Marx, Lenin, bolsevicii si Islamul (II)

Un articol de BRUNO DRWESKI

La Moscova, Comisariatul poporului însarcinat cu problemele musulmane superviza întreaga politica a statului sovietic în raport cu Islamul. Pozitiile cheie din acest minister erau ocupate de musulmani destul de atasati fata de traditie, dar care posedau si oarecare cunostinte marxiste – fapt ce a generat progresiv conflicte interne, ducând apoi la divizarea lumii islamice. Cercetatorii au putut constata ca, în epoca, majoritatea liderilor musulmani sustineau puterea sovietica – de vreme ce le acordase drepturi inexistente înainte, atât pe plan religios, cât si economic sau cultural, guvernul sovietic sustinând promovarea sociala a tinerilor musulmani si garantând o libertate religioasa autentica.
În aceasta epoca, au aparut numeroase studii, articole, dezbateri asupra unor chestiuni teologice, culturale si de cult, economice si sociale, în mediile musulmane a ceea ce avea sa devina, în 1922, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), clamând convergenta pâna la similitudine dintre conceptiile islamice si principiile socialismului. Sunt scrieri care zac astazi în arhive si în biblioteci si asupra carora doar un numar restrâns de cercetatori musulmani sau nemusulmani se mai apleaca. Aceste reflectii se sprijineau pe revendicari comune Islamului si marxismului – de sustinere a actului de justitie, de descurajare a cametei, de lupta pentru drepturile popoarelor, de respingere a superstitiilor si a magiei si de promovarea unei gândiri rationale. Nu era, prin urmare, deloc neobisnuit sa auzi atunci, în timpul manifestatiilor organizate de comunisti, slogane de tipul: „Traiasca puterea sovietelor! Traiasca charia!“, „Traiasca libertatea, religia si independenta nationala!“. Caci, în acele vremuri, URSS se prezenta ca o uniune de state libere, de republici bucurându-se de dreptul lor la autodeterminare, si nu ca un stat „unificat“ cu forta. Partizanii socialismului sovietic si cei ai unui „socialism islamic“ îi chemau cot la cot pe musulmani sa creeze sovietele, adica acele consilii (shoura) ale delegatilor populari, în locurile de munca, la sate, pe strazile oraselor si în cartiere.
O politica de cooperare
si alianta
Comunitatile sovietice s-au apropiat de mai multe grupuri politice locale cu care au semnat acorduri, de exemplu, de miscarea panislamica a cazacilor Ouch-Jouz, care s-a înscris în 1920 în Partidul comunist, sau de grupul sufit al tatarilor de pe Volga, Vaisiti; sovieticii au sprijinit si organizatii panislamice care controlau frontiera sovieto-iraniana, precum Jengelis, iar în Daghestan, conducerea sovietica n-ar fi putut sa se instaleze fara ajutorul partizanilor liderului musulman local Ali Hadj Akucinsky. Si, bineînteles, islamismul sovietic bolsevic n-ar fi fost de imaginat fara gândirea si actiunile musulmanului tatar Sultan Galiev, descris de unii drept un musulman autentic devenit pro-comunist, iar de altii drept un marxist camuflat în musulman sau drept un nationalist tatar care a pactizat cu puterea sovietica.
În Cecenia, bolsevicii au primit ajutorul lui Ali Mataev, liderul unei confrerii sufite solide, care a trecut la conducerea comitetului revolutionar cecen. În Armata Rosie, zeci de mii de combatanti din rândurile „batalioanelor islamice“ ale mollahului Katkakhanov au luptat pentru Revolutie. Era vremea în care Armata Rosie nu era decât „rusa“ si unitara, dar continea formatiuni nationale sau religioase de origini foarte diverse, unite în jurul idealului revolutiei internationaliste împotriva vechilor rânduieli.
În timpul primului Congres al popoarelor orientale tinut la Baku în septembrie 1920, Zinoviev, presedintele de atunci al Internationalei comuniste, alaturi de alti lideri bolsevici i-au adus laolalta pe reprezentantii „popoarelor coloniale“ si au lansat un apel la lupta de clasa internationala si anti-imperialista si la „Jihad“ contra imperialismului occidental care atacase Rusia si exploata popoarele coloniale. Doi ani mai târziu, la al patrulea congres al Internationalei comuniste, se aproba deja politica de alianta anti-imperialista cu panislamicii.
Conducatorii de la Kremlin au trimis sistematic armate non-rusesti în luptele din Asia Centrala si din regiunile non-ruse din fostul imperiu tarist. – Formatiuni militare compuse asadar din ceceni, azeri, tatari, baschiri, cazaci, uzbeci, tadjici si turkmeni luptau în acelasi timp contra interventionistilor antibolsevici straini, a trupelor din tarile coloniale si a „voluntarilor“ fugiti din Turcia înfrânta, care primisera sprijinul unora dintre colonii rusi ori a notabililor conservatori musulmani locali. Pe fronturile Orientului sovietic, soldatii musulmani tatari constituiau mai mult de jumatate din efectivul trupelor.
Bolsevicii din aceasta a doua faza a Revolutiei (de dupa primele luni de razboi civil) nazuiau ca popoarele non-ruse ale imperiului sa poata controla ele însele noile republici autonome si republici federale. Peste tot, în epoca, se vorbea de „korenizacja“ – „înradacinare“. În multe situatii, asta însemna evacuarea colonilor rusi (sau „cozaci“), adusi, în epoca tarista, în Caucaz si în Asia Centrala – prin încurajarea întoarcerii lor în Rusia sau chiar prin alungare.
Au fost reabilitate apoi limbile locale, prin altoirea dialectelor locale pe baze moderne, iar limbile de comunicare intercomunitara traditionale în regiune (persana sau turca în literatura si politica, araba, pe plan religios) au fost la rândul lor stimulate. Limba rusa, pe de alta parte, si-a încetat dominatia în scoli, administratie, presa, radio, film si edituri.
Autoritatile au favorizat lansarea unui program legal vizând promovarea sociala a cadrelor provenite din fostele nationalitati sau religii marginalizate sub tari, asa încât alesii erau propusi în raport cu un sistem de cote tinând cont de apartenenta de clasa si nationalitate. Un fel de „discriminare pozitiva“ pe baza etnica, religioasa si de clasa, asadar. Reprezentantii acestor nationalitati au fost numiti în posturi conducatoare în organele administrative ale statului si ale partidului. În aceste regiuni, Kremlinul a preferat sa acorde locuri de munca musulmanilor în defavoarea rusilor si a refuzat, cu câteva exceptii, angajarea rusilor veniti de prin alte parti. Au fost înfiintate noi universitati locale si au fost promovate limbile „nationale“. S-au pus astfel bazele formarii unei noi generatii de conducatori, de cadre administrative, de intelectuali si ingineri. Încetul cu încetul însa, aceasta politica avea sa tinda spre o limitare a pozitiilor limbilor „panislamice“, araba, persana, turca, croind indirect o cale pentru revenirea limbii ruse ca forma dominanta de comunicare între aceste nationalitati.
Toate acestea se întâmplau într-o perioada de grava penurie, cu sursa în traditionala ramânere în urma a economiei rusesti, în arhaismul remanent în regiunile periferice, în distrugerile Primului Razboi Mondial si de razboiul civil, precum si în blocada puterilor coloniale împotriva tânarului stat sovietic. Saracia si mizeria – de multe ori chiar foametea – erau omniprezente. Începând cu 1922, subventiile acordate de stat pentru regiunile Asiei Centrale au trebuit diminuate si mai multe scoli publice sovietice au fost închise. Ramasi fara salarii, profesorii îsi abandonau posturile. Iata de ce scolile musulmane locale, care functionau pe baza de voluntariat si prin subsidii oferite de populatiile locale, au început sa reprezinte singura cale de educare a populatiei.
„Când n-o sa le mai puteti asigura voi pâinea, n-o sa mai îndrazniti sa le-o refuzati oamenilor pe-a lor“, declarase Lunacearski, Comisar al poporului pentru Educatie, spre a contracara presiunile „ateilor puri si duri“ care priveau cu ostilitate concurenta crescânda facuta de reteaua scolara islamica si care, incapabili sa ajute sistemul scolar sovietic, gasisera solutia descurajarii sistemului concurent. Eforturile statului sovietic în favoarea educatiei au fost totusi constante si pâna la urma eficiente, însa toleranta sa fata de reteaua islamica de educatie, chiar marcata uneori de o viziune sociala conservatoare, acuzata ca atare de adversarii ei, a semanat frustrare în rândul multor cadre comuniste. „Libera concurenta“ dintre Islam si comunism se anunta mai puternica decât se prevazuse, si din aceasta cursa comunistii nu ieseau întotdeauna victoriosi.
Toate aceste pricini puse laolalta au determinat autoritatile sa suprime, în 1924, subventiile publice acordate tribunalelor islamice. La toate nivelurile, în sistemul sovietic fierbea o „revolutie în revolutie“. Noua legislatie era, în fapt, adesea imposibil de pus în practica fiindca multe femei care refuzau sa accepte un mariaj aranjat de familie sau sa se marite cu un sot poligam nu aveau în schimb niciun mijloc de a-si lua viata în propriile mâini de vreme ce nu-si puteau gasi un loc de munca – si asta atât pentru ca nu aveau o educatie, cât si din cauza lentorii reconstructiei economice.
Era asa-zisa perioada a „Noii politici economice“ (NEP), când bolsevicii au tolerat renasterea unui sector privat „invadator“ – ce contribuia la o relansare a activitatii economice, dar care atragea si surplusul, atât cât era –, dovedindu-se mai apoi incapabili sa alcatuiasca un program ambitios de investitii, reconstructie si dezvoltare. În acest context de lupta împotriva subdezvoltarii, a lipsei de educatie si de reînviere a „regionalismelor“ peste tot în URSS, Stalin si partizanii sai au preluat gradual puterea si au impus centralizarea si etatizarea economiei, masuri ce le-au permis sa imagineze acele gigantice programe de dezvoltare ce aveau sa îndrepte întreaga tara spre o industrializare si o modernizare fara frâu, cu costuri umane de multe ori dramatice.
Aceasta noua politica a facilitat trecerea efectiva de la vechea Rusie, ramasa în urma statelor dezvoltate, la promovarea sociala a unei mase de oameni provenite din clasele populare, mai ales din regiunile traditional marginalizate, ca atare si din regiunile musulmane. Însa a fost o politica pusa în act printr-o disciplina de fier, care cerea coeziune economica, centralizarea prioritatilor de investitii, militarizare a comportamentelor, unificare politica, lingvistica si ideologica. Revenirea la o politica de privilegiere a limbii ruse ca „limba de întelegere“ mergea alaturi de  relansarea unei politici de uniformizare ideologica, apta în principiu de a „depasi“ „localismele“ – nationale si religioase. Marxism-leninismul, ideologie inventata sub Stalin printr-o interpretare rigica a marxismului si a gândirii lui Lenin, s-a impus progresiv, începând cu finele anilor 1920, ca discurs absolut necesar acestei etape.
Aceasta politica va vâna, în ciuda numeroaselor opozitii din sânul partidului conducator, asa-numitele pe atunci „deviatii nationaliste burgheze“ din republicile non-ruse, vazute de multi altii drept o metoda mascata de a permite întoarcerea partizanilor sovinismului rus dur. În acest context generalizat la scara întregii URSS, Moscova a lansat – mai ales în numele drepturilor femeii –, o serie de atacuri împotriva Islamului, cunoscute sub numele de „khudjum“ – traductibil prin atac, ofensiva, chiar agresiune. Cu ocazia zilei internationale a femeii, pe 8 martie 1927, au fost asadar organizate manifestatii de masa la Taskent, Samarkand si în alte orase cu majoritate musulmana, prin militante ale organizatiilor de femei sovietice care suferisera diferite forme de opresiune în familiile lor. Mici grupuri de femei musulmane au urcat atunci pe podiumuri si si-au dat jos valurile în public, dupa care le-au dat foc. Se preconiza astfel nasterea unei „femei noi“, cu o „constiinta de otel“, capabila sa puna umarul la realizarea cât mai alerta a obiectivelor de modernizare puse la cale de Moscova. Militantele comuniste au trebuit prin urmare sa renunte la valul care le fusese permis pâna atunci, mai ales daca lucrau în educatie sau expuneau idei politice în moschei.
În acelasi timp, societatea stalinista a redevenit o societate care, dupa marile dezbateri si legislatii feministe din anii 1920, care proclamasera o libertate radicala în materie de sex si de relatii sexuale, favoriza conservatorismul. Au putut fi remarcate astfel, în viata cotidiana, anume compromisuri între islamism si comunism. A fost iarasi ridicata în slavi conditia de mama, în 1930, în locul femeii individualiste si autonome a anilor 1920, iar basmaua traditionala a tarancii ruse a devenit iar mai de pret decât parul descoperit al „burghezelor decadente“. Avortul a fost interzis din nou, pe fondul accentuarii unei politici de crestere a natalitatii. Toate acestea erau niste realitati care, de altfel, le permiteau femeilor musulmane traditionale sa-si pastreze modul de viata, fara a mai cauta sa ocupe locuri fruntase în viata politica si sociala, lasata acum în grija barbatilor.
În aceasta perioada, si aici ca si prin alte parti, s-au ivit pe firmament doua tipuri concurente de femei, puterea arbitrând situatia conform raporturilor de forta interne: pe de o parte, femeia urbana, educata, proletarizata si îmbracata cât mai discret posibil dupa normele moderne occidentale (fusta lunguta, absenta decolteului etc.); pe de alta parte, taranca muncitoare la colhoz, mama a mai multor copii, îmbracata într-o rochie larga si cu parul ascuns sub batic. Fusesera, în schimb, cu totul date uitarii învataturile leniniste de tipul: „Suntem absolut împotriva oricarei ofense aduse convingerilor religioase!“ Caci „khudjum“-ul de care pomeneam a avut, printre alte urmari, pe aceea ca elevii musulmani, în special fetele, au fost retrasi de la scolile sovietice sau au demisionat din uniunile de tineret comuniste.
Familiile acestora au avut atunci de suportat presiuni si represiuni. Femeile fara val s-au crezut îndreptatite sa le denunte pe cele care nu renuntasera la portul traditional, fiind, în schimb, ele însele agresate de barbati si tratate drept prostituate. S-au înregistrat violente, violuri si chiar crime, pe care noua propaganda oficiala le exploata mereu în chip unilateral, în limbajul „luptei pentru modernitate si împotriva obscurantismului“, si nu vorbea de violenta decât daca fusesera agresate femeile „progresiste“, niciodata în celalalt sens. S-a înregistrat asadar o culpabilizare sistematica a credintelor religioase, prelungita pâna în iunie 1941.
Aceasta politica a condus la arestarea, persecutarea si condamnarea la moarte a mai multor lideri religiosi, însa regiunile musulmane din URSS n-au fost în ansamblu atinse de deportarile în masa ce au marcat partea europeana a Uniunii. Toti demnitarii religiosi au fost persecutati sau tinuti sub supraveghere constanta pâna la invazia nazista. Moment în care liderii sovietici si-au amintit  de necesitatea revalorizarii unor sentimente profund înradacinate în popor, cu atât mai mult cu cât nu putini sefi religiosi musulmani din URSS îsi îndemnau în acelasi timp coreligionarii sa ia parte la „Marele razboi patriotic“ pentru apararea patriei socialiste, la „Jihad“ împotriva invadatorului nazist si neo-pagân.
Comportamentul patriotic în sânul Armatei Rosii sau în „ofensivele de productie“ pentru front al majoritatii soldatilor sau muncitorilor musulmani sovietici în acest razboi a fost exemplar, dar frustrarile si suferintele adunate în mai bine de zece ani explica si de ce musulmanii facuti prizonieri de catre nazisti s-au raliat formatiunilor nationale stimulate de acestia pentru a combate inamicul sovietic sau de pe linia Atlanticului. Totusi, începând cu 1941, religia islamica si-a aflat o pozitie recunoscuta în societate, moscheile si lacasurile de educatie religioasa au fost redeschise.
A aparut astfel o serie de studii interesate de posibilitatea unei convergente între valorile islamice si principiile marxiste, cel mai adesea fiind trecute sub tacere elemente acestor doua viziuni asupra lumii ce puteau parea incompatibile sau care pur si simplu cereau o dezbatere deschisa. Oricum, faptul le-a permis musulmanilor sovietici sa puna mai temeinic în valoare acele elemente ale credintei islamice care clamau egalitatea si justitia sociala, precum si egalitatea dintre sexe. Cu timpul, structurile sociale traditionale – precum mahalla –, care grupau, fara sa tina cont de originile sociale, locuitorii aceluiasi mediu, s-au reorganizat în noi orase si aglomerari de blocuri cu chirie subventionata de stat. Si nu era neobisnuit ca un secretar al comitetului Partidului comunist, chiar de cel mai înalt rang, sa poposeasca în acelasi timp la scoala islamica – informala, dar tolerata de regim în acel moment.
De asemenea, mai multe persoane provenite din familii de contra-revolutionari, dintre basmaci sau care trecusera prin razboiul civil au început sa fie primite în Partidul comunist în anii dezghetului post-stalinist si chiar sa ocupe functii de conducere, jucând pe ambiguitatea legitimitatii lor obtinute în calitate de contra-revolutionari în mediile traditionaliste si a celeia obtinute în cercurile „moderniste“, gratie diplomelor stiintifice si a recent dobânditelor aptitudini de „buni gospodari“. A început asadar sa se înfiripe o societate „post-sovietica“, pe jumatate musulmana, pe jumatate sovietica si, în acelasi timp, pe jumatate traditionala, pe jumatate modernista, mai ales în înaltele foruri ale Partidului comunist. Educatia religioasa lasa totusi mult de dorit, fapt care a condus, dupa dezmembrarea URSS, la aparitia unor grupuri islamice cu o cultura destul de sumara, dublata de un radicalism militant agresiv.
Abia astazi se pot distinge însa cu oarecare claritate consecintele ambigue ale perioadei sovietice în chestiunea afirmarii „nationale“ din noile state independente „musulmane“ URSS-iste sau din republicile autonome musulmane aflate acum în cadrul Federatiei Ruse. Ambiguitate eliberata masiv, macar în aparenta, de pretentiile obtinerii unei sinteze între valorile „dinamice“ si „rationale“ ale Islamului si principiile „progresiste“ si „revolutionare“ ale marxismului. Daca parasim discursurile oficiale, se vede însa bine ca mostenirea musulmana, chiar edulcorata, face cu adevarat parte din viata popoarelor din Asia Centrala post-sovietica, fara ca prin asta „identitatea sovietica“ sa fi disparut. Fapt ce a inspirat acestor societati un sentiment de superioritate vadit, chiar o anume aroganta fata de populatiile statelor musulmane vecine, care, cum se poate auzi adesea, „n-au avut norocul de a face parte din Uniunea Sovietica si de a cunoaste binefacerile progresului adus de ea“.
Ambiguitati, asadar, care ar putea, abordate dintr-un unghi pozitiv, sa stimuleze inovatia în aceste societati, pastrându-le în acelasi timp ancorate în tot ce le-a dat traditia mai bun si mai frumos. Dar, pe de alta parte, si ambiguitati care, deocamdata, alimenteaza disperari ce pot fi exploatate în directii dintre cele mai rudimentare si mai excesive.
Cât despre situatia sa în Rusia, proclamat acum în constitutie drept una dintre cele patru „religii nationale“, Islamul se sprijina pe o retea de republici autonome, dintre care emblematica ramâne Tatarstanul. Acest stat joaca rolul de promotor al intereselor economice si diplomatice ale Rusiei în lumea musulmana, într-o concurenta tot mai acerba, e adevarat, cu statul cecen oficial, care, dupa ce si-a eradicat separatistii si „wahabitii“, e în mâna unui potentat cu relatii în confreriile traditionale – ceea ce nu l-a împiedicat sa se faca primit de regele saudit si sa se roage împreuna cu acesta la Mecca si, în acelasi timp, sa negocieze o întelegere a politicilor ruse si saudite în domeniul petrolier. Mai ramâne, în aceasta Rusie aflata în prefacere, ceva din suflul egalitarist al lui Sultan Galiev, îngropat acum fara urma în noul ambient de capitalism oligarhic? Poate…
Este acesta un aspect care atesta, de altfel, si ambiguitatea marxistilor fata de religie – respinsa în principiu din cauza caracterului sau de „judecata pre-stiintifica“, dar neabordata însa ca spiritualitate, credinta, mistica. Ambiguitati de înteles în contextul epocii, când aceste problematici nu mai erau practic abordate nici de catre oamenii bisericii, – iar bolsevicii nici macar de Vatican nu s-au grabit sa se disocieze din prima. Si se stie doar ca Lenin vedea în iezuiti un model de organizare a bolsevicilor… (Vezi: Rinat Šigabdinov, „Cahiers d’Asie centrale“, nr. 13/ 14,  „De la question du socialisme islamique. De la question du socialisme islamique au Turkestan: le parcours d’Arif Klevleev (1874-1918) „sDespre problema socialismului islamic. Despre socialismul islamic din Turkestan: traiectoria lui Arif Klevleev (1874-1918)t, traducere de Alié Akimova.)
Respingând ideea unei lecturi unilaterale a trecutului sovietic, sa ne reamintim totusi ca bolsevicii au suprimat pedeapsa cu moartea dupa ce au preluat puterea si ca n-au reintrodus-o decât atunci când fortele contra-revolutionare au deschis razboiul civil. Dupa aceea, la sfârsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, când se parea ca victoria asupra nazistilor adusese pacea mondiala, conducatorii sovietici au abolit din nou pedeapsa cu moartea, reintroducând-o abia la începutul Razboiului Rece. Iata câteva aspecte care arata ca sistemul represiv sovietic nu avea o viziune statica, ci una dinamica asupra unei societati imaginate în termenii unui progres social compatibil cu idealul comunist.
Acest caracter ambiguu al Uniunii Sovietice, de la începuturile sale pâna la sfârsit, trebuie subliniat tocmai pentru ca acest stat a fost efectiv creat din start pe baza unor entitati care se bucurau de o autonomie reala si a disparut atunci când aceste entitati si-au proclamat independenta, dupa o perioada în care rivalitatea dintre fortele centrifuge si centripete fusese arbitrata de Moscova.

 

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

2 comentarii pentru “Marx, Lenin, bolsevicii si Islamul (II)”

  1. mai 24, 2012 la 3:18 pm

    Nu puteti corecta diacriticile?

  2. mai 24, 2012 la 9:33 pm

    Multumesc pentru corectura…..

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper