost visul unor tineri de a reînvia o publicatie care se înecase în mlastina smecheriilor si iluziilor unei societati care descoperea primele forme ale libertatii … supravegheate. Un vis care a crescut saptamâna de saptamâna, în proximitatea clujenilor, câteodata chiar în mijlocul lor. Este înca un proiect care cauta certitudinea ca a gãsit calea cea mai buna spre mintea si sufletul celor ce mai cred în comunicarea prin cuvânt si imagine ca modalitate de eliminare a strainatatii care, daca nu suntem atenti, se cuibareste între noi. O cautare de certitudini care are drept rezultat faptul ca acum, dupa câtiva ani de la lansarea acelei publicatii, avem o singura certitudine: ne-am nascut în locul potrivit.
E Clujul locul potrivit pentru presa scrisa? Da, pentru ca este înca un loc neprietenos, rece, uneori îti da senzatia ca este o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriati ca va veni dusmanul prevazut, asa ca ei si-au închis ferestrele si usile, s-au ferecat în case si au învatat sa urasca la comanda. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate si unde tradarea a devenit un mod de viata, unde ritualul ipocriziei absolute tine loc de sociabilitate.
Aici, în orasul nostru drag, presa flutura mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverenta este un mod de a respinge implicarea si de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag, acum este doar un cearsaf murdar pus la loc de cinste, ca la nunta olteneasca, drept dovada a unei virginitati pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai multi jurnalisti au fugit sau fug cât vad cu ochii sau se ascund dupa birouri de piaristi sau comunicatori. Clujul este comunitatea unde românii si ungurii si-au creat, la pretioasele indicatii ale liderilor lor, bastioane de carton si baricade de hârtie, de dupa care arunca noaptea (ziua le este rusine!) cu continutul olitelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.
Clujul are nevoie de o publicatie quality  pentru ca aici poti întelege cel mai bine ca exista o singura cale pentru a trai cu demnitate si 100 de cai prin care poti sa te îndepartezi de natura fiintei tale. Singurul loc din România unde presa a fost purtata în catuse ca un semn ca libertatea trebuie sa poarte culoare politica. O comunitate în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut sa se teama, altii sa urasca, sa fie orbi sau sa îsi pazeasca buzunarele, pentru a vedea unde li se gaseste portofelul.
Da, orasul nostru este locul  potrivit, este locul care are nevoie de tine, locul unde lucrarea ta este vitala ca aerul si prezenta ta o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzuresti, unde te simti ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îti solicita instinctul de supravietuire, locul în care îti testezi limitele si umanitatea. Iar pentru a face presa trebuie sa existe un loc care are nevoie de tine.
Este nevoie de un ziar care sa spuna adevarurile neconvenabile, sa rascoleasca tabuurile, sa lupte cu inertia. O perioada am crezut ca lumea se poate schimba prin pilde si povesti simbolice, prin parabole si povesti motivationale. Azi nu mai credem ca o societate infantila mai poate fi educata în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglinda în fata si, eventual, aruncându-i cu cerneala pe hainele mincinoase de duminica.
Un ziar comunitar poate fi un intelectual colectiv, o institutie si o instanta. Dezbaterea sociala fara consistenta nu poate fi denuntata de catre un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este format dintr-o echipa de profesionisti din diferite domenii care initiaza dezbateri publice pe teme importante, aduc abordari critice si vehiculeaza informatie stiintifica serioasa în spatiul public. Unanimitatea discursului din media trebuie sparta cu analize critice si forme de contestare pentru ca gândirea critica sa permita nasterea unei adevarate opinii publice diversificate.
Un ziar comunitar poate sa-si asume proiectul nebun de a schimba comunitatea si metehnele ei. Trebuie sa ne dorim sa schimbam lumea si sa credem ca acest lucru este posibil. Daca nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fara noi. Nu cred ca totul este perfect, ca suntem un oras european de 5 stele, ca merita sa-i iubim pe conducãtorii comunitatii, ca este foarte bine daca ne comparam cu orase mai slabe ca noi sau mai balcanice pentru a putea dormi linistiti. Comunitatea noastra a fost obsedata de nevrozele unor conducatori si s-a afundat în tacere.
Cei multi dintre oameni  nu pot sa vorbeasca, nu mai are cine sa-i auda si nici ei nu mai cred ca merita sa-si strige nefericirea; si cel mai greu este sa-i scoti pe oameni din tacere. Sa-i convingi sa caute o cale de a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii pleaca aiurea în lume, altii ramân aici, în linistea cea aducatoare de amorteala, de marasm si de iluzia cã totul e bine si traim în cea mai buna dintre lumile posibile!
Nu suntem obsedati de informare,  nu informatia lipseste cel mai mult, oamenii au nevoie de interpretari. Au nevoie de cineva care sa le explice viata, sa reconstruiasca sensuri, sa le spuna ce sa înteleaga din viata si ce sa faca. Ne înselam atunci când credem ca intelectualii nu sunt importanti, ca rolul lor s-a pierdut într-o lume cu atâtea capacitati de informare independenta. Exact acum este mai mare nevoie de oameni care sa prezinte retete, sa interpreteze caci oamenii simpli nu mai au criterii dupa care sa distinga, nu se mai pot orienta în padurea de semne si simboluri (ca sa folosesc o metafora semiologica). Oamenii sunt tot mai agresati de o viata care se desfasoara rapid, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frica de viitor mai ales pentru ca nu-l înteleg. Si-au pierdut încrederea într-un stat care nu-i mai protejeaza si care este tot mai greu de întretinut din putinele lor resurse. Un stat care le transmite doar mesaje pe care ei nu le pot interpreta decât ca amenintari. Se uita la oamenii bogati sau la cei care se descurca si au impresia (de multe ori fondata) ca sunt niste hoti care i-au furat sau le fura mereu resursele lor.  Vom încerca sa transmitem interpretari, sa explicam, sa povestim oamenilor despre cei care reusesc, sa le marturisim sincer când nu întelegem nici noi sau când lucrurile o iau razna si sensul s-a piredut pe drum.
Poate echipa noastra pare un ultim detasament, cel al disperatilor, în încercarea de a trezi acest oras mort, o comunitate care se multumeste cu putin si nu vrea sa faca niciun gest pentru apararea propriei demnitati. Un loc unde valorile sunt calcate în picioare si doar obraznicia vorbareata ocupa spatiile unde ar trebui sa se auda vocea Cetatii. Pentru ca respect visul fostilor mei studenti care au pus la cale aceasta întreprindere, promitem ca Transilvania REPORTER va fi o voce care va tulbura consensul fals sau linistea stearpa a ipocriziilor reciproce.

Aliatii nostri sunt cititorii, dar nu, nici lor nu ne vom supune la modul absolut. Cu tot respectul, prieteni, cititorul este rege, dar nu vom accepta un rege gol. Nu vom ceda dorintei de vulgaritate sau futil si nici nu vom fi oglinda pentru chipul mai marilor zilei.

Vrem sa facem un ziar pentru oamenii carora n-are cine sa le scrie. Vrem sa-i ascultam pe cei care nu au pe nimeni sa le asculte vocea, chiar daca povestea vietii lor este un roman, cum fiecare credem despre viata noastra. Vrem sa va trimitem zilnic un mesaj  pentru cutiile de scrisori, mai ales pentru cele care ramân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele vestede. Vom desena pentru cei care nu mai aud, le vom sopti la ureche celor care nu vad. În fine, vom încerca sa-i tinem de mâna pe cei care nici nu vad, nici nu aud.
Cred ca nu este o crima daca mai taiem câte un copac pentru ziare. Copacii se pot planta la loc, puietii vor înlocui copacii taiati în 30 de ani, dar golul din mintea sau sufletul comunitatilor creste continuu, întunericul se face tot mai întuneric de la o zi la alta.

Un comentariu pentru “Nevoia de ziare (Pledoarie pentru un proiect personal)”

  1. iunie 16, 2012 la 3:28 am

    Premierul Victor Ponta, l-a numit pe Victor Opaschi, fostul consilier al lui Ion Iliescu, in funcţia de secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Numirea urmează să fie publicată în Monitorul Oficial, infoirmează biroul de presă al Guvernului.

    Victor Opaschi a fost mai bine de 9 ani consilier al preşedintelui Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, la departamentul de politică internă al Administraţiei Prezidenţiale.

    Astfel, în perioada 1992-1996, cât şi în perioada 2000-2004, Opaschi a ocupat postul de consilier de stat pentru cultură şi culte.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper