Ne travaillez jamais!

Un articol de ALEX CISTELECAN

 

Necesitatea crearii de locuri de munca este noul consens epocal transpartinic, moto-ul care uneste astazi stradaniile stangii si dreptei deopotriva. Odinioara ceream si ni se promiteau drepturi, bunastare, loisir. Astazi, mai realisti, mai maturi si mai responsabili, „nu vrem decat sa muncim“. Explicatia nepopulara, deci stiintifica, e ca abia prin crearea si ocuparea locurilor de munca putem ajunge la acele drepturi, bunastare si loisir de pe frontispiciul democratiei liberale. In lipsa muncii, drepturile, o stie oricine, raman o frumoasa abstractie: cine nu munceste nu mananca e adevarata esenta a continuitatii si a acordului de profunzime intre socialismul real, capitalismul neo-liberal si social-democratie.
In spatele consensului transpartinic explicit – nevoia de locuri de munca – acest deziderat joaca, desigur, un rol diferit in dispozitivul strategic al stangii si al dreptei. La dreapta, locurile de munca sunt interfata prietenoasa, omenoasa a unui ansamblu de masuri si proiecte neoliberale cu totul nepopulare si, in acelasi timp, scopul nobil care scuza orice fel de mijloace dureroase. In aceasta viziune de dreapta, investitorii si intreprinzatorii sunt, in primul rand, creatori de locuri de munca. Termenul de creator are aici aproape intreaga povara de conotatii pe care o avea in romantism: capitalistii nici macar nu distribuie sau aloca locuri de munca, ei le creeaza – asadar le inventeaza din nimic, le fac sa apara acolo unde nimic din coordonatele situatiei sau intelectul mediu nu le prevestea. Nu degeaba proprietarii de capital treceau pana nu demult, in textele economiei clasice, drept „clasa (cu adevarat) productiva“, pentru ca abia ea creeaza posibilitatea productiei. Si, cum locurile de munca sunt rezultatul unui act creator in toate sensurile, evident ca ele nu pot fi produse prin procedurile rigide, ticaite si birocratice ale statului. Daca vrem locuri de munca – si evident ca vrem – atunci trebuie sa imbratisam acest Sturm und Drang neoliberal – dereglementare, flexibilizare, privatizare – care abia el asigura spatiul vital in care capitalistul le poate crea in mod neabatut si neatarnat.
La stanga (social-democrata, ca sa fim mai exacti), locurile de munca joaca rolul zapezilor de altadata. Ele sunt amintirea dureros de dulce a unei epoci recent apuse in care capitalismul si bunastarea sociala pareau sa mearga mana in mana, in care acumularea de capital parea sa presupuna o distributie aproape universala si echitabila de locuri de munca, iar miscarea istorica a capitalismului promitea sa se indrepte spre un echilibru in sfarsit stabil. Trei decenii de neoliberalism au dus insa la sfarsitul acestei idile intre capitalism si societate, capital si munca. Motiv pentru care ar trebui, spune social-democratia, sa dam filmul inapoi. Cum capitalismul are tendinta de a exporta locurile noastre de munca in lumea a treia, sau, mai rau, de a le desfiinta pur si simplu gratie turnurii sale financiare, statul – vechiul stat national – se cade sa preia din nou fraiele controlului economic. Pentru a impiedica explozia contradictiilor capitalismului, statul trebuie sa se implice activ in economie, nu doar reglementand sectorul privat si stimuland bunavointa posesorilor de capital, ci, la nevoie, sustinand si „creand un cadru favorabil“ pentru productia economica, asadar creand locuri de munca. Locurile de munca genereaza venituri, veniturile duc la consum sporit, consumul la crestere economica. Astfel ca, daca vrem locuri de munca – si n-avem cum sa nu vrem – o mica doza de interventie statala in dezechilibrele capitalismului, in tendinta naturala a acestuia de a separa capitalul de munca, e de rigoare.
La dreapta, locurile de munca sunt scopul care justifica mijloacele neoliberale; la centru-stanga, locurile de munca se numara printre mijloacele care intarzie sau tempereaza efectele nocive ale neoliberalismului. Somajul, pentru unii, e efectul sacaitor al excesivei interventii fiscale; pentru ceilalti, e o recenta si de neinteles rea-vointa a mai vechilor parteneri in a crea locuri de munca precum odinioara. Dar ambele explicatii sunt locale (aptitudini si disponibilitati individuale ori virtuti ale politicilor publice nationale), imediate, voluntariste si, desigur, ca atare, reversibile. Somajul, asemenea crizei, le pare ambelor un accident istoric si un produs al unei ideologii gresite. Inca o data, dreapta si stanga au in comun refuzul de-a intelege criza in specificul ei istoric si global, de fundatura structurala ajunsa la maturitate, iar ideologiile statului social postbelic, respectiv a dereglementarii „neoliberale“, ca pe raspunsuri istorice la probleme de etapa ridicate de economia capitalista si nu ca pe niste simple accidente. (1)
In realitate insa, combaterea somajului nu mai tine de optiuni ideologice sau de bunavointa actorilor sociali, ci e limitata de constrangeri structurale globale. Fiindca nu lipsa productivitatii economice e cauza crizelor si a somajului, ci, dimpotriva, excesul ei: cu cat creste productivitatea (care nu depinde de apetenta sau harnicia salariatului, ci e, exact pe dos, o miscare de eliberare crescanda de energia umana necesara), cu atat sporeste si cantitatea de marfuri ce pot fi produse cu acelasi consum de munca. Cu cat creste productivitatea, cu atat scade, asadar, volumul de forta de munca socialmente necesara si se ingroasa astfel randurile armatei de rezerva a excedentarilor. Acest dezechilibru plin de primejdii pentru reproducerea sociala e insa o dinamica plina de promisiuni pentru reproducerea si acumularea capitalului: odata ajunsi in acest punct, supramunca celor putini sporeste randurile cohortelor de someri, iar presiunea crescanda a acestora din urma justifica si face acceptabila supraexploatarea celor dintai.
Or, punctul in care valoarea nu se mai poate reproduce prin investitii productive e acela in care economia a devenit mult prea productiva. (2) Incepand de aici, rentabilitatea si profitul sunt silite sa-si proclame divortul de utilitatea sociala, iar creditul, speculatia bursiera si practicile economice neo-imperialiste si anti-liberale (de la spolierea resurselor altor state prin violenta, razboi si privatizari fortate si pana la ingenuncherea clasei salariate prin coduri ale muncii care o expun oricaror abuzuri) sunt combustibilii firesti si legitimi in ochii tuturor celor care nu vor sa se confrunte cu o apocaliptica pana de sistem.
Social-democratia a fost posibila numai intr-un capitalism de tip postbelic. Astazi, in capitalismul financiar aflat intr-o criza avansata, nu-i ramane decat sa se plece in fata logicii de fier a rentabilitatii si sa sacrifice toate achizitiile sociale perfect tolerabile altadata. Fiindca, intr-o economie in care productia, ca si exploatarea fortei de munca, devin o sursa de profit tot mai problematica, egalitatea – adica dreptul egal la exploatare pentru care militeaza, impotriva curentului, social-democratia – e o politica economica proasta: numai razboi civil permanent intre candidatii la locurile de munca, angajati ai statului vs. angajati ai companiilor private, salariati vs. someri, buni de munca vs. pensionari, numai lupta pentru a nu ajunge pe ultimele locuri sunt realiste si indreptatite. (3) In acest context, stradaniile social democrate de regasire a unei relatii „sanatoase“ intre capital si munca pot, cel mult, sa ascunda si sa naturalizeze contradictiile capitalismului, atunci cand nu fac, de fapt, si asa cum se intampla cel mai adesea, decat sa le ascuta si duce la maturitate.
Iata-ne asadar ajunsi in acest punct, in care exploatarea selectiva si discriminatorie, concurenta pe viata si pe moarte pentru un loc de munca au devenit singurele mijloace rationale de prezervare a unui sistem irational, o societate a abundentei in care productivitatea creste in acelasi ritm cu precaritatea si cu dependenta fiecarui individ de o munca vitala pentru el, neprofitabila pentru economie, superflua pentru societate. Astfel ca, daca stanga va dori vreodata sa intoarca armele impotriva acestui vechi aliat capitalist, pentru a nu se contopi in el cu totul, n-o va putea face fara a se intoarce chiar impotriva asumptiei pe care o impartasesc amandoi chiar si astazi, si anume ca munca salariata este, in ultima instanta, o conditie universala si de la sine inteleasa a reproducerii vietii sociale si individuale. Si n-o va putea face daca, in loc sa-si dedice energia reproducerii proletariatului, in formele sale vechi sau noi, nu se va hotari sa-l suprime, pur si simplu. Nu dreptul la munca ar trebui sa anime eforturile stangii, ci eliberarea de munca. O eliberare de munca si de conditia salariala care a devenit, in societatea noastra a abundentei si a precaritatii, nu doar posibila si fezabila, ci totodata urgenta si necesara.

 

VERONICA LAZAR & ALEX CISTELECAN

 

Note:
(1) Nu trebuie sa uitam ca distrugerea statelor sociale, in Vestul Europei, s-a produs chiar si acolo unde erau la putere partide de stanga.
(2) Ca financiarizarea economiei si restrangerea investitiilor
productive sunt consecinte inconturnabile alte scaderii
randamentului economiei productive si ca, prin urmare, o intoarcere la productie pur si simplu nu poate fi o solutie
durabila la criza capitalismului o arata faptul ca, in ultimii ani, China s-a vazut silita sa ofere imprumuturi si stimulente
financiare pentru a-si putea plasa produsele de export. Fara o forma sau alta de financiarizare, productia, oricat de abundenta, e neprofitabila, iar capitalul nu-si gaseste circuite pentru investitii si ramane excedentar.
(3) De altfel, acele masuri social-democrate din pachetul de
salvare de la somaj care mizeaza pe cresterea potentialului
propriu al aspirantilor la angajare, la depasirea de sine sau chiar la recalificare, sunt reversul filantropic, inutil economic si platit din bani publici al premisei liberale ca angajabilitatea depinde de aptitudinile, disponibilitatea si flexibilitatea fiecarui individ.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper