Mesajul unui pesimist

Un articol de C. STANESCU

I-am zis acestui eminent istoric al nostru academicianul Trouble-fête pentru ca în urma cu doi ani un tulburator editorial al sau din „Istorie si civilizatie“ era expresia perfecta a definitiei din Dictionar: „om suparator, persoana care strica dispozitia altora“. Editorialul respectiv – ca toate celelalte contributii ale istoricului la dezbaterile de interes national, inclusiv rasunatoarea „O istorie sincera a poporului român“ – strica o sarbatoare la care, în realitate, invitatii n-aveau nimic de sarbatorit. Exista în istoria fiecarui popor – spunea în urma cu doi ani istoricul Florin Constantiniu – evenimente care deschid faze noi în evolutia sa istorica. Marile acte inaugurale pot fi faste, cum a fost epoca pasoptista, altele insuficient valorificate, ca actul de nastere al României Mari de la 1918 si, în fine, acelea ratate: „România ar fi putut beneficia la 22 decembrie 1989 de un inaugural la fel de fast ca si cel din 24 ianuarie 1859… Dar, n-a fost sa fie. Înca înainte de instaurarea regimului comunist, România era o tara bolnava, cu adânci fracturi economice, sociale si culturale între elite si masa populatiei, precumpanitor rurala, cu o societate fara traditii democratice, lipsita de spirit civic si cu un sentiment patriotic în diminuare (de aici, rusinoasa demisie a natiunii în 1940 si rapida cedare în fata oboselii de razboi, 1942-1944). Falsul socialism a agravat considerabil toate laturile negative ale societatii românesti. În decembrie 1989 românii nu erau pregatiti pentru noul inaugural. Cu energiile sleite si fara cultura politica, ei nu stiau în ce lume intra. Credeau ca în capitalism vor trai cu totii precum familia Ewing din serialul Dallas. Capitalismul este nemilos cu prostii si naivii. Neocapitalismul globalist, mai mult decât capitalismul clasic, are nevoie de piete. Oamenii trebuie transformati în simpli cumparatori. Cu un popor care nu straluceste prin harnicie, lipsit de orice pâlpâire a unui ideal, cu o clasa politica avida de bogatie si putere, România a fost o prada usoara pentru neocapitalistii straini, aflati în complicitate cu afaceristii si oamenii politici din interior. A fost lichidata istoria, s-a distrus agricultura, s-a pervertit învatamântul, statul a intrat în disolutie, s-a furat în 20 de ani cât nu s-a furat în toata istoria româneasca, saracia si boli de tot felul au lovit România, familii s-au destramat ca urmare a plecarii parintilor în strainatate, jafurile s-au înmultit primejdios, a crescut îngrijorator consumul de droguri. Clasa politica este total nepasatoare la dezastrul tarii, iar poporul român confuz, descurajat, vlaguit nu da niciun semn ca ar vrea sa-si reintre în drepturile de stapân al tarii. Starea în care a ajuns România face ca 22 decembrie 1989 sa apara drept un inaugural ratat. Nu prea este nimic de sarbatorit acum, la 20 de ani de la caderea comunismului“. Nu lipseste nimic din tabloul dezastruos al unei Românii care, la 20 de ani de la noua Eliberare, nu are nimic de aniversat si sarbatorit. Lipseste, vai, doar autorul acestui tablou sincer si lucid al unei tari ce aluneca în prapastie: Florin Constantiniu, „om suparator, persoana care strica dispozitia altora“, a murit de inima rea. A murit din prea multa dragoste. Atât de multa si îngrijorata iubire, încât, iata, îl citim cu sentimentul ca mâna lui n-a încetat sa scrie nici dupa moarte. Ne transmite de dincolo de mormântul înca proaspat, învatamintele unui Neagoe contemporan catre fiul sau, un fiu oropsit, caruia, generos, „stricatorul de sarbatoare“ îi mai lasa ca mostenire un strop de încredere si o farâma de optimism. În ultimul sau editorial – dar o fi chiar ultimul?! – din „Istorie si civilizatie“ Florin Constantiniu scrie despre „Învatamintele unei ierni“, iarna lui 2011-2012 din care, cum simtim prea bine, am intrat direct în vara: „Iarna 2011-2012 are – cred eu – toate sansele sa retina în viitor atentia istoricilor români. De la meteorologie la politica, în cursul ei s-au înregistrat evenimente care au marcat societatea româneasca sau au relevat aspecte de mare interes pentru analiza socio-istorica a României postdecembriste. Nu este în intentia rândurilor de fata sa faca un bilant al iernii abia încheiate, ci sa puncteze doar situatii si momente vrednice de a ramâne în cartile de istorie“. Continuând pâna în pragul mortii sa nu-si faca iluzii cu privire la viitor, istoricul face totusi bilantul unui an, al unor situatii vrednice de a ramâne în cartile de istorie si trage niste „învataminte“: la ce ar mai fi bune bilantul si învatamintele daca istoricul, sceptic si deprimat, ar fi murit nelasând în urma nicio speranta si nicio iluzie? „Învatamintele“ lui sunt un mesaj testamentar si ele dezvaluie încrederea „stricatorului de sarbatoare“ în resursele, aproape sleite, ale poporului sau. De unde rasar, aproape neasteptat, aceasta încredere si acest optimism ale marelui muribund? „Iarna – ne scrie el de dincolo de mormânt – a adus însa si semne îmbucuratoare. Asa cum am spus mai sus, s-a vadit ca daca macar o fractiune a opiniei publice se pune în miscare, Puterea este atât de nesigura, de fricoasa, încât da imediat înapoi. Presiunea trebuie mentinuta si, pentru aceasta, este nevoie de un program si de lideri. Daca programul începuse sa se contureze, lideri nu au „tâsnit“ decât doi… Istoria se face în strada, nu în fata televizorului.“ Mai înainte de aceste rânduri incendiare scrisese: „Asa resemnati si înduratori cum îi stim pe români – deh, suntem un popor de tarani! – dar, când si când, mai exista si la ei o tresarire de revolta si de demnitate. Demiterea doctorului Raed Arafat – arabul devenit cel mai vrednic dintre români – a fost incidentul declansator al manifestatiilor de nemultumire ale populatiei. O parte, cea mai constienta, si-a adus aminte de toate abuzurile si umilintele la care a fost supusa si, la Bucuresti, a alergat în Piata Universitatii. Si-a strigat zi de zi revendicarile si, fara a fi o forta impresionanta numeric, a speriat Puterea care, imediat, a dat înapoi. L-a sacrificat întâi pe Baconschi (merita aceasta întâietate!), apoi întregul guvern Boc. Manifestantii nu si-au dat seama ce forta considerabila reprezinta. Ca sa reiau o formula istorica stiuta, Puterea tremura în chilotii ei, dar manifestantii nu si-au dat seama de izbânda lor. S-a întâmplat un fenomen invers celui petrecut la Paris, la 14 iulie 1789. Atunci, parizienii, când au vazut ca Bastilia, simbolul absolutismului regal, pe care o credeau o fortareata de temut, s-a dovedit a fi o sperietoare fara putere, au capatat încredere în fortele lor si au mers mai departe, ducând revolutia pâna la capat“. Ce avem aici? Avem mesajul testamentar al unui „instigator“. Al unuia plin de încredere în forta de regenerare a poporului „vlaguit“ si în puterea de „a duce revolutia pâna la capat“. Marea învatatura a acestei ierni a vrajbei noastre, spune instigatorul de pe patul mortii, este aceea ca „protestul trebuie sa fie permanent, ubicuu si pluriform“ iar el, acest protest salvator capabil sa schimbe starea de spirit a multimii, nu se poate ivi decât din rândul „celor ce vin“: nu va lasati pacaliti, pare sa spuna, de cei ce au venit, ci priviti cu încredere la cei ce-or sa vina, la acei „lideri“ idealisti dintr-o generatie nenascuta. Idealist si visator ca toti marii adevarati patrioti, istoricul face, în aceasta privinta, casa buna cu un mare poet: „Exista numai ceea ce va fi,/ numai întâmplarile neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac,/ nenascut, stafie pe jumatate…/ Exista numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de batrân, de piatra./ Tristetea mea aude nenascutii câini/ pe nenascutii oameni cum îi latra./ O, numai ei vor fi într-adevar!“ („Cântec“: Nichita Stanescu). Ultimul mesaj, „instigator“ si patriotic, lasat este, cum vedem unul optimist plin de încredere, conditionata în „cei ce vin“. Dar va fi fiind acesta si ultimul sau mesaj? Este atât de viu acest mesaj si atât de tare se aud în el „nenascutii câini/ pe nenascutii oameni cum îi latra“, încât ma astept sa citesc înca un editorial al lui în numarul urmator din „Istorie si civilizatie“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper